Caiet de insemnari

Mai 27, 2011

Munca si iar munca

Nu-mi dau seama cum a putut fi tradusa in romana o carte precum Exceptionalii de Malcom Gladwell, pentru ca, in fond si la urma urmei, mesajul ei este ca MUNCA este ingredientul de baza al succesului.

OROARE! OROARE!

Gladwell este autorul unei alte lucrari galonate, intitulate The Tipping Point, un amestec de sociologie, economie si psihologie, in care a incercat sa desluseasca mecanismele nevazute ale modului cum o idee se propaga si schimba cursul evenimentelor. Fara a ma incanta prin stil sau coerenta, am gasit in ea cateva idei de luat in seama, pe care am incercat sa le identific si in lumea reala, concluzia fiind ca, desi un pic haotic in rationamente, e ceva de capul lui Malcom Gladwell.

Nu m-as fi repezit asadar sa citesc Exceptionalii, dar am castigat-o la un concurs online al celor de la Bookblog si, cum chestiile moca sunt cele mai delicioase, am lecturat-o cu detasarea si satisfactia celui care n-a fost nevoit sa plateasca pentru cultura, pentru ca aceasta a venit singura la el.

Am avut o surpriza – cartea de fata e mult pentru The Tipping Point, atat din punct de vedere al soliditatii ideilor, cat si din a modului cum reuseste sa te implice afectiv. Nu mai e o expunere seaca de fapte, ci o parabola moderna, care strabate umanitatea in timp si spatiu si care da un dram de speranta celor care tanjesc dupa succes – MUNCA a scos geniul din cei care s-au obosit sa si-l arate.

OROARE! OROARE!

Nu exclud ca impresia mai favorabila despre Exceptionalii sa aiba origini si in tema sa. The Tipping Point se refera la fenomene de masa, dar aceasta este despre lupte marunte la nivel cosmic, dar grandioase la nivel individual, ale unor persoane care au avut succes in ce au facut.

Daca in cartea anterioara, Gladwell s-a cam rezumat la istoria si spatiul Statelor Unite, acum si-a extins aria de actiune, exemplele vin diverse culturi, sunt mai pregnante, iar sensurile lor se innoada cu mai multa naturalete. Jucatorii de hochei din Canada, Bill Gates, avocatii evrei, taranii chinezi si pilotii coreeni sunt analizati din puncte de vedere aparent surprinzatoare, dar care devin logice pe masura ce inaintezi cu lectura.

Si nu rareori simti o extaziere a insusi autorului in fata povestilor de succes pe care le spune, in fata faptului ca darama un mit, al talentului semi-divin, si, in locul lui, construieste un monument sanatos, cu temelii faurite intr-un creuzet al abilitatilor innascute, al imprejurarilor favorabile, dar si al MUNCII.

OROARE! OROARE!

Da, sunt perioade cand e mai bine sa te nasti, daca vrei sa faci un anume lucru, dar asta este ceva dincolo de puterile tale; ce am ales eu sa retin din aceasta carte este REGULA CELOR 10 000 de ORE.

De MUNCA, evident.

OROARE! OROARE!

Mai 26, 2011

(CONCURS) 5 statuete in loc de una

Uitandu-ma prin istoricul premiilor Oscar, am constatat ca au existat numeroase editii cand, daca as fi fost stapanul absolut al Academiei, parca nu m-ar fi lasat inima sa dau doar o statueta pentru cel mai bun film, ci le-as fi dat tuturor celor 5 candidate cate una.

Asa ca, impreuna cu prietenii de la libraria online Libris, lansez concursul 5 statuete in loc de una, care are un premiu mai mult decat tentant – 1001 de filme de vazut intr-o viata (cand am vazut albumul asta prima data intr-o librarie, am stat o ORA sa-l rasfoiesc).

Ca sa participati la acest concurs, trebuie sa lasati un comentariu la acest articol, in care sa precizati un an din istoria Oscarurilor, filmele de atunci si, cel mai important, de ce credeti voi ca fiecare dintre ele ar fi meritat statueta cea mai importanta.

