Dragoste de urbe

Diomira, Doroteea, Zaira, Zora, Zirma, Fedora, Ipazia, Valdrada, Zemrude, Aglaura, Ersilia, Smeraldina, Pirra, Adelma, Moriana, Eusapia, Bersabeea, Laudomia, Perinzia.

Nu pot sa scap de impresia ca Orasele invizibile ale lui Italo Calvino sunt de fapt iubiri pe care le-a incercat scriitorul italian, iubiri care l-au incantat, ranit sau nedumerit. Dar, pana sa gasesc pe cineva sa-mi confirme aceasta banuiala, am sa tratez cartea in stil clasic: ca pe o elegie inchinata universului urban.

Calvino potenteaza inteligent farmecul si oroarea pe care le degaja aceste orase, incrustandu-le intr-o poveste-rama a lui Marco Polo, exploratorul despre care se stie ceva, dar nu foarte multe, care e plasat in timp, dar nu foarte precis, care descrie multe locuri, nu toate veridice. Un personaj aureolat de ambiguitate, care nu e utilizat decat la nivel simbolistic si foarte putin istoric.

S-a opinat ca Orasele invizibile sunt ipostaze alegorice ale unor aspecte contemporane ale lumii urbane, precum poluarea, uniformizarea, amagirea indusa turistilor in constrast cu mizeria periferiilor sau dezvoltarea pe verticala ca rezultat al suprapopularii si segregarii. Nu e exclus, insa consider ca Italo Calvino a tintit mai sus sau, mai bine zis, mai in abstract. Dovada sta subordonarea fiecarui capitolas unei categorii precum „Orasele si dorinta”, Orasele si memoria”, „Orasele zvelte” sau ‘Orasele si semnele”.

Cele care mizeaza pe vizual sunt cele mai facile, dar nu va repeziti sa aplicati aceeasi perspectiva si celorlalte, pentru ca nu mai functioneaza. Metafizicul, conceptualul, semioticul trebuie angrenate pentru a patrunde Orasele invizibile in profunzimea lor. O opera grea, care te plaseaza parca intr-o visterie plina cu nestemate, din care poti lua atatea cate poti duce.

Revenind la numele de la inceput, daca Italo Calvino ar fi avut si o Pelendava in minte, oare cum ar fi scris despre ea?

Alte pacate capitale ale omenirii civilizate

Cu riscul de a cadea in stereotipii, simt nevoia imperioasa sa spun: cat de precisi sunt nemtii! Chiar si cand scriu!

Am simtit asta la Gunter Grass, la Herman Hesse, la Heinrich Boll, la toti teutonii literari care mi-au cazut prin mana, indiferent de stil, iar acum am simtit-o din nou la Momo de Michael Ende.

Titlul intreg ar fi Momo sau strania  povestire despre hotii de timp si fetita care le-a inapoiat oamenilor timpul furat. Cu asta am rezolvat, cred, chestiunea rezumatului actiunii. Asta se intampla in roman. Cum si de ce?

Aici se vor vedea intentiile alegorice ale autorului. Lumea noastra, trecuta, prezenta sau viitoare are multe pacate. Pe unele le-a rezumat foarte bine Konrad Lorenz, dar mai exista si altele. Ce ar fi putut sa faca Michael Ende sa ne atraga atentia asupra lor? Sa le enumere prozaic gen:

Jucariile prea avansate rapesc copiilor placerea imaginatiei.

Goana dupa rezultate si eficienta nu se pupa cu placerea de a face.

Succesul e misto, dar trebuie sa devii sclavul lui.

Da, ar fi putut, dar cine il mai lua in seama, cand sunt atatia si atatia care spun acelasi lucru?

Asa ca s-a orientat spre alegorie. O decizie care comporta un risc ambivalent: daca e prea transparenta, nu e atractiva, daca e prea ermetica, nu mai e inteligibila, dar Ende, enervant ca orice neamt precis de la natura, balanseaza cele doua aripi, construind un fuselaj fantastic coerent si plin de morala.

