Caiet de insemnari

August 30, 2010

Prostia geloziei

Tunelul de Ernesto Sabato este un roman galonat si de-aia l-am si citit. Nu ma ascund ca faima mi l-a scos in cale si nu un alt traseu al sortii mai poetic.

Pentru ca aveam de-a face cu o cartulie nu prea mare, am lecturat tot ce avea tiparit pe ea si am aflat ca autorul a avut si un doctorat in fizica. Poate ca informatia asta m-a influentat, poate ca nu, nu-mi dau seama, dar impresia generala asupra stilului a fost ca, in ciuda faptului ca naratorul este un artist cu vadite probleme psihice, sta sub semnul unei ciudate, dar inspirate exactitati. Fiecare imagine, fiecare detaliu al dereglarii personajului principal sunt redate in asa fel incat eu, unul, nu am avut niciun dubiu asupra naturii lor, de parca asa as sti ca aceste manifestari sunt asa de cand lumea. In aceasta universalitate l-am vazut pe fizicianul Sabato.

Despre subiectul cartii n-ar fi multe de spus: un pictor, asa cum il descriam mai sus, adica tulburat rau la bibilica, se indragosteste de o tipa pe care o vede pe strada, se tine de ea pana ajunge amanta lui si incepe sa fie chinuit de gelozie, in parte justificata de duplicitatea pe care pare sa o emane ea, dar cel mai mult izvorata din prostia specifica barbatilor in acest domeniu. Rezultatul este funest pentru ea, dar nu si pentru el, avand in vedere detasarea cu care naratorul descrie aceste evenimente la ceva timp dupa ce s-au petrecut.

Mari adancimi n-am vazut in Tunelul, dar ca studiu asupra prostiei geloziei masculine, este excelent.

 

August 27, 2010

SF din piatra seaca

Cand cineva imi zice SF, ma gandesc automat la o portie masiva de tehnologie, chit ca e ea impregnata de filosofie. Orice, dar sa implice butoane si led-uri, nave spatiale si, evident, roboti.

In E greu sa fii zeu Arkadi si Boris Strugatki au reusit sa-mi demonstreze ca poti scrie un roman SF cu minimum minimorum de aluzii tehnologice care sa creeze cadrul incare dramele umane sa isi urmeze cursul.

Romanul rusilor incepe cu un prolog in care trei prieteni bantuie impreuna prin niste coclauri si ai putea sa juri ca e scris de urmasii directi ai lui Cehov. Apoi, dintr-odata, suntem aruncati intr-un univers medieval, fara urme de fantastic, dar in mod vadit nepamantean, judecand dupa numele personajelor si dupa descrierile peisajelor si ale vestimentatiilor.Nedumerirea va dura ceva, dar se va diminua treptat si va fi inlocuita de un moment de maxima surprindere cand il vom recunoaste in aparentul personaj central al noii povesti, Don Rumata, pe unul dintre cei trei tineri din prolog. Uimirea va fi si mai mare cand vom afla ca rolul sau in acea lume este de cercetator istoric din partea Pamantului, a carui populatie, pare-se, ajunsese sa stapaneasca deplasarea in Cosmos si acum se indeletniceste cu cercetarea altor planete si a altor civilizatii. Gratie acestui discret, dar bine plasat amanunt, va fi imposibil sa ne lasam atrasi in mijlocul actiunii si o vom examina ca si cum ar fi sub un bol de sticla. Bariera nu este insa intamplatoare si isi are rolul ei in efectul pe care fratii vor sa il creeze.

Don Rumata isi desfasoara misiunea incognito, asa ca are nevoie sa intre in pielea personajului sau si, astfel, ni se dezvaluie si noua o lume cu trasaturi medievale, dar supusa unor procese care ne fac sa banuim ca fratii scriitori au vrut sa faca aluzie la evenimente mai apropiate de zilele noastre, precum ascensiunea fascismului si, supriza!, chiar epurarile si genocidul care au marcat instaurarea comunismului in Rusia. Un act de curaj care, cumular cu altele din restul operelor, i-a costat la un moment dat pe fratii Strugatki interdictia de a mai publica.

Stilul romanului este uscat, fara armuri sclipitoare si mari fapte de vitejie, si este dominat de o paloare cenusie, care devine simbolul mediocritatii care ucide ceea ce nu intelege si nu agreeaza. Avem insa parte de niste reflectii consistente asupra relativitatii sensului istoriei si niste suculente scene de betie, tipic rusesti, ca si cum Arkadi si Boris Strugatki ar fi vrut sa il omagieze pe Gogol si antologicele sale descrieri din Suflete moarte.

 

August 25, 2010

Despre perfectiune

Lunga perioada in care laptopul care mi-a suportat ideile a fost dus departe s-a sfarsit. Reiau asadar veleitatile mele critice scriind despre acel film care a rupt gura targului: Inception.

Martori oculari si partasi cu mine la vizionarea lui, in acelasi timp persoane care imi cunosc personalitatea, au declarat ca in primele 30 de minute am fost sceptic. Confirm aceasta afirmatie, explicand ca aceasta stare a mea era in parte generata de faptul ca inca nu prinsesem spilul. Totusi, dupa ce m-am mai lamurit in aceasta privinta, alura de film clasic de heist (spargere executata de mai multi, in stil mare si inteligent) n-ar fi fost suficienta sa ma impresioneze atat de mult, daca n-ar fi fost scara grandioasa la care a fost gandita.

Nu are sens sa tulbur placerea celor care inca nu au vazut Inception spunandu-le prea mult despre poveste; e suficient sa stie ca e un Ocean’s Eleven in cheie onirica; mai multi se aduna sa faca ceva, iar seful lor, desi genial, are o problema cu fosta.

In privinta partii cu visele am sa tac chitic; nu o sa spun decat ca ingeniozitatea scenariului nu e depasita decat de modul impecabil in care e parcurs si manipulat. Din 150 de minute ale filmului, vreo 120 mintea mea a cautat cu asiduitate o scapare, o greseala, o crapatura in esafodajul narativ, care sa contrazica flagrant logica interioara cu care il filtram. Memoria a fost insa cel mai vajnic aparator al acestui film, iar cand elemente disparate si-au relevat sensul, cand multitudinea de planuri narative s-au conturat intr-o osmoza fara cusur, cand am fost nevoit sa recunosc ca nu am ce sa-i reprosez, atunci ei da, pot spune ca m-am indragostit de Inception.

Personajele si interpretii lor au contribuit la acest sentiment. Leonardo DiCaprio se achita cu brio de sarcina ambivalentei, Joseph Gordon-Levitt e retinut, dar il prinde asta, Ellen Page dovedeste ca s-a maturizat de cand a nascut (aviz cunoscatorilor), mai putin cunoscutul Tom Hardy smulge multe zambete, iar Ken Watanabe emana o charisma pe care nu i-am mai vazut-o de la The Last Samurai incoace.

Vazand acest film am inteles un lucru. Perfectiunea nu exista in sens absolut, ci este doar un reper raportat la un nivel de asteptari. Daca e sa socotesc de la al meu, Inception e perfect.

Blog la WordPress.com.