Caiet de insemnari

Iulie 28, 2011

Uluitoare si periculoasa

Va mai aduceti aminte de la inceputul fiecarui generic al serialului Star Trek: The Next Generation? Spatiul. Ultima frontiera…

Acum o sa parafrazez aceasta memorabila expresie, pentru a servi scopurilor mele argumentative: Imaginatia. Ultima frontiera…

Odata ce treci de ea, intri intr-un spatiu care iti poate oferi tot ce iti doresti, dar te poate si distruge.

Cam asta e esenta filmului Bridge to Terabithia, care poate fi considerat bun, daca stii sa il vezi. Nu e vorba despre vreo anume stare de spirit sau de vreo pozitie speciala a capului, ci doar de a opera niste trieri printre destul de multele clisee care il compun.

Dar sa vedem mai intai ce-i cu actiunea. Intr-un orasel mai de la tara, intr- familie numeroasa compusa numai din fete, asta daca nu-l socotim si pe pater familias (Robert Patrick, infricosatorul T-1000 din Terminator 2, rol despre care cred ca mai mult i-a daunat in cariera), exista un baiat introvertit, care nutreste o pasiune secreta pentru desen. Viata nu pare a-l ajuta prea mult, numai ca, la un moment dat, in clasa lui soseste o fetita mai ciudata, draguta si dezghetata, cu o fantezie debordanta, care ii doboara barierele muteniei si il atrage in construirea unei lumi imaginare pline de culoare si aventura. Asta pana cand…

Personajele sunt creionate fara prea multa subtilitate, cat sa serveasca povestii, iar in privinta interpretarilor, in alte conditii as fi fost foarte impresionat, dar deja copiii si adolescentii dezinvolti actoriceste nu mai sunt o noutate, ca pe vremea lui Shirley Temple. O singura mentiune as avea de facut: AnnaSophia Robb, pubera protagonista cu imaginatie bogata este atat de fasneata, incat (pacatul meu sa fie) n-am putut sa nu ma gandesc ca, atunci cand va fi mai mare, va deveni un fel de Scarlett Johansson, o nimfomana ascunsa sub o crusta de ingenuitate.

Bridge to Terabithia aduce putin cu El laberinto del fauno, dar e departe de a fi o capodopera precum pelicula spaniola. Are insa meritul ca, printre multe locuri comune, contureaza un expozeu echilibrat despre deliciile si pericolele imaginatiei. Asta daca reusiti sa ignorati scena de final (facuta, dupa mine, doar pentru ca mai existau bugetate niste efecte speciale) si sa considerati ca se incheie cu penultima.

Bridge to Terabithia ramane pentru mine o experienta aparte: m-a trecut prin niste trairi sufletesti (incantare, tristete, amuzament), dar m-a obligat, in acelasi timp, sa raman lucid.

Anunțuri

Iulie 25, 2011

Sa privim pictura! (LIX)

Cap de cal alb

Imi plac foarte mult portretele si nu credeam ca o sa ajung vreodata sa consider pictura unui animal pe acelasi plan cu ele.

Cu toata acestea, tabloul lui Theodore Gericault te obliga sa il contempli si sa ii gasesti sensuri aidoma unuia in care apare un om, desi infatiseaza o creatura din lumea celor care nu cuvanta. Mai mult decat atat, nici nu avem un cal in toate splendoarea corpului sau, ci doar capul, realizat insa in asa fel, incat ne preseaza sa reevaluam ce credem ca ar fi mai frumos la acest animal.

Dragostea pentru cai a lui Gericault, care a mai pictat si foarte multe portrete omenesti (de soldati sau de monomani), se vede in modul aparte in care l-a pictat pe acesta. I-a acordat foarte multa atentie, a realizat detaliile precis si le-a dat un aer de mister, dar nu l-a personificat in mod vadit, ci ne-a lasat pe noi, privitorii, sa ii trasam valentele simbolice. Eu, unul, vad tristete, noblete si devotament.

Daca ati fost vreodata calare, fara vreun fel de harnasament, incat sa simtiti corpul calului palpitand si urmandu-va comenzile, daca l-ati linistit batandu-l usor pe gat sau daca v-ati apropiat fruntea de a lui si i-ati simtit rasuflarea, atunci veti intelege de ce m-a atras aceasta pictura.