Farmecul cartii vine din natura si, mai ales, forma personajului negativ colectiv – oamenii cenusii. Fie ca aburesc ca niste salesmen-i odiosi, fie ca intimideaza in stil mafiot, fie ca tin sedinte birocratic kafkiene, fie ca sunt cuprinsi de panica si isi manifesta instinctul de autoconservare cu hilara deznadejde, scenele care ii includ au un farmec vizual, filmic care sustin actiunea si nu lasa romanul sa devina prea contemplativ.

Momo nu-i nici Harry Potter, nici Le Petit Prince, nici Pinocchio pentru ca autorul nu e nici francez, nici englez, nici italian, ci neamt.

Ce inseamna asta? Sper sa va lamureasca bancul de mai jos:

Rai versus Iad!
– In Rai:
Bucatarii sunt francezi, politistii englezi, mecanicii germani, amantii italieni si bancherii elvetieni.
– In Iad:
Bucatarii sunt englezi, politistii germani, mecanicii francezi, amantii elvetieni si bancherii italieni.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un mecanism literar nemtesc, adica unul care nu se strica dupa doar o prima citire.

Tuse romanesti la Hollywood (lacrimile)

Am mai scris pe aceste blog despre primul film regizat de Jean Negulescu, The Mask of Dimitrios, si despre cea mai titrata pelicula a sa, Johnny Belinda.

Acest film al sau intitulat Titanic (1953) m-a atras in primul rand prin indrazneala subiectului. Naufragiul giganticului vas e un subiect generos pentru cinematografie si faptul ca Negulescu a avut ocazia sa-i regizeze povestea mi s-a parut remarcabil.

Cand spunem Titanic, ne gandim automat la monumentalul film al lui James Cameron (hai, nu strambati din nas, l-ati vazut si voi si stiti ca i se pot imputa multe, dar nu realizarea) care are un fir narativ central format din Kate si Leo, mult hulita idila care transcende clasele sociale, dar impresia mea a fost si este ca Titanicul insusi, cu descompunerea sa treptata, este adevarul star.

In Titanicul lui Jean Negulescu lucrurile stau altfel. Vasul nu este decat o simpla scena pentru o drama inteligenta si emotionanta: Barbara Stanwyck este o americanca maritata cu un tip de neam bun si sufera amarnic din pricina exigentelor vietii la varful trebii, asa ca decide sa-si ia copiii, o fata de vreo 20 de ani si un pustan de gimnaziu, si sa se intoarca in tara natala. Sotul (interpretat de Clifton Webb) afla la timp si, cum, necum, se imbarca si el pe Titanic.

Ciocnirea dintre cei doi se va produce in scurt timp, iar teatrul duelului psihologic ii va include rapid si pe cei doi copii. Discret in tot acest timp, regizorul Negulescu ii lasa pe actori (Stanwyck si Webb stralucesc, dar mai lasa loc si altor personaje si povesti secundare sa se schiteze pe langa) sa valorifice un scenariu excelent (castigator de Oscar) si intretine cu abilitate senzatia iminentei dezastrului.

Cand fatala ciocnire cu icebergul se produce, toata incarcatura emotionala este deturnata si metamorfozata. Conflictul de cuplu, perfect natural pana atunci, pare o copilarie, orgoliul lasa loc sacrificiului si barbatia adevarata inlocuieste masculinitatea jignita. Ca o dovada suplimentara a calitatii scenariului, marturisesc ca la Titanicul din 1953 mi-a pasat mai mult de pasagerii pe care ajunsesem sa-i cunosc decat de cei din 1997.

Am simtit din plin cum o lume, asezata si plina de obisnuite pasiuni omenesti, pe care le dezaprobam binevoitor, se destrama, iar durerea sfasietoare a despartirii dintre soti, frati sau copii e vie si doare. Dintr-un personaj mai degraba antipatic, Clifton Webb evolueaza intr-un adevarat cap de familie, un erou autentic, iar toata melodrama presupusa de o astfel de transformare n-are nimic nefiresc si suparator, cum a patit saracu’ Leo.

