Caiet de insemnari

Februarie 28, 2013

Intre cod si trandafir

Sanctus1Cred ca reverberatiile premiilor Oscar se mai simt inca, pentru ca imi vine sa scriu despre Sanctus de Simon Toyne de parca ar fi un film. Ce-i drept, la asta contribuie si cartea in sine.

Povestea ar fi fost socanta inainte de Codul lui Da Vinci, dar acum nimeni nu se mai sinchiseste prea mult de scandaloasa ipoteza ca biserica ascunde lucruri tulburatoare de milenii incoace, asa ca toata tevatura cu ordinul calugaresc si secretul pe care il apara nu mai apare decat ca un cadru pentru inchegarea unui thriller de vara.

Un membru al acestui ordin se catara pe citadela in care n-a mai patruns niciun mirean de secole, face un semn cu bratele si apoi isi da drumul in gol. De aici rezulta un iures de patanii care abia il asteapta pe Ben Affleck sa le ecranizeze.

Si ca veni vorba de asta, daca Sanctus nu exceleaza la originalitate (jumatate din actiune se petrece intr-o manastire – Numele trandafirului, cineva?), compenseaza prin apetitul pentru citit pe care il catalizeaza, gratie aceleiasi insusiri care i-a adus, surprinzator pentru mine, Oscarul lui Argo – montajul. In cazul acestei carti, e vorba de capitole scurte, care urmaresc personaje bine conturate, care spun cate o frantura palpitanta, pe care o vrei continuata, pentru ca apoi sa treci la alt personaj, cu o alta frantura care iti face pofta si, uite asa, romanul lui Toyne te duce de nas pana il termini (rapid) si te mai lasa si cu nevoia de a citi continuarea. Pentru o carte care nu are pretentia decat de a intretine placerea lecturii (precum romanele cu Maigret sau Anticarul de Julian Sanchez), e exact ce trebuie.

Are si cateva mostre de umor invAlluntar, preferata mea fiind scena in care protagonista sta calare pe o motocicleta, tinandu-se de ingerul ei pazitor, un tip croit dupa toate canoanele perfectiunii adolescentine, si are o epifanie: parfumul pe care l-a simtit prima data cand l-a cunoscut e pur si simplu mirosul lui natural! Cateva momente, va rog, sa imi sterg lacrimile de ras.

Dat fiind stilu-i filmic, nu ma pot abtine sa nu incerc sa schitez o viitoare distributie, asa cum am procedat si la Conspiratia din Sevilla (o carte pe care Sanctus o depaseste in tromba, pentru ca nu derapeaza niciodata in filosofii inutile si isi vede de cliseele ei cu onestitate si perseverenta):

Liv – Jessica Chastain

Gabriel – aici am avut probleme sa gasesc un mascul potrivit, pana mi-a picat fisa – ce-ar fi sa se puna Ben Affleck singur in rol principal?

Abatele – Jared Harris

Prelatul – Donald Sutherland

Cornelius – Paul Bettany

Athanasius – Stanley Tucci (e nevoie de un tip cu chelie, iar Tucci, pe langa talent, e dotat si cu asta)

Arkadian – Giancarlo Giannini (e italian, dar se va descurca drept turc sigur)

Kathryn Mann – Kathy Bates

Unul dintre calugarii bibliotecari – Iulian Fira

Oscar de la Cruz – Ricardo Montalban ar fi mers de minune, dar nu se mai afla printre noi, din pacate (pentru rolul asta astept sugestii)

Suleyman – Bob Hoskins

Cei care n-au citit cartea sa nu se teama, nu le-am dezvaluit nimic, iar pe restul ii astept cu observatii, ca sa ii punem pe cei de la All sa planteze un copac.

Acest articol este parte a campaniei vALLuntar, initiate de grupul editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA.

Februarie 24, 2013

Serialul Oscarurilor – Epilog

De cand am facut ochi si minte pentru filme si a inceput sa ma intereseze competitia Oscarurilor, m-am gasit in dilema de a alege intre ce filme imi plac si filmele pe care le vad castigatoare. Acum doi ani, am fost foarte raspicat in a da un pronostic si m-am inselat. Cum sa procedez? Sa apelez la varianta lipsita de sportivitate de a pune doua optiuni la fiecare categorie? Nu, n-ar fi etic din partea mea, asa ca voi parcurge un sinuos drum de mijloc, intre ratiune si simtire.

