Caiet de insemnari

Februarie 27, 2012

Tortura sperantei

Tortura sperantei este titlul uneia dintre sublimele Povestiri crude si insolite ale luiVilliers de L’Isle Adam si s-ar potrivi perfect si Jurnalului Annei Frank.

E o carte pe care faima o precede. Stiam ca e jurnalul unei fete evreice care a stat ascunsa impreuna cu familia in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial, pana in momentul cand un denunt i-a aruncat in mainile nazistilor si apoi in lagar, de unde numai tatal sau, Otto Frank, a scapat cu viata. Exista ecranizari pentru marele si micul ecran, exista documentare, exista antologii de tot felul, asa ca subiectul nu a fost o noutate cand, intr-un final, am avut in fata Jurnalul Annei Frank.

Toata aceasta faima nu m-a pregatit, insa, deloc pentru impresia pe care avea sa mi-o produca. Au existat suspiciuni asupra autenticitatii acestei carti si marturisesc ca eu insumi am trecut-o prin testul indoielii. Cum s-a putut oare ca o fata de doar 13 ani, in niste conditii din ce in ce mai apasatoare, sa dea dovada de atata luciditate in exprimare, de atata apetit stilistic si, culmea, de atat umor, in unele situatii?

Gandindu-ma mai bine, mi-am dat seama ca nu autenticitatea este cheia. Daca, intr-adevar, o alta persoana a redactat acest jurnal, atunci aceasta persoana trebuie omagiata ca un scriitor genial, pentru ca nu-i poti spune altfel cuiva care reda cu asa precizie starile contradictorii ale unei fete in care se desteapta instinctele pubertatii, care e animata de specifica revolta adolescentina impotriva parintilor, care traieste cu o teama perpetua si care se mai si transforma intr-o constiincioasa cronicara a vietii din clandestinitate.

Anne Frank este un simbol, asa cum sunt si Shakespeare sau Homer. Avem nevoie sa stim ca au existat.

Dar, cum spuneam, de la un punct autenticitatea nu mai e o chestiune de maxima importanta. Povestea vietii constranse la un spatiu limitat, in care conventiile sociale (gen sa nu tragi vanturi in public) sunt abolite de nevoie, este trista, dar si induioasatoare si are ceva din imaginea de existenta intoarsa la origini pe care o degaja Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Partile referitoare la degradarea treptata a alimentatiei par sa infrateasca Jurnalul Annei Frank cu Pianistul lui Wladyslaw Szpilman.

Cand ajungi insa la pasajele in care Anne Frank isi marturisteste sperantele si aspiratiile de viitor, in care se intreaba ce va face dupa razboi, randurile scrise pur si simplu dor. Au fost momente cand am inchis cartea, vrand parca sa indepartez de mine cupa amara a acestui destin tragic, dar nu am avut incotro si am revenit. Propria constiinta mi-ar fi facut zile fripte, daca nu as fi dus Jurnalul Annei Frank pana la capat.

Am auzit ca, in unele parti ale lumii, aceasta carte se studiaza la scoala. O fi indicat, n-o fi, nu stiu; cred, totusi, ca Jurnalul Annei Frank trebuie citit in intimitate, acolo unde poti plange in voie.

P.S. E aproape ciudat ca trebuie sa le multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte a carei lectura m-a durut.

Anunțuri

Februarie 23, 2012

Oscarurile lui 2012

Nu se cadea, conita mea, sa nu fac macar act de prezenta la comentariile care preced Oscarurile din 2012. Daca anul trecut m-am aplecat separat asupra peliculelor celor mai titrate, anul acesta voi schimba procedura si voi lua fiecare categorie mai importanta in parte.

Ca sa omor suspansul, o sa incep cu Cel mai bun film. Aici trebuie sa fac o distinctie intre filmul despre care cred ca va fi castigator si cel pe care l-as vrea eu. De luat, va lua The Artist, probabil, si nu ar fi o alegere rea, pentru ca este un film inedit si delicios, pe alocuri. Are meritul ca, desi bifeaza cu stil caracteristicile unui film mut (emfaza, decoruri, ecrane cu replici, imagine alb-negru), cand si cand iti aduce aminte ca e produsul secolului XXI. Subiectul e simpatic (moartea peliculelor mute si aparitia sonorului) si genereaza scene amuzante sau aproape induiosatoare, dar, totusi, The Artist e departe de savoarea lui Singing in the Rain. Una peste alta, daca ia Oscarul, nu ma supar, dar nici nu o sa exult.