Va castiga acela care va intruni aceste conditii:

– va da informatii exacte – adica sa nu bage Braveheart si Gladiator in acelasi an, iar la capitolul asta nu cred sa fie probleme, dar, oricum, va recomand IMDB-ul, ca sursa de documentare;

– va oferi cea mai frumoasa, cea mai argumentata, cea mai originala, pe scurt, cea mai cumva, pledoarie pentru alegerea sa.

Ca sa va distingeti participarea la concurs de eventuale alte comentarii, aveti grija ca primul rand al textului vostru sa fie „PENTRU CONCURS”.

Daca vreti sa va referiti la vreun an cand candidau 10 filme, cum se intampla la inceputurile acestui premiu si in zilele noastre, de cativa ani, puteti sa va referiti doar la 5 pelicule, ca, daca stati sa spuneti ceva la toate, mi-e ca va plictisiti si renuntati :).

Indiferent ca sunteti persoane pe care le cunosc personal, pe care le stiu din mediul online sau cu care n-am avut nicio treaba pana acum, singurul avantaj pe care vi-l puteti crea este dat de ce scrieti.

Concursul dureaza pana pe 17 iunie 2011, iar castigatorul va fi anuntat pe data de 18 iunie.

Atunci o sa va spun si opinia mea, proprie si personala, despre provocarea din titlu.

VA UREZ INSPIRATIE MAXIMA! 🙂

REZULTATUL CONCURSULUI:

Desi nu au fost multi participanti, mi-a fost greu sa decid, pentru ca sarcina pe care si-au asumat-o nu a fost usoara si a presupus ceva efort.

Dar, dupa lungi deliberari, am hotarat sa ii acord premiul Ancai Ungurenus, pentru pasiunea usor intunecata pe care a pus-o in a-si exprima opinia.

Felicitari ei, dar si tuturor participantilor si va mai astept la concursuri de-astea „enervant de grele” (expresia ii apartine unei amice, pe care o tenta premiul, dar n-a avut suficienta incredere in propriile pareri si i-a fost lene sa se documenteze un pic :P).

Opinia mea:

Asa cum va promiteam la inceput, au fost destui ani in istoria Oscarurilor cand cursa pentru cel mai bun film mi s-a parut stransa, dar 1965 mi se pare a fi cel mai remarcabil. Uitati si motivele:

My Fair Lady – castigatorul, un musical construit dupa schema ratusca cea urata care se transforma intr-o lebada frumoasa, cu dialoguri savuroase, melodii excelent integrate in actiune si cu interpretari sublime; Rex Harrison e seducator prin aroganta si misoginismul care se suprapun unor eficace metode pedagogice, Audrey Hepburn e delicioasa in transformarea ei de la o florareasa mahalagioaica la o suava si delicata printesa pe care contemporanii o cred de prin estul Europei, iar restul distributiei intregeste pe masura o creatie care te binedispune pana in varful unghiilor.

Mary Poppins – un alt musical, dar unul care exploreaza fantasticul intr-un mod care bate la fund toate fanteziile tâmpiţele din ziua de azi. E uimitor si fascinant sa vezi pana unde poate merge imaginatia umana, iar mie ar trebui sa mi se spele creierul ca sa pot disocia personajul Mary Poppins de Julie Andrews, care pare ca s-a nascut pentru rolul asta. A, si sa nu uit: Supercalifragilisticexpialidocious :).

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb – cred ca sunteti de acord cu mine ca titlul e suficient sa te atraga inexorabil. Iar dupa ce il vedeti, veti experimenta bizara senzatia de a rade cu hohote cu fiori reci la sira spinarii; n-o mai fi Razboi Rece, dar pericol nuclear exista, iar filmul lui Kubrick ne arata cat de mult atarna viata noastra de toanele si maniile catorva potentati. Care au nume care de care mai hilare (presedintele Merkin Muffley, colonelul Lionel Mandrake, generalul Jack Ripper sau colonelul Bat Guano) si care sunt interpretati fabulos de Peter Sellers (in tripul rol), George C. Scott, Slim Pickens sau Sterling Hayden.