Iata, asadar, care sunt verdictele mele pentru Oscarurile care se vor desfasura peste mai putin de 24 de ore:

Cel mai bun film – Lincoln

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Daniel Day-Lewis

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Jessica Chastain

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – Philip Seymour Hoffman

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Anne Hathaway

Cel mai bun regizor – Ang Lee

Cel mai bun scenariu original – Zero Dark Thirty

Cel mai bun scenariu adaptat – Beasts of the Southern Wild

Cel mai bun film strain – Amour

Cea mai buna imagine – Life of Pi

Cel mai bun montaj – Argo

Cea mai buna coloana sonora – Life of Pi

La alte categorii nu ma pronunt, fie pentru ca nu ma pricep, fie pentru ca nu am vazut toate filmele implicate in cursa.

I suppose in the end, the whole of life becomes an act of letting go, but what always hurts the most is not taking a moment to say goodbye.

Un citat foarte frumos din Life of Pi care reprezinta o greseala pe care, din pacate, o facem foarte des si pe care o sa incerc sa nu o repet si cu acest serial.

Imi iau, astfel, ramas bun de la o editie a Oscarurilor si de la peliculele variate si deosebit de valoroase care au compus-o!

Februarie 23, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 10

Amour1Acest ultim episod al Serialului Oscarurilor mi-a lasat o impresie ambivalenta.

Se dau urmatoarele perspective:

1. Chatartic-educativa – daca aveti rude mai in varsta si nu le-ati dat un telefon macar (preferabila ar fi o vizita) dupa ce ati vazut Amour, atunci aveti felicitarile mele, sunteti facuti din piatra. Poate cel mai important (a se citi util) aspect al filmului lui Michael Haneke este ca produce un dram de intelegere fata de cei pe care etatea ii face un pic mai neajutorati, mai obositori si mai infantili. Am citit opinia unei persoane care deplangea lipsa catharsis-ului in Amour; nu sunt de acord, il incerci in mod continuu, pana la un punct, cand vor interveni urmatoarele perspective.

2. Bascalioasa – daca simtiti imboldul sa va crestati cu un obiect ascutit sau sa inghititi pe nerasuflate un pumn de somnifere, nu va faceti griji, nu aveti probleme, e doar o reactie naturala la un film ca acesta. De ce? Imediat va zic.

3. Artistica (europeana) – Amour nu e realitatea zugravita frust; e mai mult de atat. Tot ce Haneke alege sa ne prezinte si sa ne insufle sunt aspecte curatate de impuritati, alese cu migala si prezentate intr-un anumit fel, astfel incat sa genereze un efect. Viata de zi cu zi a unui cuplu ajuns la senectute, dintre care ea sufera o degenerare rapida a facultatilor mintale si fizice, e mai nasola, pe de o parte, si mai putin terifianta, pe de alta; sunt sigur de asta. In plus, asa cum am spus si la The Master, o opera de arta lasa mai multe intrebari decat raspunsuri, ceea ce se intampla si mai abitir la Amour.

Realizand triangulatia celor trei perspective rezulta o senzatie de apreciere imbinata cu lehamite.

Michael Haneke reuseste tot ce isi propune din punct de vedere cinematografic, cadrele sale lungi si curat asezate apasa suplimentar pe psihicul saracului privitor, iar lipsa coloanei sonore il obliga sa isi infrunte cele mai negre ganduri. Intrebarea ce se impune, insa, este ca a baciului ardelean din bancul cu limbile straine: No, si la ce i-o folosit?

Emmanuelle Riva a fost nominalizata la Oscar pentru rolul sau, asta pentru ca membrii Academiei sunt niste gentilomi si, neavand categoria Cea mai buna interpretare de cuplu, au ales-o pe ea, lasandu-l Jean Louis Trintignant deoparte. Dar, sa fim onesti, inseparabilitatea afectiva a celor doi (chiar si cand numai unul dintre ei este in prim-plan) este ce imprumuta frumusete si tenebre acestui film.

Amour da dreptate lui Aristotel si ideii sale despre un singur suflet in doua trupuri, numai ca o face intr-un mod cam prea morbid.

2012, LOVE; AMOUR

Ce lista de filme remarcabile completeaza Amour?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables

Episodul 8 – Silver Linings Playbook

Episodul 9 – Life of Pi

Februarie 21, 2013

Bine, baietica!

Mo Yan ObositIritat fiind ca Haruki Murakami a fost ocolit iar de Nobel, i-am rugat pe prietenii de la Libris sa imi trimita o carte voluminoasa a castigatorului din 2012, Mo Yan.