Filmul caruia i-as da eu statueta este The Help. Cu toate ca barbatii sunt o specie auxiliara si aproape dispensabila in acest film, povestea, personajele si situatiile sunt universal umane. Conflictul dintre tiranie, segregare, prejudecati, snobism, rautate, pe de o parte, si empatie, curaj, solidaritate, umor, bunatate, pe de alta e excelent ilustrat, starile prin care te trece variaza de la incantare la revolta, iar despre interpretari o sa am destul de spus mai jos.

La regie, mizez pe Michel Hazanavicius si The Artist, desi s-a tot vorbit de Martin Scorsese si Hugo, singurul film de la Oscaruri care a reusit chiar sa ma enerveze prin faptul ca e forma fara fond, un exercitiu vizual steril, cu o poveste incoerenta, vag dickensiana, care, precum magarul lui Buridan, nu se hotaraste ce directie sa urmeze: elogiu la adresa lui George Melies, unul dintre pionierii artei cinematografice, sau incursiune in lumea fascinanta a automatonilor? Iar faptul care mi-a displacut cel mai mult este ca puberii din rolurile principale se chinuie sa interpreteze de parca ar fi oameni in toata firea, lipsindu-le  totalmente ingenuitatea irezistibila din primele filme Harry Potter.

La scenariu o sa comasez discutia si nu o sa ma refer la ambele categorii, ci doar la scenariul cel mai reusit. Situatiile din The Artist sunt mestesugit construite, dar cele din The Descendants au ceva aparte. Termenul de tragicomedie nu e nou, dar parca niciodata bucatile acestei aglutinari nu au fost asa ascutite. In nenumarate randuri imi venea sa rad cu hohote, dar un ce interior imi punea piedica, pentru ca nu-i frumos sa te distrezi cand e vorba, totusi, de o persoana aflata in moarte clinica. Iar reactiile personajului lui George Clooney, exagerate in opinia multora, sunt foarte naturale, ca ale oricarui om care isi vede universul bine asezat dat peste cap de un eveniment neplacut. Ca alternativa, nu-i rea nici atmosfera boema din Midnight in Paris al lui Woody Allen.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol principal e bataie mare, dar eu mi-am ales deja castigatorul: Brad Pitt. Imediat va spun si de ce. George Clooney e excelent in The Descendants, amuzant, emotionant si la fel de aratos, dar e ajutat de scenariu si de partenerii de ecran, in special fiica cea mare (Shailene Woodley), uimitor de tare-n gura, si absolut bestialul ei gagic, ramas proverbial la mine in casa („Sid rules”).

Nu-i greu sa-l consideri expresiv pe Jean Dujardin, in conditiile in care trebuie sa-si faca treaba fara cuvinte, dar meritul sau este ca stie sa-si exagereze mimica in momentele in care personajul sau actor toarna un film, si sa o lase mai naturala cand se afla „in lumea reala”. Pentru nivelele astea diferentiate de expresivitate e posibil ca Dujardin sa ia Oscarul, fapt care nu m-ar deranja, dimpotriva.

Dar eu deja l-am ales pe Brad Pitt, pentru ca are un rol mult mai dificil in Moneyball, un film pe care, pana la Hugo, il consideram cel mai plictisitor din 2011, avand ca subiect un sport care nu ma intereseaza deloc, dar chiar deloc. In captuseala hainei de aroganta si aer atotstiutor, Brad Pitt coase frustrari, neimpliniri, regrete, empatie, care se vad doar atunci cand glacialul manager de baseball se mai intinde si mai apare cate-o crapatura. Spre deosebire de Clooney, care isi exploateaza fizicul in slujba interpretarii, Brad Pitt lasa deoparte orice aer de sex-simbol si nu se bazeaza decat pe cum stie sa joace. Adica extraordinar.

La Cea mai buna actrita in rol principal avem o favorita, pe Meryl Streep intr-un film, The Iron Lady, pe care nu l-am vazut, dar care nu a placut nimanui, din cate am observat.  Insa preferata mea e Viola Davis in The Help. Foarte retinuta, nu foarte savuroasa, impunand mai degraba respect, personajul ei imprumuta filmului acea gravitate care il transforma dintr-o simpla comedie  intr-o cronica a luptei pentru drepturile celor discriminati. Exista insa o scena in care Viola Davis rade, rade cu pofta omului care trebuie sa stea serios, dar care vede, caruia nu ii e dat sa se exprime, dar care aude, care nu e bagat in seama, dar care intelege. Pentru cel mai frumos ras din 2011, Viola Davis merita Oscarul.