Becket – marii nedreptatiti ai premiiilor Oscar, Peter O’Toole si Richard Burton compun un duel grandios, nu numai din punct de vedere actoricesc, dar si din cel al valorilor pe care le intruchipeaza: ambitie vs. credinta, prietenie vs. datorie. Filmul e fastuos, elegant, subtil (scenariul se bazeaza pe o piesa de Jean Anouilh), iar intr-o singura aparitie de cateva minute, John Gielgud, in rolul regelui Frantei, contureaza cea mai simpatica intruchipare a duplicitatii pe care am vazut-o vreodata.

Zorba the Greek – daca nu l-ati vazut in intregime, sigur stiti scena de final, din care ati incercat sa invatati sirtaki, ca sa va dati mari la petreceri. Dar dansul nu e decat incununarea unei creatii care a facut mai mult decat istorie in cinematografie: a perturbat mentalul colectiv – au fost si inca mai sunt oameni care cred ca Anthony Quinn e grec, desi el e mexican get beget. Nici restul distributiei nu e mai prejos: Alan Bates, Irene Papas sau Lila Kedrova traiesc, sufera si spera intr-un mediu arid, numai bun pentru a imbina inaltatoare reflectii cu ardente pasiuni omenesti.

Mai 24, 2011

Sa privim pictura! (LVI)

Viata

Tragedie

Mic dejun al unui orb

Daca e sa cauti Picasso pe Google, cele mai multe rezultate vor trimite catre faimoasele sale picturi cubiste sau catre cele care au revolutionat arta figurativa a secolului al XX-lea.

E nevoie sa cauti cu mai multe cuvinte cheie pentru a da de picturi de la inceputul carierei sale artistice, mai clasica in forma, dar impresionanta fara doar si poate: perioada albastra.

Este un albastru foarte tulburator, cu mici variatii de tonuri, dar mereu acelasi.

Este un albastru care exprima multa tristete si singuratate.

Dar este un albastru frumos.

P.S. Oare expresia „feeling so blue” o fi fost inspirata din aceste picturi ale lui Picasso? 🙂

Mai 23, 2011

Spion fara voie (si fara talent)

Individul nevinovat si onest care se vede prins fara voia lui in conspiratii cu scopuri care ii sunt necunoscute nu e o tema rara a cartilor de suspans. Dar in Epitaf pentru un spion, Eric Ambler adauga personajului sau principal inca o dimensiune, hotaratoare pentru modul cum romanul sau se distinge de restul genului din care face parte: lipsa abilitatii.

Sa vedem ce scriu editorii pe spatele cartii:

Josef Vadassy, tanar profesor maghiar ramas, in urma Tratatului de Trianon, fara nicio cetatenie, isi petrece pe coasta Mediteranei prima vacanta dupa cinci ani de munca la Paris. Nu mica va fi mirarea lui cand, dupa ce executa cateva fotografii experimentale ale unor soparle, se va trezi arestat de politie si acuzat de spionaj. Pus in fata perspectivei sumbre de a fi expulzat si de a nu mai putea trai nicio tara din lume, Josef Vadassy va trebui sa-si foloseasca intreaga ingeniozitate pentru a colabora cu Serviciul de Informatii francez si pentru a-si dovedi nevinovatia.

N-as fi putut sintetiza intriga romanului mai bine, motiv pentru care am apelat la ieftinul tertip de a o reda in intregime, insa cu termenul „ingeniozitate” nu pot fi de acord. Cu toata simpatia pe care o am pentru acest Josef Vadassy si pe care o s-o explic imediat, personajul noastru face tot felul de prostioare care, in conditiile unor adversari cu minti criminale geniale (asa cum suntem invatati din filmele americane), l-ar fi dus la pierzanie. Dar, conform zicalei Nu te teme de a inainta incet, ci doar de a sta pe loc, cum, necum, cu toata stangacia de care da dovada, protagonistul contribuie la derularea povestii si la solutionarea ei.