 

Iulie 22, 2011

Istoria nescrisa a neamului romanesc

La un moment dat, citeam in Academia Catavencu (aia de dinainte de sciziune) un articol de cultura in care era foarte laudat Hronicul mascariciului Valatuc de Pastorel Teodoreanu, faimosul epigramist caruia publicistul ii gasea vina de neiertat de a nu se fi aplecat mai mult asupra romanescului. Asa am aflat de ea si e una dintre cele mai bune informatii pe care le-am aflat vreodata din cea mai tare revista pe care a dat-o vreodata presa romaneasca.

Hronicul mascariciului Valatuc este o carte ieftina si subtire, avand asadar toate calitatile pentru a fi citita numaidecat.

Romanul este compus din mai multe povestiri, inegale ca lungime, intre care sunt intercalate cateva poezioare, toate scrise de parca ar fi rodul muncii vreunui contemporan al lui Neculce sau Miron Costin, cu un limbaj arhaic, mustind de cuvinte pe care trebuie sa le cauti in glosarul pe care in mod inspirat, editorii l-au plasat la finalul cartii.

Stilul este pus insa in slujba unor patanii cu iz de modernitate, cel putin pentru literatura romana, pentru ca povesti despre soti naivi, neveste fasnete, bautori de marca si mari devoratori de amor avem in cea occidentala de la Decameron incoace.

De fapt, asta e marele merit al lui Pastorel Teodoreanu, ca, printr-un volum de nici 200 de pagini, reuseste sa acopere decalajul literar care ne desparte de Vest, sa umple golul evolutiei moravurilor cu o proza atat de savuroasa, incat sunt momente, si nu putine, cand poti sa juri ca nu e opera unui tip din secolul al XX-lea care pastiseaza letopisete, ci a unui ins lucid, dar iubitor de romani, de acum cateva sute de ani. Un fel de Caragiale care traverseaza istoria.

Ca oltean, am simtit impunsatura nemultumirii ca minunata mea zona e reprezentata doar de o singura povestioara, si aia un pic sinistra, dar recunosc ca tablourile placerii cu care moldovenii se dedau la baut si cele ale usuratatii cu care moldovencele se dedau la dragosteli reprezinta grosul deliciului pe care il face acest roman.

Hronicul mascariciului Valatuc se poate citi pe nerasuflate, dar e mai indicat sa o gustati pe indelete. Nu de alta, dar o sa va para nespus de rau cand se va termina.

Iulie 18, 2011

O continuare diforma

M-au mancat degetele sa fac recenzia la Transformers 3 sub forma unui dialog pornind de la urmatorul banc:

„Doi orbi la cinematograf:

– Ba, tu vezi ceva?

– Nu.

– Atunci hai mai in fata.”

Dar m-am gandit ca as fi lipsit de respect si compasiune fata de niste oameni care sunt vaduviti, fara voia lor, de, poate, cel mai important simt, asa ca am lasat-o balta.

Oricum, la Transformers 3 n-ar pierde nimic, pentru ca filmul este prost de la un cap la altul si de sus pana jos. N-are sens sa iau fiecare element (scenariu, interpretari, muzica), pentru ca s-au ocupat realizatorii de asta si au pompat atat de multi steroizi in fiecare, incat, de la un corp suplu si atragator (nu, nu vorbesc neaparat de Megan Fox), reprezentat de primul film, s-a ajuns la aceasta a treia parte, o productie diforma, care te oboseste si din calea careia vrei sa dispari cat mai curand, ca sa nu te scarbeasca.

Ca tot veni vorba de Megan Fox, inlocuitoarea ei pe postul bunaciune centrala (nu m-am obosit sa ii retin numele) reuseste uluitoarea performanta sa o faca regretata pe predecesoarea ei din punct de vedere al interpretarii si, in plus, este si protagonista unei minunate stangacii de regie: daca pana la un anumit cadru apare in niste draguti pantaloni albi care ii scot in evidenta fundul, in cadrul imediat urmator apare in niste blugi mai banali, care, de asemenea, ii scot in evidenta fundul. Decepticonii aia chiar sunt infricosatori, iar probabil ca blugii tin mai bine la mictiune, pardon, actiune (ii multumesc lui Silviu, un viitor mare medic stomatolog, pentru excelentul simt de observatie).