Ca regizor, Negulescu se manifesta din plin in aceasta ultima parte a filmului. Fara efecte speciale spectaculoase, dezmembrarea Titanicului e pusa in scena cu siguranta si expresivitate. Unghiuri inclinate de filmare, prim-planuri cu figuri indurerate, alternand cu imaginea vasului care cade treptat prada apelor, oameni misunand pe toate puntile si ingrozitoarea sirena de avarie, care nu ne scuteste niciun moment de sinistrul ei sunet. Un ansamblu cosmaresc in care se impletesc tragedia colectiva si cea individuala .

Ma las un pic contaminat de mandrie patriotica si ma incumet sa spun: la Titanicul lui Cameron au plans adolescentele, dar la Titanicul lui Negulescu a plans toata lumea.

La naiba, Tarantino!

Acum ceva timp imi intitulam altfel un articol despre Tarantino si mi s-a parut potrivit sa variez ca sa arat cat se poate modifica perceptia unui om despre munca si personalitatea altuia.

Impresia generala despre Django Unchained s-ar putea rezuma prin spusele unei cunostinte care lucreaza in domeniul medical: de la o varsta incolo, ce poti intr-un an, nu mai poti si in anul urmator. Asa si cu acest special regizor, care, fidel obiceiului sau de a aparea episodic in propriile productii, joaca si aici un rol episodic, dar pentru mine, foarte relevant din punct de vedere simbolic.

Supraponderal, fara prea mult suflu, dar cu aceeasi expresie zeflemitoare, cu haine care nu stau prea bine pe el, Quentin Tarantino este chintesenta lui Django Unchained, adica a celui mai slab film pe care l-a facut pana acum, inferior chiar si seriei Kill Bill.

Din punct de vedere al interpretarilor, pelicula e rupta in doua: prima parte ii apartine lui Christoph Waltz, mai putin odios ca in Inglorious Bastards, dar cel putin la fel de fermecator prin maniere si accent. A doua e a lui Leonardo DiCaprio dezlantuit, un halucinant amestesc de diavolesc si şarm, secondat de un excelent Samuel L. Jackson, un bad mother fucker mai ramolit, dar bad mother fucker fara doar si poate.

Astia da.

Aceste trei intepretari dovedesc ca Tarantino inca mai stie sa scoata ce-i mai bun din actorii pe care ii are la dispozitie; insa, nici abilitatea asta nu mai e fara cusur, pentru ca, in ambele bucati ale filmului, il avem pe cel care ii da si numele, adica pe Jamie Foxx alias Django, sclavul devenit vanator de recompense si care incearca sa-si recupereze nevasta de pe plantatie. Acest protagonist nu-i nici erou, nici anti-erou, ci doar un monument de insolenta cu darul de a scoate din sarite pe oricine. Ca o fi vina lui Tarantino ca asa i-a dat indicatii, ca o fi a lui Jamie Foxx ca asa a inteles sa-si construiasca personajul, nu stiu. Un lucru e cert, insa: strica tot fofleiul la care muncesc ceilalti trei.

Ceva sigur tot am sa-i imput lui Tarantino: western-ul e una, chestiunea sclaviei e alta. O oarecare apropiere cronologica nu le face neaparat compatibile intr-un film, mai ales daca insisti sa le lungesti si ingrosi pe amandoua. Daca o sa aratati cu degetul spre Kill Bill ca un alt exemplu de melanj de genuri cinematografice, mai si intrebati-ma daca mi s-a parut intru totul reusit; iar raspunsul ar fi nu. Dar in Django Unchained nu mai e vorba de cusaturi cu ata alba, ci de o falie pronuntata, care se vede si se simte.

Asta nu.

Daca mai socotim si personajul principal cel enervant, atunci momentele razlete care sunt intr-adevar delicioase nu mai pot, sarmanele, sa combata impresia proasta pe care mi-a facut-o Django Unchained.