Simpatia pe care o nutresc pentru el provine din insasi conditia sa de apatrid: ungur ajuns iugoslav cu pasaport expirat, vorbitor de engleza, franceza, italiana si germana, Vadassy nu apartine nimanui si, tocmai de aceea, isi apartine siesi, intr-o epoca in care adeziunea la o natie i-a atras pe oameni in cea mai urata manifestare a cruzimii lor: Al Doilea Razboi Mondial. Datorita originii unguresti, dar si a cosmopolitismului sau, figura centrala a cartii lui Embler mi-a adus aminte de un personaj real, Richard de Codenhove-Kalergi, asiduu militant pentru unitatea Europei, dar si de unul fictiv, contele Laszlo de Almassy din tulburatorul roman Pacientul englez de Michael Ondaatje, superb ecranizat de Anthony Minghella.

Cadrul in care se desfasoara suspansul are ceva din Casablanca: un loc (inca) ferit de razboi, in care coabiteaza semintii diferite, ale caror tensiuni si patimi nationaliste se manifesta mocnit. Tinand cont ca data de aparitie a acestei carti preceda izbucnirea conflagratiei mondiale, remarcam o dureroasa luciditate a lui Ambler in ceea ce priveste situatia geopolitica a continentului sau.

Hulita sau admirata, tagma spionilor are parte de o atitudine speciala din partea autorului. Avem ironie acida fata de ambitiile distructive ale guvernelor care fac uz de serviciile lor, dar si un fel de compatimire fata de niste oameni sortiti sa traiasca o viata dubla si sa adune informatii pentru a le vinde, asa cum multi sarmani scormonesc prin gunoaie pentru a gasi resturi de folos.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o binemeritata pauza de suspans.

Mai 18, 2011

Geniu sinistru

Geniu e un termen pe care nu ma aventurez prea usor sa-l atribui, din simplul motiv ca mi se pare a avea o greutate formidabila, care trebuie folosita cu masura, nu cum se intampla adeseori in zilele noastre.

Pe Charlie Chaplin, insa, nu ezit deloc sa il numesc asa; ba chiar ma simt mai indemnat decat in cazul lui Orson Welles, nu pentru ca giganticului creator al Cetateanului Kane i-ar fi lipsit talentul nemasurat, ci pentru ca nu l-a valorificat pe deplin, aripile fiindu-i taiate tocmai din cauza capodoperei sale, dar si a personalitatii labile. Dar asta e o poveste pe care o s-o depanam poate alta data.

Lui Charlie Chaplin i-au iesit toate struna, inclusiv acest Monsieur Verdoux, un film aparte pentru ca, desi pastreaza registrul umorului, il deplaseaza considerabil spre cel negru, atat de negru, incat m-au trecut fiorii in dese randuri.

Domnul Verdoux este o victima a crizei economice mondiale (aia rea din anii ’30 ai secolului trecut) si, pentru a-si intretine sotia paralizata si copilul, apeleaza la o metoda, pe cat de feroce, pe atat de eficienta: seduce fete batrane sau vaduve de peste 40, instarite, bineinteles, se casatoreste cu ele le stoarce de bani, le omoara si le face disparute.

Nu va apucati sa gasiti hibe logice, gen cum naiba a reusit un om care figureaza in acte sa faca asta de mai multe ori?, pentru ca, oricum, povestea este inspirata dintr-un caz real, care a facut valva in epoca si, in plus, protagonistul compenseaza pentru orice.

In scena cantecului din Modern Times am aflat care e sunetul vocii lui Chaplin, in The Dictator am constatat cata forta are in discurs, in Monsieur Verdoux avem proba versatilitatii cu care trece de la seductie mieroasa la glacialitate criminala sau de la compasiune la nerabdare.

Chiar daca filmele sonore incepeau sa produca mutatii in felul de a interpreta al actorilor vremii, Chaplin n-are nicio jena in a imprumuta personajului sau teatralismul si emfaza non-verbala specifice peliculelor mute, iar rezultatul este un individ fermecator, descurcaret si sinistru. Tot timpul sinistru.

Monsieur Verdoux ofera momente memorabile la foc continuu. O vrajeste pe una dintre victimele sale la telefon, cu vorbe de care s-ar rusina orice barbat, dar pe care le adora orice femeie, iar florareasa care asculta pe furis se topeste de placere.