Sunt om batran intr-ale filmelor si nu m-ar fi scos Transformers 3 din serenitatea in care ma instalasem inca de pe la jumatatea lui, daca n-as fi remarcat o bucatica din coloana sonora care semana leit cu acel superb bubuit sacadat din Inception. Nu stiu altii cum sunt, dar, pentru mine, asta e furt calificat si ar trebui pedepsit ca atare.

Adica sfatuindu-va prietenii care inca nu l-au vazut sa zica pas.

La cine te holbezi, ba, asa?!

Iulie 14, 2011

Masina timpului nemilos

Desertul tatarilor de Dino Buzatti e acea carte despre care auzi atatea lucruri (bune), incat ajungi sa te gandesti daca nu cumva e supraevaluata si o lasi mai la coada listei de lecturi. Cand intamplarea face insa sa iti cada in mana, nu dureaza mult si incepi sa te intrebi: unde ai fost toata viata mea?

Desertul tatarilor are multe (nu pot sa zic „toate” pentru ca nu le stiu) atribute ale unei carti mari. De exemplu, simplitate in idee, complexitate in expunere si in ramificatii. Un tanar ofiter pe nume Giovanni Drogo este repartizat la o plictisitoare fortareata de frontiera, care strajuieste un hotar unde de sute de ani nu s-a mai intamplat nimic. Desi viata de aici e de o monotonie coplesitoare, Drogo se lasa prins si el de vraja nevazuta care ii atinge pe multi rezidenti ai garnizoanei si isi petrece viata aici, ajungand sa constate in amurgul ei ca nu a realizat nimic notabil.

Pare simplu, dar romanul lui Buzatti e mult mai mult decat am putut eu spune in cateva randuri; asta chiar si numai prin simpla impartire a textului, care delimiteaza inspirat prin litere romane bucati ce starnesc reflectii autonome, ca o bara de plastic, indoita in mai multe locuri, dar nu rupta.

Un mare merit al lui Buzatti este modul uimitor cum manevreaza timpul; exista momente cand acesta pare a sta in loc, impietrit in rutine, pentru ca apoi, fulgerator, scriitorul sa ne treaca peste ani, fara a ne provoca insa senzatia ca am pierdut ceva esential. Nu e decat o accelerare utila, menita sa pastreze naratiunea la o dimensiune optima, cu efect maxim.

O alta trasatura proprie unei carti mari pe care o regasim si aici, la fel ca in Don Quijote sau in Moby Dick, este ca intelesul pare la indemana, dar, de indata ce intinzi mana sa il apuci, ti se strecoara printre degete si se muta mai incolo, suficient de aproape incat sa il vezi, dar si suficient de departe incat sa fii nevoit sa te opintesti din nou. Si iar se strecoara si iar incerci si tot asa.

In ultima instanta, romanul lui Dino Buzatii este un test de personalitate, de toleranta mai precis. Repeziciunea cu care emitem judecati de valoare in zilele noastre ne-ar indreptati sa-l consideram pe Giovanni Drogo un ratat care isi iroseste viata, visand la cai verzi pe pereti. Unii mai intelegatori ar putea sa-i gaseasca circumstante atenunate in climatul psihic din fortareata, care poate influenta spiritele mai slabe.

Foarte putini l-ar privi cu simpatie, aceia carora nu le-a scapat ultimul cuvant al cartii, o infima frantura de text, dar care are potential sa deturneze intregul sens al romanului, fara a putea insa exista fara acumularea afectiva si intelectuala care l-a precedat.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o lectura magnifica.

Iulie 12, 2011

Sa privim pictura! (LVIII)

Divizibilitate nedefinita

Dintre suprarealisti, Yves Tanguy ma atrage intr-un mod special. Tablourile lui aduc cumva cu alte lui Dali, dar figurile acelea moi nu sunt aduse in prim plan si nici nu au menirea sa socheze. Nu dintr-o data, cel putin.