Asta e, oamenii imbatranesc. Iar Quentin Tarantino e om.

Giuvaieruri online (3)

De Niro vs. Pacino in Heat? Nu. Rex Harrison vs. Charlton Heston in The Agony and the Ecstasy? Nici pomeneala. Cea mai grandioasa confruntare verbala la care am fost martor s-a petrecut intre doua tipe care se contraziceau despre bijuterii.

Nimic senzational, dar subiectul era ce fel de bijuterii merita mai mult sa cumperi online, asadar cumula o ancestrala pasiune feminina si o mentalitate noua. Ca urmare, nu poate sa ma invinovateasca nimeni ca am tras cu urechea, mai ales ca  pledoariile veneau de la niste frumuseti diferite.

Prima, cu un ten alb ca neaua, cu parul matasos, frumos spalat si, probabil, frumos mirositor, apara cu inversunare teza legata de bijuterii argint online.

A doua, bronzata uniform, cu parul strans in coada, emanand vigoarea unei montagnarde dedicate, respingea orice argument al interlocutoarei si aducea in discutie bijuterii placate cu aur online.

Cu greu m-am abtinut sa nu intervin si sa le spun ca OnlineBijoux este un magazin online de bijuterii cu produse la indemana oricui si de o diversitate foarte mare. Poate ca asa ridurile rezultate din incrancenare ar fi disparut, iar atentia le-ar fi fost redirectionata catre mine, de exemplu.

Dar n-am avut curaj si, frustrat de propria-mi lipsa de tupeu, m-a incercat si un dram de rautate de sorginte mitologica. M-am gandit: ce-ar fi sa iau acest inel de inox, sa scrijelesc pe el „Celei mai frumoase” si sa il arunc intre cele doua combatante?

Cum l-au ars pe Osama

AVERTISMENT: Cele ce urmeaza, desi contin cuvinte cu sens altminteri peiorativ, sunt laude la adresa regizoarei Kathryn Bigelow.

Ecran intunecat si apeluri disperate din interiorul turnurilor gemene la fatidica data de 11.09.2001. Operatori de urgente neputinciosi in a linisti pe sarmanii prinsi in constructiile pe cale sa se darmane. Liniste timp de cateva secunde.

In segmentul de film urmator, un cetatean cu trasaturi de arab e supus la torturi sistematice de catre agenti CIA.

Reactia privitorului: in cel mai fericit caz, constientizezi ca razboiul modern nu mai are buni si rai, ci rai si foarte rai; in cel mai nefericit, iti scapa un „tu-le muma-n c*r, bine le face” deloc onorabil.

Asta e cinematograful: imagini, sunete, taceri si strigate, pauze si debite verbale, care, ingemanate, te manipuleaza si iti smulg reactii de care nu te credeai in stare.

Kathryn Bigelow reuseste fix asta si apoi exploateaza acest interes stropit cu revolta si te tine mai bine de doua ore lipit cu prenandez de o poveste mai fragmentata si mai putin amuzanta decat cea din Argo, dar la fel de tensionata si cu unele trasaturi care o transforma intr-o realizare unica.

Cum spuneam, pentru ca de la marsavele atentate pana la momentul cand americanii l-au ars pe Osama s-au scurs zece ani, actiunea din Zero Dark Thirty face frecvente salturi in timp, dar asta nu supara, pentru ca, pana spre final, o regasim drept liant pe Jessica Chastain. Unii zic ca interpretarea ei n-are nicio noima, altii dimpotriva. Eu ma regasesc in aceasta a doua categorie, pentru ca, datorita aceleiasi exigente de contructie a naratiunii pe care am mentionat-o mai sus, am lasat la o parte orice pretentie de evolutie organica a personajului.

