Mama lui Harry Potter a nascut din nou!

Sunt curios de ce s-a mai apucat sa scrie J.K. Rowling. De foame nu cred, pentru ca a atins miliardu’ cu seria Harry Potter, iar eu, unul, in situatia asta financiara, as proceda precum Dan Diaconescu dupa ce a bagat tot felul de ipochimene in Parlament: mi-as lua o mega-vacanta si m-as duce de la izvoarele Amur-Dariei pana pe crestele Muntilor Stancosi.

Deci varianta cu subzistenta cade. Catarandu-ne pe piramida lui Maslow, dam de nevoi de implinire pe plan social si de auto-realizare. Aici ar fi ceva. Nu cred ca Rowling vrea sa-si duca restul zilelor cu eticheta de mama a lui Harry Potter, vrea sa fie receptata ea insasi drept scriitoare, vrea ca lumea sa o tina minte pe ea, nu pe produsul imaginatiei ei.

Ca urmare, in Moarte subita, a schimbat registrul. De la fantezie a trecut la realism frust, prea frust pe alocuri. Moartea unui consilier local intr-un orasel englezesc catalizeaza conflicte politice, dar si sociale sau personale, intre categorii economico-profesionale distincte (traiasca inventatorul limbii de lemn!). Sub pretextul ca nu mai scrie pentru minori, Rowling se lasa contaminata de sindromul Inarittu (= 1. subst. propriu regizor mexican; 2. tendinta a creatorilor de fictiune de a-si face personajele sa sufere excesiv – n.a.) si aloca fiecarei figuri a romanului un set de defecte, binele uman pe care l-a promovat cu atata tarie in septupla serie vrajitoreasca aparand aici doar sporadic. As fi fost si mai exigent cu aceasta alegere stilistica, daca scriitoarea nu ar fi oferit momente (petreceri, mai precis) in care personajele tarate pe care le construise cu o raceala vecina cu cruzimea se ciocnesc fizic, dar si ideatic, rezultand pagini de o savoare deosebita.

Structura romanului nu-i rea, pentru ca Rowling isi exploateaza abilitatile de configurare a narativului, rafinate pe parcursul a sapte romane si construieste drama cu mana sigura. Relatiile cauza-efect si rolul unor detalii, initial fara semnificatie, fac din moarte subita un mozaic similar cu Oscarizatul Crash sau cu romanul Capital de John Lanchaster, despre care am scris mai demult. Diferenta dintre cele doua carti ar fi ca, din punct de vedere al interactiunilor dintre personaje, in Capital personajele se ating usor in parcursurile lor, iar in Moarte subita isi dau pumni si ghionturi.

Scriitura, ca mod de a alege cuvintele si de a lucra frazele, seamana cu aceea din Harry Potter, dar difera prin inevitabile expresii colocviale si prin o abundenta de locuri comune contemporane, pe care cititorii de peste 50 de ani nu le vor mai intelege, decat daca au interesul sa se uite la notele de subsol. Asa ca, daca vreti sa savurati aceasta carte, grabiti-va cata vreme mai exista Facebook si forum-uri asa cum le stim (mai ales ca prietenii de la Libris ii fac in perioda asta si o reducere consistenta).

Verdictul: J.K. Rowling vrea sa il intarce pe Harry Potter; e pe drumul cel bun, dar mai are pana sa scrie inca o capodopera.

P.S. Finalul cartii seamana izbitor de mult cu al Cruciadei copiilor de Florina Ilis. Aluzia ca englezoaica s-a luat dupa romanca e hilara, iar aceea ca a noastra compatrioata a spionat-o pe Rowling inca de cand avea romanul in proiect si i-a furat ideea e paranoica de-a dreptul. Nu voiam decat sa remarc o situatie rarisima in care am luat-o inaintea Occidentului. Take that, Western countries!

P.P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a facilitat accesul in salonul de lauza al lui J.K. Rowling.

O tentativa de gigantic

Scriam acum ceva timp de Pastorel Teodoreanu si de Hronicul mascariciului Valatuc si despre cat de misto mi s-a parut ca avem si noi, romanii, un fel de Decameron sau Gargantua al nostru, chit ca e scris in plina epoca moderna.