Primesc coletul si, desi stiam foarte bine ce alesesem, nu mi-am putut reprima surpriza cand am vazut dimensiunile romanului Obosit de viata, obosit de moarte (peste 700 de pagini!). Muicaaaaaa! Am de citit de acum si pana la Paste, mi-am zis, nu fara un dram de deznadejde. Rasucesc cartea in maini, ca sa ma conving si mai mult de tridimensionalitatea ei apasata si, pe coperta inferioara, dau de urmatorul citat al autorului:

Romanul mare n-are de ce sa faca tumbe ca animalele de companie sau sa urle in haita ca hienele. El trebuie sa fie o balena, o balena ce rataceste solitara in adancul marilor, respira rasunator si greoi, se impreuneaza rostogolitoare-ntre valuri si naste insangerata si mareata, pastrandu-si indeajuns de departe rechinii cei stransi in grupuri. Romanul de mari dimensiuni nu-si poate sacrifica necesara gravitate ca sa fie pe placul acestei epoci a senzationalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, sa-si scurteze lungimea, sa-si diminueze densitatea si sa-si micsoreze dificultatea. Eu atat de lung il vreau, atat de dens il vreau si atat de dificil il vreau – cine e dornic sa-l citeasca, sa-l citeasca, cine nu, nu. Si de-ar fi sa-mi ramana un singur cititor, eu tot asa vreau sa il scriu.

(Mo Yan, in apararea demnitatii romanului de mari dimensiuni, 2006)

Dupa o asa pledoarie, mi-am umflat pieptul si am declamat: Mo Yan, as fi onorat sa fiu acel unic cititor de care vorbeai si jur sa parcurg aceasta carte cap coada, fara citit in diagonala si dat cate 3 pagini deodata. Cine stie, daca Gunter Grass si-ar fi argumentat atat de bine cauza, poate i-as fi dus pana la cap romanul cel lung, Toba de tinichea, care m-a doborat printr-un stil atat de greoi, de parca as fi inaintat prin smarcuri.

Nu e cazul lui Mo Yan, care scrie extrem de lejer, ca s-o citez pe bestiala mea mama, care n-a avut niciun pic de interes pentru transmigratia care constituie subiectul romanului, dar a fost curioasa sa ii incerce nitel scriitura. Subscriu la aceasta parere, nu doar angajamentul solemn de care pomeneam mai sus m-a dus pana la capat, ci si senzatia matasoasa pe o incercam citind, usurinta de a parcurge paginile chinezului, chiar si cand tratau aspecte grave, neplacute sau metaforic-descriptive.

Un mosier de la inceputurile comunismului in China isi ia un glont in cap si face scandal la stapanul lumii de dincolo sa il reincarneze de urgenta. Ca si bancile, dracusorii ii acorda acest credit, dar ii baga o clauza de-o schioapa si protagonistul nostru se pomeneste magar. Apoi, taur, porc, caine, maimuta si, intr-un final, om. De cele mai multe ori naratorul este chiar animalul respectiv, cu o personalitate bine conturata si altoita cu amintirile fostului chiabur, dar, in cateva randuri, perspectiva narativa se muta la unul dintre personajele umane care compun aceasta ampla fresca a Chinei secolului XX. Un artificiu tehnic pe care Mo Yan isi permite chiar sa il complice spre finalul cartii, ca si cum ar fi oferit o reprezentatie in fata juriului Nobel, ceva de genul: Stil misto am, teme de anvergura am, tehnica impecabila am, ce mai vreti?

Asa cum spuneam, actiunea incepe odata cu instaurarea comunismului in China si continua pana in prezent, iar ce m-a surprins si incantat a fost ca scriitorul nu menajeaza niciuna dintre fazele care au compus istoria tarii sale: colectivizarea, Revolutia Culturala, destinderea si struto-camila socio-economica,  sino-capitalismul salbatic actual. La toate surprinde aspecte derizorii, deseori si tragice si isi supune personajele, mai multe generatii dintr-o comunitate morometiana micuta si cu atat mai reprezentativa, la toate mutatiile psihologice produse de etapele respective. Structura genealogica este mai laxa decat intr-un Veac de singuratate, adica ajungi la final si tot stii care cum e si de unde se trage.

Romanul lui Marquez are bogatia luxurianta a metaforelor; Conversatie la Catedrala al lui Llosa incalceste stralucit vocile narative; Copiii din miez de noapte al lui Salman Rushdie e o cronica realist-magica a evolutiei tarii sale. Chinezul presara cate ceva din fiecare, dar, ca sa nu-l acuze lumea de, hmmm, chinezarisme, introduce un element inedit de tot hazul: propria persoana.

