Caiet de insemnari

Noiembrie 30, 2009

Fara sfaturi, doar constatari

Pe cat de imposibil de retinut si de pronuntat e numele autorului cartii Starea de flux, pe atat de patrunzatoare ii sunt ideile. Cum viata e scurta si merita traita, asa cum veti intelege din paginile scrise de Mihaly Csikszentmihaly, nu o sa stau sa despic in patru tot ce spune el, ci o sa incerc sa enumar ce am priceput eu.

Ai prea mult timp liber? O sa ai probleme.

Nu-ti place slujba care isi asigura traiul? O sa ai probleme.

Nu-ti place slujba care iti asigura traiul si nici nu gasesti altceva sa te implineasca? O sa ai probleme.

Nu crezi in comunitate si in comuniunea cu ceilalti? O sa ai probleme.

Starea de flux e acea stare in care te contopesti pe deplin cu ce faci la un moment dat. E ca punctul G – nu stii sigur daca exista, dar merita sa incerci sa il cauti. E atunci cand iti aluneca mainele pe corzile chitarii fara sa-ti dai seama, cand electrizezi multimile printr-o cuvantare maiastra, cand schimbi bujiile in doi timpi si trei miscari, de parca mainile ar avea o viata a lor.

Starea de flux nu e vreun ghid despre cum sa devii faimos si sa faci bani, nici nu e vreun manifest alarmist impotriva societatii consumiste. E o prezentare documentata, realista si lucida. Pentru oameni pe masura.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

Noiembrie 24, 2009

Un hibrid nereusit

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Noi
Tags: , , , , , ,

La ce experimente genetice se fac in zilele noastre, nu e de mirare ca si filmele au ajuns sa le suporte.

Intr-o vreme, horror-urile stateau pe un raft anume in magazinele de inchirieri, iar filmele despre inadaptati care reusesc intr-un fel sau altul sa isi depaseasca impreuna complexele erau hat departe, in coltul celalalt.

Zombieland este un trist exemplu de experiment genetic cinematografic nereusit. Intr-o lume lovita de un virus care ii transforma pe oameni in canibali, patru persoane: un pusti sociopat si care si-a trasat o serie de reguli de supravietuire, un fel de taranoi texan (Woody Harrelson), destul de priceput in a vana pe cei afectati de morbul respectiv si doua surori cam escroace, dintre care una e o bunaciune, de genul care umbla pe motocicleta si i se vede tatuajul din zona lombara, se aliaza ca sa reziste unei calatorii prin America.

Filmul are un moment cand, dupa ce se constituie aceasta trupa, ai impresia ca va urma o serie trepidanta de actiune si umor, numai ca realizatorii au avut alte planuri. Sablonul „nerd-ul care o cucereste pe frumoasa inaccesibila” si umorul sec li s-au parut mai inspirate, plus niste briz brizuri de intertextualitate – eroii nostri ajung acasa la un actor foarte cunoscut care isi joaca propriul rol.

Daca va tot intrebati de ce scriu asa poticnit si lipsit de viata, este pentru ca, tastand, rememorez starea care m-a cuprins treptat cat am vazut filmul. Am simtit cum ma paraseste toata bruma de interes pe care mi-o starnise ideea originala de a combina o comedie si un horror si se instaureaza o acuta senzatie de pierdere de vreme. Horror-ul nu e cine stie ce, comedia da gres de cele mai multe ori, iar cele doua elemente s-au respins reciproc, ca intr-o reactie chimica nereusita.

Poate ca mai bine sa nu intervenim in cursul firesc al naturii si sa lasam diversele tipuri de filme sa isi implineasca destinele separate pentru care au fost create.

 

Noiembrie 20, 2009

DJ Iulius se bucura de perioada in care traieste

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Noi
Tags: , , , , ,

Unii au fost contemporani cu Mozart, altii cu Wagner. Eu ma bucur ca sunt contemporan cu un muzician care a exploatat la maxim specificul perioadei sale: Jean Michel Jarre.