La cel mai bun actor in rol secundar o sa ma limitez la constatari, din lipsa de documentare. Cu exceptia lui Jonah Hill, grasunel si simpatic in Moneyball, restul nominalizatilor sunt veterani. Cu atat mai meritoriu este faptul ca doi sunt ultra-veterani – Max Von Sydow si Christopher Plummer – si se pare ca acesta din urma va castiga. Kenneth Brannagh este nominalizat pentru rolul lui Laurence Olivier, ceea ce mie mi se pare extraordinar, pentru ca, intr-un final, conflictul artistic dintre acesti doi mari shakespearieni care nu au apucat sa se dueleze direct este astfel reconciliat.

Pe actritele in rol secundar le stiu un pic mai bine. Berenice Bejo face treaba bunicica in The Artist, dar castigatoarea trebuie aleasa dintre interpretele din The Help, cele care ofera cele mai delicioase si emotionante scene din preferatul meu de anul asta. Octavia Spencer este pur si simplu adorabila in rol de menajera de culoare, cu apetit verbal si chiar vindicativ, iar Jessica Chastain este o adorabila pitzi cu suflet, in totala opozitie cu respectabilitatea reprobabila a personajului lui Bryce Dallas Howard. Daca s-ar putea un premiu ex aequo, ar fi excelent.

Ca incheiere, ii acuz pe membrii Academiei Americane de Film de ingratitudine, prin faptul ca, avand la dispozitie un puhoi de locuri la sectiunea Cel mai bun film, nu i-au acordat unul si lui Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2. Finalul grandios realizat al unei epopei care a incantat mici si mari deopotriva merita acest minim elogiu.

Februarie 21, 2012

Forta a fost cu el

Nu cred ca am mai citit in ultimii cinci ani vreo carte care sa-mi fi dat atatea batai de cap, precum Isaac Newton de James Gleick. Nu e vorba de placutele batai de cap pe care le pomeneam in alte dati, cand mintea mea era solicitata intens, dar se descurca in vreun fel sau altul in hatisurile ideatice; acum chiar ma refer la migrene, la zvacniri ale tamplelor, la frustrante senzatii de incompetenta intelectuala.

Nu-i port insa pica lui James Gleick, pentru ca, pe undeva, am inteles ca si el a avut partea lui de greutati in a elabora aceasta lucrare: cand subiectul biografiei tale a fost un geniu care a revolutionat stiinta si modul in care percepem marile procese ale naturii care ne inconjoara si cand acest subiect si-a petrecut o mare parte a vietii claustrat si dedicat studiului, fara alte vicii decat munca sa, ce iti ramane de facut? E clar ca viata ii e suma teoriilor pe care le-a elaborat, asa ca le iei si le prezinti intr-un mod coerent, care sa respecte adevarul istoric, dar si evolutia intelectuala.

Asta a facut James Gleick – a prezentat viata lui Newton ca pe suma realizarilor sale stiintifice, bine plasate cronologic si abil organizate, astfel incat sa ii redea parcursul de la un cvasi-sociopat copil precoce la un tanar retras si cu ambitii ardente si latente si apoi la un autoritar si, probabil, nesuferit lider de opinie stiintifica.

Cu toata infrangerea mea in fata descrierilor calculului infinitezimal sau a fortelor de gravitatie sau a teoriilor din domeniul opticii, tot am putut sa ii intuiesc lui James Gleick meritul de a fi pendulat pe nevazute intre istorie si stiinta si, spre rusinea, mea, recunosc ca am fost foarte usurat cand lectura a luat o turnura mai senzationalista cu disputa dintre Leibniz si Isaac Newton, pentru ca, desi intelegerea mea a ramas la acelasi nivel, macar ma puteam delecta cu ideea in sine (ceva gen porcaiala dintre Zavoranca si ma-sa, dar la un nivel un pic mai ridicat).

Ca sa termin cu un pedant aer stiintific, Isaac Newton de James Gleick are, in plan cognitiv, rol de stabilizator. Adica, atunci cand incep sa ma cred prea destept, ma uit la cartea asta si-mi trece.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa-mi aduc aminte de ce am facut mate-fizica si apoi am cotit-o spre umanism.

Februarie 19, 2012

Croit direct pentru legenda

Mi-e greu sa nu vorbesc in hiperbole despre The Good, the Bad and the Ugly. De fapt, mi-e greu pur si simplu sa vorbesc, pentru ca nu stiu de unde si cu ce sa incep.