Inca de la inceputul cartii, se face referire la un pezevenchi care vorbeste intr-una, pe nume… Mo Yan. Se mai spune ca respectivul a ajuns scriitor (se dau citate din opere de Mo Yan pe care nu le-a vazut nimeni), dar ca minte de ingheata apele, e nesimtit si nici foarte talentat; cat e mic, e deseori numit „baietica ala de Mo Yan”. Hilaritatea provine si din faptul ca acest Mo Yan nu e doar o referire fugara, e chiar un personaj cu influenta in anumite momente ale actiunii. Auto-ironie? Gluma metatextuala despre conditia scritorului? Orgoliu mascat?

Nu stiu, dar baietica asta de Mo Yan a luat Nobelul pe bune.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un ROMAN MARE.

Februarie 18, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 9

Life of PiDaca ar fi sa dau acestui episod un titlu anume, ar suna ceva de genul „Cum m-am reconciliat cu engleza indienilor si cu tehnologia 3D”.

Am lucrat ca administrator de teste TOEFL, iar serviciul de asistenta pentru acest program informatizat apartinand unei mega-corporatii globale este localizat unde le e mai ieftin, adica in India. Ca urmare, in cateva randuri, am fost pus in situatia de a discuta cu indieni, a caror engleza mi-a fost aproape inaccesibila, desi consider ca am compentente de avansat (si o patalama sa le ateste oficial).

Cu toate acestea, nu mi-i pot imagina pe Michael Caine, Morgan Freeman sau Ian McKellen narand The Life of Pi. E nevoie de accentele lui Irrfan Khan si Suraj Sharma, ipostaze ale protagonistului in diverse momente ale vietii, pentru a conferi povestii puterea covarsitoare a alegoriei. India e un taram al diversitatii si al intelepciunii, iar vocile celor doi exprima exact asta.

M-am plans in diverse situatii (una chiar foarte recenta) ca tehnologia 3D dauneaza substantei filmului, pe care il vreau o experienta intelectuala, nu senzoriala. A trebuit sa vina Ang Lee, un regizor a carui maiestrie tehnica nu-i intrecuta decat de sensibilitatea precisa pe care o emana realizarile sale, ca imaginea tridimensionala sa imi spuna ceva. Ceva coplesitor, ceva ce stiam, dar care mi-a patruns in suflet cu si mai mare intensitate.

Afirm fara sovaiala ca Viata lui Pi de Yann Martel este cel mai bun roman pe care l-am citit anul trecut. Are o structura narativa impecabila, de triptic, cu un mesaj care ajunge in adancurile fiintei, pentru ca rezoneaza cu o dorinta de care sunt animati chiar si cei mai materialisti dintre oameni si pentru ca scriitorul are grija sa te imobilizeze cu o relatare palpitanta si sa te loveasca in moalele capului cu finalul.

In aceste conditii, am primit vestea ecranizarii acestei carti cu oarece neincredere. Era vorba de o experienta prea personala si prea proaspata, pentru a mi se parea inspirata dublarea ei in registru cinematografic. Scepticismul mi-a fost balansat de decizia de a-i atribui aceasta sarcina mai degraba ingrata unui cineast precum Ang Lee.

Ati vazut ce am scris mai sus despre el. Sa ne uitam si ce a iesit din mana sa: Sense and Sensibility, The Ice Storm, Crouching Tiger, Hidden Dragon, Brokeback Mountain, Lust, Caution. Filme cat se poate de diferite, dar unite de o singura trasatura: calitatea. Iar Life of Pi se va adauga acestei liste, pe care o voi invoca, probabil, din nou, cand maestrul chinez va mai plamadi o noua creatie.

Interpretarile filmului sunt meritoase, imaginile sunt coplesitoare (ca si cum ai intra in galeria impresionistilor de la Muzeul Orsay), efectele speciale iti taie respiratia (cand tigrul Richard Parker se repede la hiena am simtit ca pulsul mi-a stat in loc timp de o clipa, pentru ca apoi sa se reia furibund), scenariul preia inspirat frumusetea romanului, dar se simte ca toate acestea se regasesc in armonie pentru ca deasupra s-a aflat Ang Lee.

Ciudata mai e viata! Am strigat in stanga si in dreapta ca Ben Affleck, Kathryn Bigelow si Tom Hooper au fost nedreptatiti ca nu au fost nominalizati la Oscar pentru regie. Acum ma simt usurat, ca si cum o mare povara m-ar fi ocolit. Daca ar fi fost acolo,  n-as fi fost oare sfasiat intre oricare dintre ei si Ang Lee?.

Asa, stiu clar cine merita acest premiu.