Folosind tot felul de masinarii si instrumente inedite, a creat niste albume pe care, daca le asculti de la un cap la altul, iti spun adevarate povesti si nu orice fel, ci unele gen Mahabharata, care se pot intinde atat cat te lasa imaginatia si dincolo chiar.

In ceea ce priveste spectacolele, prefer desfasurarea lui de forta si de gust, decat toate epatarile gen Madonna.

Noiembrie 17, 2009

Zoe, fii inspirata!

Si Zoe Valdes mi-a ascultat indemnul.

Eternitatea clipei e o carte scrisa fara har, dar cu inspiratie autentica. E asa-zisa poveste a unui chinez plecat in cautarea si recuperarea tatalui sau, emigrat in Cuba. Tanarul nostru, foarte inzestrat, de la cunostinte medicale, la arte martiale, meditatie si potenta, peripeteste pe meleaguri diverse, iar actiunea e oricum, numai lineara nu.

Asa-zisa, pentru ca periplul sau capata accente de odisee, drumul nefiind decat un pretext pentru a da frau liber imaginatiei. Cu ocazia asta, am priceput si eu ce inseamna de fapt realismul magic. E acel mod de a scrie ca si cum ai fi normal, dar cu o sticluta de metal in buzunar, plina cu nebunie concentrata, din care mai tragi cate o dusca din cand in cand.

Mai pe inteles: se intalnesc doi iubiti care nu s-au mai vazut de mult. Pana acum, nimic special. Vor sa se sarute. OK, in regula. Deodata, unul dintre ei scoate o limba lunga de cativa metri, isi infasoara partenerul si strange. Apoi ii da drumul si celalalt ii spune: Aproape ca uitasem ce parfumata iti e rasuflarea. Intalnire tipica de indragostiti, nu?

Meritul involuntar al lui Zoe Valdes este ca, nefiind o scriitoare la fel de inzestrata precum Marquez, Asturias sau Carpentier, a fost nevoit sa se exprime intr-un realism magic mai apasat si, deci, mai evident.

Asta nu inseamna ca Eternitatea clipei e o carte slaba. Dimpotriva, este placuta si chiar ofera cateva momente speciale care te fac sa traiesti exact ce exprima titlul.

Noiembrie 14, 2009

Amintiri din pionierie

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Noi
Tags: , , , ,

concurs__amintiri_din_epoca_de_aur__150 de ani de comunism sunt un masiv os de ros pentru realizatorii de film romani, cel putin pana, biologic vorbind, vor disparea cei capabili sa mai simta vreo legatura afectiva cu aceasta perioada.

Cum, insa, metehnele endemice societatii socialiste multilateral dezvoltate sunt mai vii ca oricand si in varianta sa capitalista, un film ca Amintiri din Epoca de Aur are un fond de succes din oficiu.

Nu ma apuc acum sa detaliez fiecare povestioara din cele doua parti ale seriei (insumand 7 scheciuri), o sa va spun doar ca placerea cu care le-am privit a fost distribuita inegal.

Prima parte, dupa un inceput sovaielnic, a accelerat ritmul, umorul m-a napadit fara sa ma pot impotrivi si eram mai sa accept ce zicea un tip de la Academia Catavencu, ca perioada aia era chiar misto.

A doua parte are un inceput promitator, cu o subtila pastisa romaneasca de Bonnie si Clyde, dar isi pierde repede suflul, nu-mi dau seama daca involuntar sau nu, si nu m-a facut nici macar sa ma intristez, daramite sa schitez vreun zambet.

Exact ca la Morometii, romanul. Te desfeti cu fiecare cuvant in primul volum si te iei cu mainile de cap la al doilea (sau, asa cum a facut un coleg de-al meu, nu foarte mare amator de lectura, dar constiincios in ceea ce priveste programa pentru bacalaureat – citesti numai unde scrie numele lui Moromete, ca sa ai ce scrie, daca iti cade caracterizarea personajului).