Cu cat stai si privesti o pictura a lui Yves Tanguy, cu atat ai impresia ca formele umede care o compun incep sa palpite si sa-si schimbe forma, precum organismele de la baza regnului animal. Esti convins ca ai parasit demult lumea umana si te afli intr-o alta, pe care nu o poti intelege, pe care poti doar sa o observi si sa speri ca nu iti va detecta prezenta.

O alta trasatura care il diferentiaza pe Yves Tanguy fata de Dali este rolul pe care il joaca fundalul, foarte des sugerand o imensitate care te face sa te intrebi ce ascunde, ce alte entitati molatice o mai populeaza.

Cand am citit excelenta povestire fantastica din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a lui J.H. Rosny Ainé, Xipehuzii, poate prima plasmuire a luptei duse de omenire impotriva unei alte rase ostile, idee exploatata pana la satietate in zilele noastre, am avut tot timpul in minte imaginile formelor lui Tanguy.

Iulie 6, 2011

Filme la care n-a tinut vrajeala

Aseara, pe TVR1, la Telecinemateca, am revazut secvente din The Pride and the Passion (1959) pe care il stiam mai demult si care mi-a ramas in minte printr-o superficialitate crasa, o impecabila goliciune de substanta, ramanand, paradoxal, agreabil in nimicnicia lui.

*Remarcabila mi s-a parut si discrepanta dintre esecul produsului final si calitatea ingredientelor care il compun: un regizor de marca (Stanley Kramer), actori buni (Cary Grant, Sophia Loren, Frank Sinatra), bani multi, care se vad in scenele de anvergura, si un fundal istoric framantat, numai bun de altoit drame personale si conflicte mai mari ca viata insasi.

Povestea: in Spania ocupata de trupele napoleoniene, un ofiter englez (Grant) ii consiliaza si ajuta pe rebelii spanioli sa transporte si sa utilizeze un tun gigantic, menit sa darame o inexpugnabila fortareata franceza, si ajunge sa se lupte pentru inima alei mai frumoase din trupa de guerilleros (Sophia Loren) chiar cu liderul acesteia (Sinatra).

Triunghiul amoros scartaie pe toate laturile si asta pentru ca doua dintre varfurile sale sunt jos de tot: Cary Grant, expert al comediilor romantice si nitel inteligente, n-are nicio tragere de inima in a fi charismatic si seducator, cum cred eu ca s-ar fi cuvenit, iar pe Frank Sinatra (extraordinar cantaret, cu cateva roluri excelente in repertoriu – From Here to Eternity sau The Manchurian Candidate) pur si simplu nu-l ajuta statura sa dea impresia unui lider din popor care infierbanta spiritele si le face sa il urmeze. Sophia Loren e frumoasa si atat.

Actiunea urmareste cu atata obstinatie eforturile protagonistilor de a deplasa tunul acela gigantic, incat devine ridicola rapid, mai ales ca i se suprapun duelurile verbale cocosesti ale celor doi masculi ai filmului.

Bun, sa ne deplasam in timp pana in anul 2001, cand, cu surle si trambite, a iesit Pearl Harbour. Va invit sa cititi paragraful de mai sus, pe care l-am marcat cu un asterisc si sa-mi spuneti daca nu cumva i se aplica si acestui film, cu evidenta diferenta de nume a celor implicati in realizarea lui.

As merge chiar mai departe si as spune ca problemele de la predecesor sunt valabile si aici, cu precadere triunghiul siropos si ineptia unor scene de actiune.

Un fapt care pe mine ma amuza foarte mult este ca, in momentul de fata, pe IMDB, The Pride and the Passion si Pearl Harbour au aceeasi nota: 5.5. O nota care i-ar fi preafericit pe multi dintre cei care au dat bacaloriatul de curand, dar care, pentru un film, in general, reprezinta foarte putin.

Un argument imbucurator ca, oricat ar incerca sa ne prosteasca aceia implicati in industria fabricarii viselor, sunt situatii cand chiar nu tine vrajeala.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.