Life of Pi2

In ce galerie ilustra intra Life of Pi?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables

Episodul 8 – Silver Linings Playbook

Februarie 16, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 8

Silver Linings1Pana sa-l vad, acesta era filmul de la Oscaruri pe care aveam cea mai mare pica. Intre timp, obida mi s-a mai atenuat.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol secundar speram sa-l vad pe Leonardo DiCaprio, pentru personajul sau naucitor din Django Unchained. Toate au mers bine la inceput, la alte premii aparea impreuna nominalizat alaturi de partenerul de ecran Christoph Waltz, dar, consternare, la Oscaruri a fost inlocuit de Robert De Niro pentru Silver Linings Playbook. M-am facut foc si para: Cum, s-a gasit si De Niro sa mai interpreteze ceva cat de cat si gata, s-au si entuziasmat toti?

Manat de aceasta indignare, m-am asternut pe vizionat filmul, o poveste in care izul familiar al comediei romantice despre doi neadaptati care ajung impreuna se imbina cu acela un pic mai inedit al explorarii universului persoanelor cu afectiuni mentale usoare, dar enervante pentru cei din jur.

Incepe filmul, apare si Robert De Niro, se termina filmul si supararea mea, desi intelectual vorbind, avea motive sa se mentina, se metamorfozeaza in induiosare. Veteranul joaca bine in rolul tatalui plin de manii de parior si nu foarte priceput in ale comunicarii cu fiul, dar nu-l intrece pe DiCaprio. Ce am remarcat si mi-a dat de gandit a fost batranetea pe care am citit-o pe chipul lui De Niro. Nu vreo oboseala data de varsta, mai degraba un proces ireversibil care nu il ocoleste nici macar pe acest membru de frunte al Panteonului cinematografiei. Mi-am dat seama ca sunt un norocos ca sunt contemporan cu acest maestru, ca am ocazia in timp real sa fiu surprins de varietatea si maiestria creatiilor sale. Leo este tanar, mai are timp sa ii oblige pe cei de la Academie sa admita ca gresesc ignorandu-l.

Mai exista un motiv pentru care mi s-a inmuiat pica impotriva lui The Silver Linings Playbook: Bradley Cooper. Marturisesc ca, la inceputurile ascensiunii sale la Hollywood, l-am considerat un fel de Matthew McConaughey, adica un tip pe care il ajuta fizicul suficient, incat sa nu fie nevoie sa se strofoace prea mult cu actoria, desi potential ar avea. Aceasta prejudecata mi-a fost zdruncinata in Limitless si spulberata cu totul aici. Cooper este plin de energie, de nebunie, de expresivitate, iar privirea sa, care altminteri pare inghetata, are exact aerul psihotic necesar pentru a-i intregi personajul suferind la comitetul central si din amor.

Partenera de idila, Jennifer Lawrence este simpatica, dar parca am mai vazut combinatia „tipa sucita, dificila, dar adanc iubitoare inlauntru”. Reactiile chimico-verbale dintre cei doi se deseneaza amuzant, asa ca n-am de ce sa ma plang.

O s-o fac, totusi, ca doar nu era sa las Silver Linings Playbook sa scape doar cu vorbe de lauda. N-am nici cuvinte de ocara, dar nu ma dau batut pana nu declar ca regia lui David O. Russell n-are ceva atat de remarcabil incat sa fie preferata celor ale lui Ben Affleck et comp. Regizorul (mult mai prezent si incisiv in The Fighter, de pilda) face bine lucruri conventionale, inclusiv scenariul, pentru care e de asemenea nominalizat si care, de la jumatatea filmului incolo, se angajeaza pe un fagas standard de comedie romantica.

Silver Linings Playbook e un exemplu interesant de creatie cinematografica in care multele interpretari reusite atrag elogii si pentru restul componentelor.

Silver Linings2

Care ii sunt competitorii pana acum?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables

Februarie 14, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 7

Miserables1Astazi este ziua dedicata unui favorit. Desi n-are nicio treaba cu Valentine’s Day, se poate spune ca aceasta creatie cinematografica mi-a castigat inima.

Intr-un an cu filme care mai de care mai oscarizabile, Les Miserables reuseste sa se ridice un pic peste ele pentru ca, in primul rand, are meritul de a lua o poveste nemuritoare si de a o rescrie, astfel incat sa ramana aceeasi, dar si sa aiba un aer proaspat si inedit. Am crescut cu romanul lui Victor Hugo, cu ecranizari, cu desene animate, iar acum vad ca una dintre acele valori in jurul carora s-a construit personalitatea mea e inca acolo. E un sentiment inaltator si reconfortant.