Asa ca nu am sa fac o recenzie, ci am sa-i aduc doar un omagiu: acest film a fost croit direct pentru legenda. N-a intrat niciodata in vreo competitie mundana cu peliculele contemporane lui. N-a ravnit la succes imediat si la incasari babane, ci a tintit direct la pozitia de monument al cinematografiei, de minune a lumii filmului.

Actori, scenariu, muzica, regie, toate sunt plamadite din materia prima a legendelor. Mai mult nu ma simt vrednic a scrie, astfel ca va recomand sa luati cea mai entuziasta cronica a The Good, the Bad and the Ugly si si s-o ridicati la patrat.

Un singur lucru vreau sa adaug. Daca as fi suficient de nebun sa aleg pe unul dintre cei trei mari (Clint Eastwood, Lee Van Cleef si Eli Wallach) care umplu povestea cu interpretarile lor gigantice, acela ar fi Uratul lui Eli Wallach. Scena in care isi face intrarea si cea care inchide legenda sunt pilonii pe care se cladeste monumentul, pe care l-ar fi cantat insusi Percy Bysshe Shelley, daca ar fi apucat sa-l vada:

My name is The Good, the Bad and the Ugly,

King of kings,

Look on my works, ye Mighty, and adore!

Cei trei vin dintr-o perioada cand aventura facea casa buna cu agricultura: oamenii aveau pistoale, dar erau interesati si de pretul pentru samanta de grau sau, in functie de preocupari, de unelte pentru gradina.

Februarie 13, 2012

Cum e sa n-ai nimic de reprosat

As vrea din tot sufletul sa ii pot reprosa ceva lui Julian Sanchez.

As vrea sa-i pot reprosa ca romanul sau Anticarul merge pe un drum asa de batatorit, ca pare asfaltat, cu manuscrise misterioase, practici oculte, artefacte supranaturale si detectivi culturali neverosimili.

As vrea sa-i pot reprosa ca face o reclama turistica aproape desantata Barcelonei, purtandu-ne prin nu stiu cate stradute si cartiere ale ei, doar ca sa te faca sa cauti pe Internet poze cu respectivele locuri, sa compari imaginea pe care ti-ai format-o in minte cu cea reala.

As vrea sa-i pot reprosa ca si-a construit personajele intr-un mod ingrozitor de schematic, de parca ar fi avut fantezii in privinta actorilor dintr-o posibila ecranizare, exact cum a procedat si confratele Arturo Perez-Reverte.

As vrea sa-i pot reprosa ca un triunghi amoros este un tertip cam ieftin sa umple pauzele in actiunea detectivistica.

As vrea sa-i pot reprosa ceva tizului meu Julian Sanchez, dar nu pot.

Acea parte din mine responsabila cu simtul dreptatii nu-mi da voie si ma obliga sa recunosc ca am citit Anticarul cu nesat, cu pofta aceea cu care bei apa de la robinet cand e cald afara si nu te mai preocupa procentul de clor, vrei doar sa te simti racorit. Nu a contat ca am intuit unele lucruri sau ca altele imi pareau foarte familiare, nu ma interesa decat sa merg mai departe cu actiunea, sa vad ce se mai intampla. Da, romanul m-a dus de nas de parca as fi fost la inceputurile carierei mele de cititor, dar placerea pura pe care am simtit-o parcurgandu-i paginile e nepretuita.

Anticarul nu e si nu va fi vreo personalitate in randul cartilor; e doar muncitorul anonim care contribuie nevazut, dar decisiv, la ceva grandios: dragostea pentru lectura.

P.S. Ca sa mai adaug o hiperbola la toate procedeele stilistice utilizate mai sus, ma gandeam sa spun si ca Anticarul e atat de misto, ca pana si fotbalistii de la Real Madrid ar putea sa il citeasca. Dar cred ca as fi mers prea departe :).

Filmul asta mi-a facut pofta sa merg la Barcelona; asa ca trebuie neaparat sa rezerv bilete avion; sau, mai bine, bilete de avion pentru Barcelona.

Februarie 12, 2012

Sa privim pictura! (LXV)

Bar la Folies-Bergère

O pictura tarzie a lui Manet pe care si eu am descoperit-o tarziu si care demonstreaza inca o data ca impresionismul sau, in comparatie cu al celorlalti grei, a vizat o altfel de natura, cea umana.

Trei chestiuni mari si late au construit admiratia pe care o am pentru acest tablou.