P.S. S-ar putea ca titlul sa nu fie chiar original, pentru ca am impresia ca l-am citit undeva si mi-a ramas pe fundul memoriei; daca totusi e al meu, cinste mie!

Noiembrie 10, 2009

Sa privim pictura! (XXXIII)

Boticelli-Venus

Nasterea Venerei

Venus din Urbino

Venus din Urbino

Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.

Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).

Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.

Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.

Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.

Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!

Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!

Noiembrie 8, 2009

DJ Iulius adora simplitatea

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Noi
Tags: , , , ,

Doi oameni care se tin in brate, el este pe marginea disperarii, ea il incurajeaza.

Doua voci unice, o idee simpla, un mesaj de care avem nevoie.

Tragi aer in piept, il elimini usor si iti spui: Viata, cel mai frumos dar pe care l-as putea primi!

Noiembrie 5, 2009

Numele ghepardului

Arturo-Perez-Reverte-Conspiratia-din-SevillaNumele trandafirului de Umberto Eco, pe langa faptul ca e o carte excelenta, are meritul de a fi dezvaluit o reteta pe care o poate prelua oricine: studiezi mai consistent o bucata de istorie, aplici o structura narativa de roman de suspans si cam asta e. Cum iese, asta depinde de acel ceva numit talent scriitoricesc al fiecaruia.

Lui Arturo Perez-Reverte i-a iesit la un nivel multumitor. Avand destule pagini, Conspiratia din Sevilla, dupa un inceput in forta, cu un hacker care patrunde in calculatorul Papei si lasa un mesaj despre pataniile necurate legate de o biserica din Sevilla si introducerea in scena a agentului secret al Vaticanului care e trimis la fata locului,  nu scade spre punctul critic al plictiselii, desi o lasa mai moale cu ritmul actiunii.

Pe langa similaritatile inevitabile cu romanul lui Eco si niste tuse despre crepusculul lumii de vita nobila, gen Ghepardul, am remarcat ca personajele cartii sunt creionate de parca scriitorul ar fi avut in minte nu numai ca va fi ecranizata, dar si ca ar sti cine  pe cine va juca. Ca sa va dati seama:

– agentul secret al Vaticanului, un tip aratos, grizonat si rece – George Clooney, desi in roman e descris ca fiind inalt.

– preotul de la biserica in cauza, un batran ursuz, necioplit, dar onest in badarania lui si dedicat muncii sale de indrumator spiritual – Dustin Hoffman, cuifulit si nespalat.

– un bancher din partea locului, bine facut, inteligent si gelos nevoie mare pe nevasta-sa, care l-a parasit pentru ca el a pus gand rau bisericii – Javier Bardem, pentru ca ar vorbi impecabil engleza cu accent spaniol.

– omul care rezolva treburile murdare ale celui de sus, adica un tip ipocrit, chel si nu extraordinar de inteligent – Stanley Tucci, cu o resuscitare a extraordinarul sau Muerte.

– un batran afurisit, inalt si slab, care stie tot ce umbla prin oras si e un fel de sef al bancherului de mai sus – Ian Mckellen cu putin machiaj, ca sa ii faca nasul mai coroiat.

– nevasta bancherului, tipul de frumusete latino, bruneta si focoasa, un pic labila si care stie sa ii invarta pe barbati pe degete – Monica Bellucci, pentru ca, la cum arata, poate duce pe oricine in pacat; evident ca interactioneaza masiv cu agentul Vaticanului, iar intrebarea pe care o are oricine in minte nu e daca, ci doar cand.

– trei personaje rocambolesti, pe care nu ma apuc sa vi le descriu din economie de spatiu, pe care le subcontracteaza omul bancherului, ca sa rezolve unele chestiuni dincolo de limitele legale – in rolurile astea o sa fie niste actori din partea locului, populari prin Spania, ca sa atraga un segment consistent din acest public tinta.