Les Miserables este musical, adica se canta. Se canta mult, foarte mult, dupa calculele mele 98% din timp. Exista un moment cand iti dai seama ca n-ai sa auzi replici rostite, ci doar fredonate; e un pic debusolant, dar nu va lasati coplesiti de el, acordati filmului timp si e imposibil sa nu va lasati sedusi de magia acestui amalgan de voci.

Am folosit cuvantul „amalgam” intr-adins, pentru ca actorii din Les Miserables canta fiecare pe limba lui; de aici impresia ca unii canta mai bine, iar altii mai prost. Criticile in acest sens l-au vizat in principal pe Russell Crowe, caruia am sa-i iau un pic apararea; nu din punct de vedere artistic (nu ma ajuta urechea muzicala, pe care n-o am deloc, de altfel), ci din al contextului. Ia imaginati-va pe Javert, sumbrul si robotizatul politist, cantand cu o voce suava si cristalina; nu prea merge, nu? De asemenea, regizorul Tom Hooper a fost luat la rost ca i-a pus pe actori sa cante in situ, nu in studio, pentru a fi dublati apoi. A fost o decizie riscanta, dar care a dat roade, pentru ca a insuflat viata filmului, care nu mai e doar o poveste in care se si canta, ci una pur si simplu cantata.

Hugh Jackman, care e un actor prea bun, incat sa n-aiba macar o nominalizare la Oscar, o priveste acum, pentru un rol foarte dificil. Dupa forta animalica pe care o degaja la inceput, Jackman trece la o sub-interpretare inspirata, in conditiile in care un musical de obicei potenteaza expresivitatea, conturandu-l excelent pe Jean Valjean drept un om care se straduieste din rasputeri sa isi ascunda trecutul si care isi vede viata imbogatita intr-un mod neasteptat prin aparitia micutei Cosette.

Anne Hathaway isi poate face deja loc in vitrina pentru statueta; o spun numeroasele premii luate pana acum, la care adaug si umila mea parere: calitatea rolului ei este ca inglobeaza cea mai multa actorie in stare pura (metamorfoza fizica, alternante bruste de trairi) pe langa partea muzicala. Unde mai pui ca nu-mi aduc aminte ca ochii ei minunati sa fi iesit vreodata atat de mult in evidenta.

Miserables2

Ca si la Lincoln, ma vad nevoit sa ii laud pe ceilalti actori la gramada, ca sa nu transform acest articol intr-un pomelnic. Ce o sa remarc, insa, e armonia care domneste intre generatiile care compun acest film, de la Cosette mica si Gavroche la tinerii Eponine, Marius sau Cosette adolescenta pana la veteranii Javert si Valjean. O mentiune speciala voi face, totusi, pentru cuplul Thernardier, format din Helena Bonham Carter si Sacha Baron Cohen (omul asta chiar stie sa interpreteze, daca are ce!), care nu se abat de la spiritul personajelor din roman, dar pe care le reinventeaza in cheie umoristica.

Ca regizor, Tom Hooper controleaza fara cusur acest complex auditiv si vizual, stiind cand sa apese pe acceleratie si cand sa il lase la relanti. Nu o sa incep din nou cu jelania ca de ce nu e printre nominalizati, dar promit sa ii iau in curand la puricat pe Ang Lee si pe Michael Haneke, sa vedem de ce sunt ei acolo si artizanul acestei superbe pelicule nu. Despre David O. Russel si Silver Linings Playbook m-am lamurit si va voi impartasi impresiile in episodul urmator.

In volumul 1001 filme de vazut intr-o viata, articolul despre Singin’ in the Rain se incheie cam asa: Datorita acestui film, viata este mai frumoasa. Ma incumet sa extrapolez si sa spun: datorita speciei musical-ului, viata este mai frumoasa.

Miserables3

Sa vedem pe cine a depasit Les Miserables in inima mea:

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Februarie 11, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 6

The Master1Subiectul de astazi al Serialului Oscarurilor este o mare nedreptate.

Daca ma mai vedeti folosind acest cuvant cu referire la editia aceasta a premiilor Academiei, sa stiti ca este o exagerare menita sa imi arate preferintele. In cazul de fata, insa, imi asum intreaga responsabilitate pentru cele ce spun.

Am avut obiectii inca de acum cativa ani cand s-a introdus lista extinsa la categoria Cel mai bun film. Dar nu m-a bagat nimeni in seama, asa ca a trebuit sa ma obisnuiesc cu ea, devenindu-mi chiar utila, in sensul ca aflu de mai multe filme de vazut decat cele cinci mari de pana atunci.