Prima este precizia cu care este sugerat cadrul, un bar pe care in zilele noastre l-am numi „de fiţe”, cu bauturi fine si scumpe si cu oameni multi care sunt convinsi ca simpla prezenta acolo ii imbiba cu status social si cu noblete.

A doua este ceva ce in termeni literari s-ar numi „licenta poetica”, un fel de „Cobori in jos, Luceafar sfant” a lui Eminescu, in varianta vizuala. In spatele figurii centrale este o oglinda, deci eu, privitorul, ar trebui sa ma reflect in ea si, conform pozitiei si legilor fizicii pe care vag mi le amintesc din liceu, ar trebui sa ma regasesc fix in spatele barmanitei, ocupand o mare parte din panorama localului. Manet si-a permis insa sa mute reflectia in partea dreapta si m-am chinuit in fel si chip sa ma pozitionez mental pentru a gasi o logica in aranjamentul spatial al picturii si nu am reusit.

E clar, francezul si-a permis in amurgul vietii sa sfideze inca o conventie, de data asta a fizicii, asa cum facuse cu multi ani inainte cu cele sociale, in Olympia sau Dejun pe iarba. Ce e extraordinar e ca „licenta artistica” e perfect justificata: impresia generala pe care o produce ar fi ciuntita fara imaginea de pe fundal.

Ce de-a treia calitate a acestui tablou este figura sa feminina. Nu sunt un impatimit al barurilor, dar am umblat prin destule si am fost servit de destule chelnerite si barmanite, incat sa mi se para ca recunosc in cea infatisata de Manet o universalitate a acestei profesii – un amestec de oboseala, dezamagire, atractivitate, lascivitate si un pic de ingustime.

Ros de o boala pe care o avea de la femei, Edouard Manet a mai gasit totusi putere sa nu le poarte pica si sa le aduca inca un omagiu cu arta sa irepetabila.

Februarie 5, 2012

Antrenament pentru Nobel

Pentru poezia care, cu precizie ironica, permite contextului istoric si biologic sa iasa la lumina din fragmente de realitate umana. (Wislawa Szymborska, plecata dintre noi, din pacate, acum doar cateva zile)

Pentru cartografierea structurilor puterii si pentru imaginile transante ale rezistentei individului, revoltei si infrangerii sale. (Mario Vargas Llosa)

Pentru scrieri care apara fragila experienta a individului impotriva caracterului arbitrar si barbar al istoriei. (Imre Kertesz)

Pentru romanele care, cu perspicacitatea naratiunii realiste si diversitatea si universalitatea mitului, ilumineaza conditia umana din ziua de azi. (William Golding)

Pentru fabulele sale deopotriva jucause si intunecate, care portretizeaza fata ascunsa a istoriei. (Gunter Grass)

Ce aveti mai sus sunt cativa castigatori de Nobel pentru literatura si motivatiile care au insotit decernarea acestor premii. Ce mi se pare evident este flerul cu care juriul suedez formuleaza aceste motivatii, suficient de vagi pentru a deveni memorabile, dar si indeajuns de sugestive pentru a-l individualiza pe fiecare scriitor.

Anul trecut mi s-a indeplinit o dorinta latenta si am avut placerea sa citesc (in sfarsit!) si pe cea pentru Mario Vargas Llosa. Urmare acestui fapt a fost ca a trebuit sa imi redirectionez energia alocata chibitatului catre Kazuo Ishiguro si Haruki Murakami.

Din cate stiu, Haruki Murakami a mai cochetat cu Nobelul si in trecut, deci n-ar fi exclus ca, peste un numar necunoscut inca de ani, sa-l vedem intrand in aceasta ilustra galerie. Pana atunci insa, dezbaterea se invarte in jurul ultimului sau roman, 1Q84.

N-am sa intru in detalii in povestea acestei carti, cu personajele ei care plutesc undeva in interstitiul dintre realitate si fantastic, pentru ca deja s-a scris mult despre asta, opiniile variind de la brambureala totala la incununarea creatiei sale literare.

Brambureala totala nu e in niciun caz, cat despre capodopera nu stiu ce sa zic, dar, dat fiind ca este cea mai lunga carte a japonezului, insumand mai multe volume, si am petrecut mai mult timp cu el, mi s-a vadit intr-un final de ce ii doresc atat de mult Nobelul acestui scriitor.