– un cardinal care apare doar la inceputul romanului, un fel de inchizitor uscativ care i-ar arde pe toti pe rug, in frunte cu agentul Vaticanului si cu superiorul lui – nu l-as fi amintit, dar mi s-a parut ca Marcel Iures ar merge de minune.

Cartea lui Arturo Perez-Reverte mai are meritul ca face o reclama foarte buna Sevillei, iar dragostea autorului pentru acest oras e acel ceva care insufleteste romanul si il elibereaza oarecum de umbra ilustrului sau predecesor.

Noiembrie 4, 2009

Stii de ce si pe cine votezi?

9902778incepe testul 2Pe langa multe altele, Twitter-ul, un program pe care incep sa il indragesc din ce in ce mai mult, mi-a adus in fata un site numai bun in perioada asta carnavalesc-electorala: Busola politica.

Contine un test foarte interesant cu intrebari din domenii vitale in care fiecare om, dar si viitorul presedinte, trebuie sa se pronunte: economie, probleme sociale sau politica externa. La finalul testului, veti vedea cu care dintre candidatii relevanti va identificati cel mai mult. Inutil sa mai spun ca, in cazul meu si al catorva apropiati, optiunile virtuale si cele reale nu s-au potrivit deloc.

Test eronat? Dimpotriva, intrebarile sunt serioase, iar mie mi-au demonstrat ca noi, alegatorii, ne lasam in voia hormonilor de simpatie si antipatie si mai putin judecam potrivit sistemului nostru de valori (asta sperand ca exista macar la unii dintre noi).

Dar lucrurile incep sa se schimbe. Doua dovezi: 1. acest test, care este o frantura dintr-o miscare de educare a celor cu drept de vot; 2. nu va exista nicio dezbatere televizata pana in turul II, pentru ca, banuiesc eu, prezidentiabilii sunt constienti ca nu le mai merge cu gogosile de pana acum.

Semne bune politica are.

Noiembrie 3, 2009

Un film la locul lui

state_of_playCinematografia e un domeniu in care se fac experimente care mai de care. Unele reusesc, altele dau gres lamentabil. Un film standard, care sa n-aiba nimic inovativ, dar care sa te intretina, e surprinzator de greu de gasit in ziua de astazi.

State of Play este o astfel de dovada de maturitate. E de si cu oameni care au mai facut filme, sunt profesionisti si stiu cum sta treaba. Secretara unui politician (Ben Affleck) implicat in analiza afacerilor cu armament si mercenariat este omorata, iar indureratul congresman apeleaza la un amic, jurnalist de investigatie (Russel Crowe), cu care a avut de impartit si bune si rele. Alte doua crime sunt in peisaj, itele se complica, ziaristului i se alatura o colega, infipta si ambitioasa (Rachel MacAdams), si are de infruntat conspiratii si exigentele editoriale ale publicatiei unde lucreaza.

Dintre interpreti, Russel Crowe iese cel mai mult in evidenta; supraponderal, de te miri cum de-a putut fi Maximus in Gladiator, a facut ce ar face orice om cu scaun la cap – a scos de la naftalina rolul bunicel de investigator dezordonat in viata personala, dar energic, perseverent si etic din American Gangster, l-a periat, i-a mai cusut o grimasa pe ici, pe colo si si-a facut treaba cu el. Restul distributiei, cu o exceptie, tine pasul.

Acea exceptie este Helen Mirren si rolul ei de redactorita-sefa onesta, dar sub presiuni din diverse parti, care, ba il iubeste, ba il besteleste pe Russel Crowe. Numai ca oscarizata din The Queen e prea doamna si are un accent prea britanic, ca sa fie credibila cand il da in mortii lui pe reporterul cel smecher.

Nu stiu daca regizorul Kevin Mcdonald are studii de arta cinematografica; daca da, sigur a stat in prima banca, si-a luat notite constiincios si a facut lucrarile de seminar la cursuri precum Tehnici narative in specia thriller-ului, Introducere in suspans, Coerenta binomului montaj-scenariu sau Dozarea optima a rasturnarilor de situatie.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.