Numara banii intr-un mod care imi provoca rasul de fiecare data cand vad vreo vanzatoare mai versata.

Evita cu subtilitate sa o omoare pe o tanara vai de ea, careia initial ii pusese gand rau.

Se da ceasul mortii sa ii vina de hac unui mega-malagioaice, cu o gura cat o sura, superb interpretata de Martha Raye, care, culmea culmilor, reuseste sa il eclipseze actoriceste pe Chaplin, in momentele cand imparte ecranul cu el.

In final, ca si in The Great Dictator, Charlie Chaplin omul apare din spatele personajului, pentru a se manifesta in privinta societatii in care traieste, printr-un discurs. Dar acum nu mai imbarbateaza pe nimeni impotriva asupririi, ci arunca o anatema asupra dezumanizarii generale, asupra invinsilor si invingatorilor deopotriva.

Nu mai e un discurs patimas, ci unul in ton cu intregul Monsieur Verdoux.

Fermecator si sinistru.

Mai 16, 2011

Extreme

Va place sa aveti dreptate? Mie imi place la nebunie.

E prima carte a lui Mario Vargas Llosa pe care o recenzez dupa ce a luat Nobelul si nu pot sa imi aduc aminte ca, intr-un articol de la inceputurile acestui blog, faceam un apel simbolic (ca doar cine sunt eu sa imi permit asa ceva in viata reala :P) catre membrii Academiei Regale din Suedia sa ii dea peruanului premiul pe care consideram ca il merita cu varf si indesat.

Viata e ciudata. Stirea despre Nobelul sau mi-a parvenit la cateva minute dupa cea despre elevul injunghiat mortal in orasul in care traiesc. Ceva ce imi doream din tot sufletul, dar nu speram sa se mai intample, si ceva ce nu-mi doream catusi de putin, dar despre care stiam ca se apropie, incet, dar sigur, de universul existentei mele, s-au ingemanat si asa vor ramane. Dar destul cu elucubratiile, sa vedem ce e cu Paradisul de dupa colt.

Nu este una din marile carti ale lui Vargas Llosa, dar e construita dupa tehnicile sale deja binecunoscute, care o transforma intr-o lectura interesanta, desi puternic incorsetata de subiect. Romanul urmareste vietile a doua personaje istorice, activista si scriitoarea Flora Tristan (care a trait in prima jumatate a secolului al XIX-lea) si pictorul Paul Gaugain. Doua generatii ii despart pe cei doi, asa ca firele narative nu se intalnesc factual, ramanand in sarcina cititorului sa stabileasca filiatii.

Flora Tristan a fost o activista patimasa, care s-a implicat in emanciparea femeilor si a muncitorilor din Franta. Bucata ei de roman abunda in detalii despre idealismele epocii, precum teoriile lui Saint Simon sau Charles Fourier, dar si despre tabloul social al unui Peru proaspat independent.

Partea despre Paul Gaugain nu mai e la fel de surprinzatoare, deorece despre pictorul care a renuntat la civilizatie si s-a aciuat in Tahiti si Marchize s-a mai scris, exemplul care imi vine in minte fiind al excelentului roman al lui Wiliam Somerset Maugham, Luna si doi bani jumate, insa curge cu o intensitate mai mare decat cealalta.

Pentru ca nu sunt vreun erudit, nici macar in privinta lui Gaugain, cu atat mai putin a Florei Tristan, n-am cum sa decelez care detalii ale cartii sunt rodul documentarii si care ale imaginatiei, asa ca o ma marginesc la a recunoaste elemente stilistice marca Llosa si la a vedea cum au fost implantate.

Pulsiunile sexuale ii mana pe cei doi protagonisti, dar in moduri diferite. La activista e repulsie si deviaza spre lesbianism, la pictor e apetit navalnic si are un derapaj in homosexualitate. Peruanul e iscusit insa in a integra cu naturalete acest aspect in vietile personajelor si nu il transforma intr-un scop in sine al naratiunii; poate ca o sa supere iar Radu Paraschivescu pe mine si o sa-mi lase un comentariu, dar este exact ce nu i-a reusit in romanul Fluturele negru (care, ce-i drept, impartaseste cu Paradisul de dupa colt meritul unor explicatii literare reusite de picturi celebre).