O alta categorie aparte in literatura universala este cea a romanului gigantic, a romanului dom, a romanului fluviu. Adica acel roman cu o multime de personaje si de voci, care dilata si comprima timpul si spatiul si care, asa cum scriam tot pe acest blog, te obliga la un fel de maraton livresc. Exemple care imi vin in minte sunt Copiii din miez de noapte, Conversatie la Catedrala sau Un veac de singuratate.

M-am gandit intotdeauna ca, daca granzii gen Rebreanu, Sadoveanu sau Preda n-au scris asa ceva (desi au la activ carti lungi, dar nu chiar precum cele pe care le-am amintit mai sus), atunci nimeni nu o va mai face. Uite insa ca o neaosa contemporana, Florina Ilis, s-a gandit sa ma contrazica si si-a incordat fortele pentru a da nastere unei creatii remarcabile – Cruciada copiilor.

Niste copii pleaca in vacanta cu trenul. Niste adulti pleaca spre Bucuresti cu trenul. Niste copii ai strazii se strecoara in ambele trenuri, care pornesc din aceeasi gara. Vocile narative ale personajelor care populeaza aceste mijloace de transport din ce in ce mai scumpe in Romania (apropo,CFR, daca doriti sa ajungeti mai repede la falimentul definitiv majorand din nou biletele, atunci felicitari, sunteti pe calea cea buna!) se extind si ajung sa ii cuprinda si pe membrii familiei, pe cunoscuti sau pe cei care par a fi inclusi in roman dintr-o simpla dorinta a autoarei de parcurge toate straturile societatii romanesti. Mai clar, avem de la boschetari la politisti, de la politicieni la vrajitoare si de la jurnalisti la internauti patimasi. Si multe fluxuri ale constiintei infantile.

Pretentia de obiectivitate pe care o am de la propria persoana ma obliga sa dezvalui intai ce nu mi-a placut la aceasta carte. Si in cazul de fata si in cel al unor pseudo-productii literare editate in orasul meu (i.e. Craiova) am observat o tendinta care ar fi hilara, daca n-ar fi exasperant de apasata: in goana dupa realism, autorii introduc o gramada de nume, expresii si obiecte reale, pe care le mai si evidentiaza prin caractere italice. Autorilor concitadini n-am ce sa le cer, dar Florinei Ilis, pe care o apreciez enorm pentru efortul depus, ii spun prieteneste ca asta va dauna la perenitatea operei ei, pentru ca nu vad sa mai stea cineva peste 20 de ani sa citeasca un roman de 500 de pagini, cu note de subsol la fiecare 20 de cuvinte, adica tripland cantitatea de lecturat.

Obiectivitatea nu ma poate impiedica insa sa aranjez structura articolului cum vreau, astfel ca aspectele care mi-au placut sa va ramana la urma si, poate, mai preganant in minte si sa va indemne sa cititi la randul vostru aceasta carte. Florina Ilis jongleaza cu multe registre stilistice, specifice fiecarui personaj, iar asta i s-a laudat in dese randuri si cu multe prilejuri. Subscriu, fara a fi entuziasmat.

Ce m-a incantat este ca toate figurile umane care misuna in acest roman au un rol in actiunea acestuia, iar traseele lor se intalnesc/ ciocnesc/ influenteaza la un moment dat, ca intr-un film de-al lui Guy Ritchie din perioada lui buna. Imaginati-va ca fiecare personaj este o carte de joc. Cu o mana tremuranda, dar care nu da gres, Florina Ilis construieste un castel care, de la un moment dat incolo, ia asemenea proportii, incat ajungi sa-ti tii rasuflarea ca nu cumva sa o faci sa scape vreuna, si astepti cu nerabdare sa vezi pana unde va indrazni sa mearga. Iar scriitoare se aventureaza suficient incat sa rezulte o parabola bunicica despre societatea contemporana romaneasca.

Pe langa maratonul literar iscusit provocat, Cruciada copiilor ma face sa ma simt mandru ca o romanca s-a inhamat cu succes la o munca la cate numai unii precum Vargas Llosa, Garcia Marquez sau Rushdie s-au mai bagat.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au crescut patriotismul cu o liniuta  :).