Acum intrebarea? De ce The Master, care are trei nominalizari pentru interpretare, care este un film formidabil nu are macar nominalizarea onorifica la Oscarul cel mare? Ii costa ceva daca puneau 10 in loc 9? Bine, bine, am inteles, Paul Thomas Anderson n-a avut loc la regie (n-au incaput ei Ben Affleck si restul pe i-am mai amintit) si nici la scenariu (foarte incomod si stratificat ca semnificatii), imaginea superba (meritul unui roman – Mihai Malaimare Jr.) nu le-o fi mers pe ecranele alea cu lampi de la avanpremiere, dar ia explicati-mi atunci de ce in 2010, o pelicula care avea doar o amarata de nominalizare la scenariu – A Serious Man – s-a regasit la Cel mai bun film?

Ca si There Will Be Blood, precedenta realizare a lui Paul Thomas Anderson, The Master nu-i un film usor, recunosc. Joaquin Phoenix, care prin comportamentul extra-profesional a dovedit ca are o doza de tacaneala din oficiu, intra in pielea unui veteran de razboi deranjat, sociopat si un pic psihopat care intra in contact cu o grupare condusa de un asa-zis maestru (Philip Seymour Hoffman) care propovaduieste teorii hipnotico-metempsihotice menite sa readuca fericirea oamenilor, asistat fiind si de nevasta (Amy Adams), a carei personalitate m-a facut sa inteleg mai clar ce rol a avut Leana din capu’ trebii in istoria noastra antedecembrista.

Joaquin Phoenix si Amy Adams au ghinionul sa fie la aceleasi categorii cu Daniel Day-Lewis si Anne Hathaway, dar Philip Seymour Hoffman are o intepretare minunat de nuantata, care  ar putea foarte bine s-o depaseasca pe cea a lui Christoph Waltz, in ciuda curentului in favoarea acestuia, pe care l-am observat la toate premiile de pana acum.

Din punct de vedere al intelesului, filmul e alunecos, e ca o oglinda a apei pe care o atingi intr-un punct si tremura in multe alte locuri. Ba asisti la ipocrizia specifica unei secte in care spiritualul ascunde interese materiale, ba incepi sa crezi ca, pentru unii, sa fie ascultati si sa simta un dram de afectiune e bine chiar si intr-o astfel de grupare, pentru ca, surpriza, spre final, sa imi pice fisa: tandemul Phoenix-Hoffman e o alegorie sui generis a conflictului principial dintre renuntarea la un dram de libertate ca pret pentru acceptarea de catre ceilalti si vointa de a face ce, cum, cand si unde vrei. Un conflict vechi de cand lumea care se va sfarsi doar odata cu lumea.

The Master1.jpg2

Ca orice mare opera de arta, The Master ofera mai multe intrebari decat raspunsuri si poate de aceea nu se regaseste intre nominalizatele la Cel mai bun film.

Care sunt acestea pana acum?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Februarie 9, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 5

Lincoln1Astazi voi vorbi despre Lincoln, un film ca un castel, la fel de intortocheat si dominat de un turn inexpugnabil.

Desi plin de coridoare care se intretaie, meritul peliculei lui Spielberg e ca nu te lasa sa te ratacesti niciodata in meandrele concretului (asta e, ei cu Abe, noi cu nea Nelu), adica ale luptei presedintelui de a obtine abolirea sclaviei inainte de sfarsitul Razboiului Civil, fara a fi nevoie de vreo expertiza speciala in acest eveniment istoric. Ma rog, niste minime cunostinte despre cine si ce voiau aia din Sud, cine si ce voiau aia din Nord tot ar fi necesare; daca nu le aveti, puteti oricand sa va reorientati catre Abraham Lincoln: Vampire Hunter, n-are sens sa va chinuiti degeaba.

In curtea acestui castel misuna personaje diverse cu interpretari care de care mai reusite: Tommy Lee Jones drept un radical inversunat, dar cu logica, David Straithairn drept mana dreapta a lui Lincoln si responsabilul cu manevrele de culise, Sally Field drept anxioasa, dedicata si pisaloaga nevasta a presedintelui, Hal Holbrook drept un batran combinator, John Hawkes drept activistul care ofera sinecuri contra voturi, iar lista poate continua destul incat sa fie nevoie sa dati scroll ca sa cititi urmatorul paragraf.