Multe carti ale lui Vargas Llosa sunt puzzle-uri temporale; nici aceasta nu face exceptie, dar acum sarcina mentala de a aduna elemente din diverse perioade si a le ordona logic si cronologic nu mai e asa dificila precum in Conversatie la Catedrala sau Casa Verde, pentru ca avem doua voci distincte si clar conturate, autonome, dar nu independente, unite de fire stravezii, dar cu un spatiu intre ele, pe care, intr-un fel de murus dacicus literar, cititorul il umple cu propria concluzie.

A mea este ca extremele, oricare ar fi, conduc inevitabil la distrugerea celor care se lasa atrasi de ele, dar, numai in conditiile aparitiei lor, poate exista acea curba a lui Gauss in care salasuim cei mai multi dintre noi.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au prilejuit reintalnirea cu unul dintre autorii preferati.

Mai 11, 2011

Jos cu iluziile americane!

Gata! Filmele americane cu si despre politisti, cu oarece pretentii de seriozitate, au cazut cu o treapta mai jos, acum ca am vazut Tropa de elite. Asta inseamna ca pelicule precum L.A. Confidential sau Dirty Harry au ajuns pe locul 2, Training Day de-abia va prinde cupele europene, iar traznai precum Miami Vice sau The Righteous Kill vor retrograda in liga secunda.

Daca ati vizionat mult laudatul Cidade de Deus, aveti un punct de plecare in a va convinge ca nu spun bazaconii, pentru ca unul dintre scenaristi e acelasi, Braulio Mantovano, iar el scrie din nou despre ce stie mai bine, cloaca infractionala din favelele din Rio de Janeiro si eforturile politiei de a o starpi.

Numai ca regizorul de aici, Jose Padilha, a renuntat la nuantele aramii ale lui Fernando Meirelles si la aerul cam prea poetic al gangsterilor, in favoarea unei imagini realist colorate, dinamice, care ii are in centru, asa cum o arata si titlul, pe membrii unei trupe de elita, al caror scop este deparazitarea strazilor din Rio de Janeiro.

Sa nu cumva sa intelegeti gresit, obiectivul lor nu este popularea inchisorilor, ci depopularea cartierelor, asa ca treburi gen cititul drepturilor sau pusul catuselor lipsesc cu desavarsire din metodologia lor. Ei ochesc si trag, in traficanti si politisti corupti deopotriva. In fruntea acestor implacabili este capitanul Nascimento, un tip atat de dur, ca insusi Clint Eastwood l-ar imbratisa si i-ar spune: Tu esti fiul pe care mi l-am dorit intotdeauna.

Insa capitanul e om si nimic din ce e omenesc nu-i este strain: raidurile pe care le conduce se desfasoara noaptea, asa ca oboseala se acumuleaza, stresul asijderea, sotia e insarcinata si are nevoie de sprijin. Nu-i de mirare ca il bate gandul sa se retraga, dar, ca un om cu un inalt simt al datoriei, stie ca nu poate face asta pana nu isi gaseste un inlocuitor pe masura.

Doua alte personaje isi fac astfel loc: Andre, un tip educat si cu bun simt, care se agata inca de iluzia ca poti face si scoala si politie in acelasi timp, si Neto, un pachet de impulsivitate, care are gustul sangelui in gura si ar dace orice sa intre in grupul celor de elita. Firele narative ale celor doi dezvolta filmul si il transforma dintr-un simplu carnagiu, intr-un tablou cuprinzator al realitatilor contemporane braziliene, cu studenti de bani gata care intermediaza traficul de droguri si isi ascund putreziciunea morala prin activitati ONG-istice, sau cu politisti corupti, pentru care meseria este o afacere.