Protagonista e o persoana preocupata excesiv de cariera si, ca urmare, cu o viata personala redusa, cu o personalitate un pic labila si cu o incapatanare debordanta. Nu sunt lucruri care transpar pur si simplu, le asamblezi, la fel cum ea asambleaza detalii si face deductii pentru a da de urma lui bin Laden. Nu e nimic grandios in prestatia ei, dar e o umanitate ciuntita si refacuta cu o suprinzatoare sub-interpretare (si cand te gandesti ca Jessica Chastain e pitzipoanca adorabila din The Help!), care o face favorita la Oscar, mai ales ca, nu stiu cum de s-a intamplat, Meryl Streep nu e printre nominalizate.

Ultima bucata a filmului nu o mai are in prim plan pe CIA-ista cea perseverenta, ci pe regizoare, care demonstreaza inca o data dupa ce ne-a spart cu The Hurt Locker ca diferentele intre sexe s-au estompat chiar si in domeniile cele mai privilegiat masculine. Scena interventiei trupelor speciale asupra ascunzatorii lui Bin Laden este realista si filmica deopotriva, nu pompeaza adrenalina, dar inoculeaza masiv un hormon pe care o sa-l numim suspansocitina, asta (Nota bene!) in conditiile in care ii stiam deznodamantul. Care a avut si are si valoare de simbol: pot trece zeci de ani, dar infamia nu ramane nepedepsita.

Zero Dark Thirty n-are lirismul si prestanta sa reediteze performanta lui The Hurt Locker, dar e acolo sus, printre cele mai bune filme din 2012.

P.S. Pe principiul cine se scuza se acuza, oficialii americanii au sarit ca arsi cand au vazut scenele de tortura (excelent jucate de Jason Clarke si Reda Kateb), la fel cum au facut-o omologii lor din perioada Razboiului Rece cand au vazut interiorul bombardierului imaginat de Kubrick in Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb.

Nicolaescu a murit si nici Depardieu nu e prea bine

Sergiu Nicolaescu s-a stins. Nu o sa ma leg de toate mizeriile iscate de contestata ceremonie a incinerarii pe care el insusi a cerut-o, deja crapa Internetul de opinii. Ce vreau neaparat sa abordez este valoarea filmelor lui Sergiu Nicolaescu, subiect care a prilejuit ciufutilor deversari masive de venin.

In fruntea acestora il regasim pe Cristian Tudor Popescu, om cu o ampla cultura cinematografica, dar si cu o mai ampla apetenta pentru uraciune gratuita, care declara raspicat intr-un editorial ca el n-a simtit niciun fel de emotie la niciun film al lui Sergiu Nicolaescu. Aici l-am prins pe CTP cu ceva: ori cu minciunica, pentru ca n-ai cum sa nu razi la Nea Marin Miliardar, ori cu severe probleme de personalitate, ca sa nu zic altfel, pentru ca, din nou, n-ai cum sa nu razi la Nea Marin Miliardar.

Mai ziceau altii ca productiile lui Nicolaescu, in comparatie cu filmele postdecembriste, ale cineastilor pe care nu i-a sprijinit din invidie, cica (fapt care ar putea fi adevarat, pentru ca, dupa ’89, tot ce a scos a fost fara suflu). Factual vorbind, este corect, dar, si acum va invit la un exercitiu de sinceritate solitara, cati dintre voi ati vrea sa revedeti Moartea domnului Lazarescu, cati 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si cati Mihai Viteazul (scot Nea Marin Miliardar din discutie, pentru ca n-ar fi fair-play)? Ia sa vedem mainile ridicate: doi, trei rezidenti suparati pentru Cristi Puiu, cinci, sase perversi care vor sa se mai delecteze cu Ana Maria Marinca si Laura Vasiliu despuiate de la brau in jos pentru Cristian Mungiu, cateva sute pentru Sergiu Nicolaescu si restul abtineri (asta ca sa nu ziceti ca masluiesc voturile).

Concluzia, pentru ca fara ea am trai degeaba: regizori sunt si Mel Brooks si Michael Bay si Wong Kar Wai. Fiecare isi serveste meseria, buzunarul si idealurile cum poate.