Deasupra tuturor troneaza, pluteste, vegheaza silueta prelunga a lui Daniel Day-Lewis. Un Oscar arvunit pentru o prestatie care contureaza un idol, fara sa incurajeze idolatria. Lincoln este animat de nobile idealuri, dar este abil, are aspiratii celeste, dar picioare bine infipte in pamant, are vorba soptita, dar poate sa dea cu pumnul in masa si sa-i faca sa inghete chiar si pe cei mai recalcitranti interlocutori. Insa, dintre toate calitatile sale, cea care mi-a inundat sufletul e cea de povestitor. Prin personajul sau, Daniel Day-Lewis reinvie o arta pe care cuvantul scris a impins-o spre extinctie, aceea a oratoriei intime, a celui care glasuieste unui grup restrans, la lumina opaitului.

Ca regizor, Spielberg este foarte precis in a-si pune in valoare actorii si doar rareori jongleaza cu unghiurile pentru a obtine ceva special. Uneori, clar-obscurul cu mici tente de sepia, pe care l-a ales pentru a da filmului un aer deopotriva de epoca si atemporal, pare cam apasat, dar sunt prea multi interpreti buni si replici inteligente, ca aceste impresii sa dureze.

Daca stam si socotim ca Lincoln are 12 nominalizari in total, ca statueta pentru rol principal e deja scrijelita cu numele lui Daniel Day-Lewis si ca principalele contracandidate nu au nominalizari la cel mai bun regizor (conditie esentiala de cand cu lista extinsa la categoria Cel mai bun film), cam rezulta ca acesta va fi castigatorul suprem din 24 februarie.

Lincoln2

Dar sa nu ne pripim si sa vedem ce s-a intamplat pana acum in Serialul Oscarurilor:

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild.

Februarie 7, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 4

Beasts1De vreo cativa ani obisnuiesc sa scriu un mega-articol despre filmele implicate in cursa pentru Oscaruri, dar mi-a venit o idee pe care ma grabesc sa o pun in practica, sa nu ma prinda 24 februarie fara sa-mi fi atins obiectivul.

Care e acesta? Sa prezint cat de succint ma va lasa inima toate filmele care au ceva de spus la competitia din 2013; teoretic, asta ar insemna sa vorbesc despre toate nominalizatele la categoria cel mai bun film, dar vor mai aparea si altele, asa ca mi-am lasat libertate de miscare.

Nu va mirati ca incep cu Episodul 4; pana sa ma trazneasca aceasta idee, deja am rulat cateva dintre ele. Iata-le:

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

In episodul de astazi, vom vorbi despre Beasts of the Southern Wild, un film pe care aveam oarece pica, pentru ca regizorul Benh Zeitlin a ocupat un loc la categoria de cel mai bun in aceasta breasla, scotand astfel din schema pe merituosii Kathryn Bigelow, Ben Affleck sau Tom Hooper.

Dupa vizionare, imi mentin parerea ca unul dintre cei trei (cu precadere Affleck) mergea in locul celui de fata, nu neaparat pentru ca mizanscena construita de acest tanar cineast ar fi rea, dimpotriva, e ambitioasa si contribuie mult la atmosfera, dar se bazeaza in numeroase randuri pe imagini filmate din mana, bataite si exasperante. Ca bile negre se numara si animalele imaginare cu rol nu prea clar in economia actiunii, numite „aurochs”, ceea ce s-ar traduce la noi prin „zimbri/bouri” si care sunt reprezentate drept niste porci mistreti incornorati. Imi pare rau, in calitate de urmas de departe al lui Dragos-Voda, nu am putut trece asta cu vederea.

Beasts of the Southern Wild e un fel de Tropicul Cancerului fara sexareala, adica povestea libertatii de a-ti trai viata in orice conditii vrei, indiferent de cat de insalubre sau ingrate sunt. Ca si in romanul lui Miller, nu structura e importanta, ci traierea, emotia si placerea efemera.

Micuta cu nume aproape imposibil, Quvenzhane Wallis, e nominalizata pe merit la Oscar pentru o interpretare greu de abordat pentru un om matur, daramite pentru un copil. Daca s-ar putea imparti aceasta distinctie, insa, ar fi frumos din partea ei s-o faca fifti-fifti cu Dwight Henry, cel care, in rolul tatalui, isi aduce si el o superba contributie in creionarea unei relatii parentale de o frumusete cum nu mi-a mai fost dat sa vad de mult.

Toate acestea sunt posibile gratie unuia scenariu carui ii doresc Oscarul cu varf si indesat, pentru ca e poetic, fara sa fie accesibil si e percutant, fara sa fie exagerat de socant. Dovada a acestor calitati este faptul ca nu a protestat nicio organizatie de protectia copilului pana acum; au inteles pana si ei ca Beasts of the Southern Wild nu e apologia mizeriei, ci un indemn pentru cei mici si mari deopotriva de a-si iubi parintii si de a le fi alaturi cand le e mai greu.

Beasts2

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.