Cred ca ar exista destui care ar blama violenta acestui film, dar, datorita a ce stiam din alte parti si a povestii lui coerente, mie unuia, un fapt mi se pare limpede: pe strazile din Rio de Janeiro este un razboi, o jungla in care fete de 13 ani mor de SIDA si pustani de aceeasi varsta merg cu pistoalele dupa ei, iar pentru a stavili un astfel de flagel, cineva trebuie sa faca treburile murdare. Concluzia mea pare barbara, dar la ea au ajuns si altii, printre care si cei de la Festivalul de la Venetia, care au oferit filmului distinctia suprema in 2008.

Tropa de Elite este o cronica exceptionala a unei lupte crancene, de care speram sa stam cat mai departe.

P.S. Va vine sa credeti ca, printre toate cele de mai sus, au fost si scene in care am ras cu pofta?

Mai 9, 2011

Sa privim pictura! (LV)

Nevermore

Multumita prietenilor de la Libris, in momentul acesta citesc o carte in care una dintre figurile centrale este Paul Gaugain, asa ca, in asteptarea recenziei, va ofer un tablou al sau.

Gaugain face parte din suita de pictori mari care nu ma incanta in mod deosebit, fara a-i contesta insa influenta in arta universala. Si francezul si Van Gogh au desavarsit ruperea zagazului picturii, proces inceput de primii impresionisti, dar perceptia mea in privinta formei si, mai ales, a culorilor in care s-au manifestat fiecare difera semnificativ.

Daca ar fi sa le transpunem printr-o sinestezie inversa, a olandezului este un racnet care iti ingheata sangele in vine, dar care te opreste si te obliga sa il asculti, pe cand a confratelui pasionat de Tahiti e ca un tipat strident si enervant, ca acela cand vreo profesoara zgaria cu creta pe tabla.

Am ales acest tablou al sau pentru ca are o figura feminina emblematica pentru Gaugain (tahitianca nu foarte frumoasa la fata, dar cu un corp in care palpita viata si senzualitatea), care poate instiga la niste paralele interesante cu alte nuduri celebre, precum cele ale lui Tizian, Goya sau Manet.

In plus, titlul picturii si prezenta discreta, in plan secund, a unui corb, ma duc automat cu gandul la extraordinarul poem The Raven al lui Edgar Allen Poe, pe care il audiez periodic, intr-una dintre cele trei variante magnifice pe care le-am dibuit pe Youtube: a lui Vincent Price, a lui Christopher Lee sau a lui James Earl Jones.

Fara a avea vreo simpatie deosebita pentru Paul Gaugain, recunosc ca povestea vietii lui are acel ceva care a imbogatit arta cu istoria ei.

Mai 5, 2011

Cinematografele se mai si nasc

Imi aduc aminte cu parere de rau de cinematograful Jean Negulescu din Craiova (pe care, cu genul de afectiune pe care o ai fata de un copil idiot, il numeam Jegulescu), pentru ca acolo, in acea sala insalubra, am vizionat niste filme extraordinare: Dancer in the Dark, In the Mood for Love, Men in Black sau marile productii romanesti de pe vremea lui Ceausescu (singurul regret fiind ca am vazut acea mizerie infecta numita De ce trag clopotele, Mitica?).

Cat despre celelalte sali de cinema, imi vine in minte un citat de George Bernard Shaw pe care sper sa il redau cum trebuie: Shakespeare a murit, Oscar Wilde a murit si nici eu nu ma simt prea bine.

In atare conditii, lansarea unui astfel de stabiliment, chiar si cu tendinte mai elitiste, este de salutat si incurajat. Este exact ce au facut cei de la Centrul Pentru Cultura Contemporana „Club Electro Putere” care vor pune pe roate, sau mai bine zis, pe role, CEP Cinema, o inititativa de cinematograf alternativ, non-profit.

Ca sa va faceti o idee despre ce au in cap realizatorii acestui proiect, iata un fragment din comunicatul lor de presa:

Proiectul incurajeaza productiile non-occidentale, filmele cu o latura comerciala cat mai redusa, filmele independente, produse cu un buget mic si mediu, de catre regizori tineri, atat autohtoni, cat si straini. Sunt promovate in special scurt-metrajele, filmul de arta, filmele documentare, experimentale si de animatie.