In timp ce pe plaiuri mioritice se stingea un regizor, in sora noastra mai mare, Franta, un reprezentant de marca al aceleiasi arte sucomba, din punct de vedere etic doar. Noii guvernanti francezi s-au gandit sa rezolve criza intr-un mod prea simplu pentru a fi si eficient: sa puna taxe mari, dar mari de tot, pe bogati. Haiducismul n-a cazut bine la nimeni, dar Gerard Depardieu s-a gandit sa faca un pic de gura si, mai apoi, sa se mute in semn de maxim protest in Belgia. Pentru ca nu s-a constituit nicio delegatie oficial in frunte cu Francois Hollande, care sa vina sa-i ceara cu lacrimi in ochi sa se intoarca, si poate pentru ca belgienii au pus la randul lor ochii pe banetul lui si al altora, Depardieu a plusat intr-un mare hal.

S-a facut cetatean rus! De fapt, nu s-a facut el, ci l-a facut Putin, care n-a pierdut ocazia sa isi rada un pic de amicii occidentali si a semnat decretul de acordare cetateniei in doi timpi si trei miscari, sa nu care cumva sa-i vina mintea la cap actorului. Nicio grija, Depardieu a raspuns printr-o declaratie care ma face sa cred ca e aidoma lui Andy Kaufman pe care l-a imortalizat Jim Carey in Man on the Moon, prin faptul ca a lasat comedia pe care a slujit-o in chip atat de remarcabil sa-i invadeze viata reala.

Departe de mine gandul sa-i contest vreun drept lui Gerard Depardieu. Poate sa se mute si in Zanzibar, el sa fie sanatos. Dar sa spui ca iti place Rusia pentru democratia ei? Rusia, ma?

In locul francezilor, l-as arde un pic pe Depardieu la audienta urmatoarelor filme, sa simta ca democratia e, in esenta, libertatea de a alege, libertate pe care o au si altii, care decid sa ramana unde sunt, oricat de greu ar fi.

Sa privim pictura! (LXXVII)

Incoronarea Fecioarei Maria

Am avut ocazia sa vad aceasta pictura pe viu si, de aceea, am incercat sa gasesc o imagine care sa redea combinatia cromatica la un nivel cat de cat apropiat cu acela care m-a atras in mod magnetic.

Albastrul domina acest tablou de Fra Angelico, dar n-ar avea acelasi efect superb fara auriul care il inconjoara; impreuna redau o atmosfera cu adevarat celesta, care confera subiectului solemnitate si grandoare.

Si forma tabloului are ceva aparte, pentru ca muta atentia spre punctul de maxima importanta al picturii, iar privitorul isi vede curiozitatea placut sfasiata intre acesta, situat intr-un un plan vag secund si personajele, foarte discret umanizate din partea de jos, care formeaza prim-planul. Un mod deosebit, nu neaparat fizic, dar foarte eficient, de a reda perspectiva.

Drama privitorului e accentuata de seria de mici imagini care marginesc tabloul in partea inferioara. Curiozitatea specific umana e ponderata de un usor sentiment de rusine, ca nu acordam Fecioarei atentia care i se cuvine. Asa ca aruncam ocheade furise catre cate una dintre acele scene, apoi urcam iar privirea spre manifestatia solemna de deasupra, apoi ne lasam furati iar de curiozitate si tot asa.

Trebuie sa impacam si pornirile spirituale si pe cele pur umane, nu?

Incitare la toleranta

Inauntrul meu erau stravechi forte omenesti si preomenesti, intunecate, ale celui Viclean; inauntrul meu erau stravechi forte omenesti si preomenesti, luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era campul de lupta unde aceste doua armate se loveau si se uneau.

Lupta mare; imi iubeam trupul si nu voiam sa piara; imi iubeam sufletul si nu voiam sa decada; ma cazneam sa impac aceste doua forte cosmogonice potrivnice, sa simta ca nu sunt dusmani, sunt colaboratori, si sa se bucure, sa ma bucur si eu impreuna cu ei, de armonie.