Are Murakami un har de a te face sa-l urmezi neconditionat prin pagini care descriu fie banalitatea cotidiana (cutare se da jos din pat, isi face cafea etc.), fie intruziuni ale fantasticului, despre care nu-ti dai seama cum ti le strecoara sub ochi. E un dram de hipnoza in scriitura sa, o arta primordiala de povestitor care isi seduce ascultatorii in jurul unui foc si le picura in suflet frumosul, dar si teama.

In asteptarea toamnei acestui an, in caz ca grijile le-au tocit inspiratia, le ofer suedezilor care dau Nobelul cateva propunerii de motivatii pentru Murakami:

Pentru deosebita subtilitate si neobosita vigoare cu care a ilustrat stergerea granitelor dintre real si fantastic .

Pentru evidentierea poeziei solitare si a nevoilor transcedentale ale individului intr-o lume desacralizata.

Pentru caracterul patrunzator al incursiunilor pe taramul nelinistilor si aspiratiilor contemporane.

As fi vrut sa scot un numar egal cu al celor prezentate la inceput, dar n-am putut, e o treaba mai grea decat ma asteptam, pare-se. Poate ma ajutati voi :).

Multumesc celor de libraria online Libris pentru ca mi-au conturat chibitatul literar pentru urmatorii ani.

Februarie 1, 2012

Inteligenta captiva

Cand prima scena a unui film infatiseaza pe un tip cu o figura comuna spunand ca fost rugat de regizorul Jacques Becker sa isi spuna povestea evadarii din inchisoare, te gandesti: misto mod de a te introduce ex abrupto in actiune, fara expozitiuni superflue. Dar ce e si mai tare e ca, daca te documentezi un pic dupa final, afli ca respectivul, care a jucat in film cot la cot cu ceilalti, chiar a facut puscarie si chiar a evadat din ea.

Dar faptul care copleseste e de departe ca acest foarte misto din urma amanunt nu mai are niciun efect, pentru ca oricum Le trou te va fi captivat, dar ce spun eu, inrobit intelectual pana la acel moment.

Patru tovarasi de celula, cu patru personalitati diferite, planuiesc evadarea, dar aparitia unui al cincilea ii baga in dilema: sa amane pana respectivul pleaca, cu riscul de a pierde momentul favorabil, oferit de niste lucrari cu picamere din alta parte a inchisorii, sau sa ii divulge totul, cu riscul sa isi vare singuri gatul in lat. Nevoia si figura ingenua a noului venit ii conving sa ii acorde incredere si astfel ni se va dezvalui si noua o asa exaltanta poveste despre inteligenta pratica a omului, incat mi-a provocat o reactie fizica pe care n-a reusit-o nici Inception: sa-mi cada mandibula de mirare.

Spatiul foarte stramt in care incepe actiunea celor cinci e populat de diverse obiecte, a caror destinatie pare pur gospodoreasca, dar care isi vadesc treptat si conditia de unelte sau recuzita pentru operatiunea care vizeaza parasirea spatiului concentrationar. De fiecare data cand o cutie, un paharel sau un surub erau folosite in moduri la care nu m-as fi gandit nici la o sesiune de brainstorming salbatic, mandibula mea mai facea o miscare descendenta.

Pe langa admiratie fata de inventivitatea umana, mai exista alte doua trairi pe care le incerci vazand Le trou: una, popular numita „sufletul la gura” sau mai pe englezeste „thrill”, pentru ca nu ai cum sa nu iti doresti ca protagonistilor sa le iasa manevrele, chiar si pentru simpla placere de a vedea ce vor face in continuare; a doua, un fel de induiosare fata de camaraderia retinuta pe care o manifesta unul fata de celalalt cand isi dau mana sa iasa din hrube sau cand isi trec unul altuia unealta improvizata de spart ziduri.

Apropo, moralistul din mine nu s-a abtinut si a extras si o mare invatatura din acest film exceptional: cand vrei sa evadezi dintr-o situatie care nu-ti place, care te tine in chingi, ai nevoie sa-ti folosesti creierul, dar si bratul, sa tragi, tati, tare, pana la epuizare, pentru ca doar ideile inteligente n-au niciun efect impotriva betonului. Iar daca, in procesul asta, reusesti sa-i atragi si pe altii de partea ta, ai o sansa in plus.

O morala simpla, pe care ne-au mai spus atatia si atatia, dar pe care Le trou ne-o spune intr-un mod care timp de 2 ore iti interzice sa-ti muti privirea.

Cand am aflat ce au de gand cu acele cutii, am simtit instantaneu de ce i se spune mandibulei "singurul os mobil al capului".

Blog la WordPress.com.