Cinema-ul va organiza seri tematice – acestea vor include, pe langa proiectiile de film, dezbateri cu publicul pe diverse teme, moderate de specialisti in domeniile in cauza, dar si interactiuni intre spectatori si regizorii invitati.

Lansarea acestui cinematograf alternativ in Craiova va avea loc vineri, 6 mai, la ora 19:00, la Clubul Electro Putere, Strada Calea Bucuresti, 56. Daca veti rata evenimentul de deschidere, cum probabil mi se va intampla mie, nu va intristati, realizatorii intentioneaza sa deruleze proiectul bilunar.

Mai multe detalii aveti aici.

Mai 4, 2011

Dr. House scrie carti!!!

Daca luni s-a nimerit numai bine sa scriu despre un film cu biliard, in conditiile in care finala Campionatului Mondial de Snooker inca se desfasura, astazi, in contextul stirilor despre lichidarea lui Osama bin Laden si a puzderiei de speculatii care au insotit-o, pare taman la fix sa redactez o recenzie despre o carte de spionaj si suspans.

Si nu orice fel de carte, pentru ca Traficantul de arme este scrisa de Hugh Laurie, Dr. House in persoana. Marturisesc ca n-am vazut nici macar un episod din acest serial, dar stiam destule despre el si despre personajul sau central, incat o asemenea combinatie inedita sa imi atraga atentia.

Cel mai suprinzator nu este insa metamorfoza actor->scriitor, ci, mai ales, ca romanul nu e rau deloc. Are el unele betesuguri, pe care vi le voi spune pe parcurs, dar, per ansamblu, mi-a oferit acea destindere numai buna sa desparta intre ele unele lecturi mai greu de digerat si chiar mi-a smuls cateva rafale de ras.

Cartea este scrisa la persoana I, din perspectiva unui fost militar britanic, sarcastic si impertinent, dar cu un simt al binelui si al raului clar definit, care, angajat fiind sa asasineze pe cineva, refuza sa-si duca misiunea la indeplinire si se vede prins intr-o complicata retea de tradari, trafic de arme, magnati grandomani, conspiratii transpartinice, injuraturi fara perdea, servicii secrete si femei fragile sau duplicitare.

Pentru ca autorul sta cu cate un picior de fiecare parte a oceanului (e scolit in tara de bastina, dar isi castiga o paine babana dincolo), Traficantul de arme incepe in stil englezesc si se termina in stil american, iar transformarea asta a daunat putin la impresia generala, pentru ca mi-a placut sensibil mai mult prima parte, in care l-am urmat pe un fel de Philip Marlowe britanic, un tip cu o aversiune fatisa fata de colingualii transatlantici, un talent nebun de a-i enerva pe altii si cu un fler innascut de a iesi din situatii incurcate, toate filtrate printr-un monolog interior savuros, in care am simtit un vag iz de Wodehouse.

In cea de-a doua parte, protagonistul capata un aer de John McLane, iar actiunea devine mult mai alerta si, pe alocuri, mai previzibila. Ii recunosc insa lui Hugh Laurie meritul ca a atenuat binisor aceasta trecere de la intriga locala, din Londra, la cea internationala, intinsa pe mai multe continente. In bucata asta, romanul capata un aer curat filmic, care dovedeste ca autorul are in sange genele audio-vizualului si ca, doctrinar vorbind, dezaproba politica externa americana.

Un alt mic neajuns este ca, in dorinta-i ardenta de avea haz, actorul/scriitor devine redundant in destule randuri – tocmai cand te amuzi la o replica, iti tranteste o explicatie, sau o reia in genul Nu ca as… Ii recomand lui Hugh Laurie, in caz ca mai are de gand sa scrie vreo carte, sa procedeze precum un ilustru confrate intr-ale umorului, Mark Twain, care spunea ca isi reciteste textele si taie fiecare al treilea cuvant.

Oricum, aceste stangacii nu pot altera placerea pe care am avut-o citind o tentativa de toata lauda, cu un rezultat simpatic.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o experienta literara inedita.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.