(Nikos Kazantzakis, Ultima ispita a lui Hristos)

Impecabila precizia grecului in a schita drama perpetua a omului, nu-i asa? La fel de fara cusur este si tehnica scriitorului de a oferi cititorului o cheie universala, utila pe tot cuprinsul povestii pe care se pregateste sa i-o astearna in fata.

Ultima ispita a lui Hristos nu este numai despre zbaterea lui Iisus, desi procentual vorbind, paginile dedicate acesteia ocupa mai mult de de jumatate din roman. Si Matei, prins intre moralitatea cronicarului si ispita producerii unui mesaj universal, si Iuda, sfasiat intre patriotismul sau ardent si constiinta ca exista si o alta cale, si Fecioara Maria, si Maria Magdalena, Zevedeu, Petru, toate personajele acestei carti sunt ilustrarea a ceea ce Nikos Kazantzakis enunta in prolog.

Aceasta pluralitate a luptei interioare da frumusete acestei scrieri, o frumusete pe care altii ar simti-o poate si natural, dar asupra careia eu m-am aplecat mai profund, tocmai datorita cheii de care pomeneam.

Din cate stiu, romanul grecului nu este singurul care se incumeta sa reformuleze povestea lui Iisus. Acum ceva timp, scriam, tot pe acest blog, despre Evanghelia dupa Isus Hristos de Jose Saramago. Si atunci ma intrebam de ce indrazneala portughezului n-a fost taxata in opinia publica, asa cum s-a intamplat cu Dan Brown sau chiar cu Ultima Ispita a lui Hristos, care a fost pusa timp de ani buni la Index!

Formulam atunci o opinie pe care o vad astazi intarita. Forma si simplitatea mesajului conteaza, nu neaparat continutul lui. Saramago invarte la elucubratii, de iti vine ameteala, scrise fiind si in binecunoscutu-i stil care ignora deliberat punctuatia. Kazantzakis, indiferent de cat jongleaza cu materialul si transcedentalul, nu se abate niciun moment de la simpla idee conturata in prolog. Ca intr-o reclama buna, oricat de sugubeata ar fi, iti dai seama instant care calitate a produsului e scoasa in evidenta.

Grecul nu vrea decat sa incite la toleranta. Si ateul ar vrea sa creada, si habotnicul ar vrea sa se indoiasca. Sa nu sarim cu gura pe ei, caci si noi avem tremurul nostru interior.

P.S. Pentru un supliment alimentar sufletesc, imediat dupa Ultima ispita a lui Hristos, cititi Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran.

P.P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru frumusetea care mi-a insotit trecerea dintre ani.

Giuvaieruri online (2)

Am vazut odata o fata frumoasa. Avea ochii migdalati, gene arcuite, fata ovala si un par lung, matasos. Isi sprijinea gratios barbia in podul palmei (cum ar fi zis Romeo – ah, ce n-as fi dat atunci sa fiu o manusa!) si asa am remarcat ca purta o bratara pe care am regasit-o peste ani in lista de bijuterii placate cu aur a celor de la Onlinebijoux.

Ce ti-e si cu memoria asta involuntara! Cauti un simplu cadou si mintea ajunge sa rataceasca prin amintiri pe care le credeai de mult uitate.

Apropo, v-am pomenit ca Onlinebijoux este un magazin online de bijuterii cu produse la indemana oricui si o diversitate foarte mare? Da, scuze atunci, probabil ca varsta si nostalgia de mai sus mi-au provocat amnezia asta. Ce nu v-am spus sigur este ca exista si o sectiune de ceasuri. Printre acestea se afla si unul de tip quartz Fashion, cu o culoare care atrage atentia si pe care l-as face cadou cuiva.

Dar nu oricum, ci lipit de ochelarii respectivului, avand cadranul intors spre ochi, poate in felul asta deprinde si el abilitatea de a ajunge la timp! Nu spun cine, persoana insemnata.