Caiet de insemnari

Iunie 24, 2014

Ce este infidelitatea?

jurnalul-unui-infidel

Frunzaream mai deunazi un blog – Jurnalul unui Infidel – care mi-a zgandarit interesul si gustul pentru controversa, pentru ca are in centru lipsa de credinta in dragoste, subiect incomod, dar omniprezent in societatea care este incurajata a fi cat mai hedonista. Ca urmare, am pornit intr-o veritabila expeditie menita a afla ce este infidelitatea.

M-am indreptat prima data catre o sotie divortata si cu o figura indurerata, care mi-a spus: Infidelitatea este asasinarea increderii, este sugrumarea acelui confort ca, indiferent de cine esti si cum arati, exista cineva care te tine brate si in gand. Dupa consumarea infidelitatii, te mai poate tine in brate, dar mai poti sti ce este in gandul lui?

Am continuat prin a-l interpela pe un tip aratos, genul care n-are nicio problema in a cuceri o reduta feminina, iar el mi-a spus: Infidelitatea este putere. Puterea de a incalca o conventie si de a te intoarce la vechea starea de lucruri fara ca nimeni sa nu-ti poata face ceva.

Un cuplu trecut de prima tinerete parea a fi depozitarul raspunsului la ardenta mea intrebare, asa ca i-am abordat si cei doi mi-au spus: Infidelitatea este o necesitate pentru a supravietui in cuplu, fara a ajunge sa il strangi pe celalalt de gat in somn.

O tanara adolescenta a trecut prin apropiere si mi-a adresat la randu-i o intrebare: Ce este fidelitatea, pana la urma?

Auzind-o, o doamna eleganta surase cu un aer superior si imi sopti: Infidelitatea este imaturitate, iar fidelitatea maturitate. Insa, chiar si noi, femeile, avem chef cateodata sa redevenim copii.

Ma intorceam acasa ingandurat cand l-am observat pe o banca pe un batran pe carui fata privirea sireata contrasta puternic cu ridurile pronuntate; i-am pus aceeasi intrebare si mi-a spus: Infidelitatea este un pariu. Poti sa il castigi si sa ajungi in amurgul vietii cu mai multe amintiri decat restul lumii. Asa, ca mine. Sau poti sa il pierzi si sa ii indepartezi pe toti care au incercat sa te iubeasca. Asa, ca mine.

Dupa toate acestea, nu ma simt mai intelept in ceea ce priveste infidelitatea. Poate ca lecturand multiplele ei manifestari in cartea lui Alexandru Green – Jurnalul unui Infidel – voi afla raspunsul.

 

 

Februarie 27, 2014

Intelepciune de la mama ei

Etica_nicomahicaAsa cum singur ma indemnam cu putin timp in urma, m-am hotarat sa ma duc ab originem in ceea ce priveste inteleciunea anticilor. Aceasta nu este prima incercare, mi-am mai intins limitele intelectului cu Republica lui Platon si Baghavad-Gita, de care m-am apropiat cu sfiala, coplesit un pic de aura care le inconjura.

Acum a mers mai bine. In parte datorita exercitiului, dar si pentru ca Etica Nicomahica a lui Aristotel este mai accesibila. Evident, aceasta afirmatie trebuie luata relativ, pentru ca de citit in stil metodic, ca de sapat o groapa de 4 X 4, tot e cazul, insa, pe masura ce inaintezi, logica expozeului elaborat de acest mare sistematizator se dezvaluie cu o claritate care copleseste prin simplitatea si eficacitatea ei.

Aristotel vrea sa defineasca fericirea si un concept asociat ei, virtutea. Le descompune in inteligenta, bogatie, cumpatare, prietenie si altele; la fiecare aplica ideea ca exista o varianta deficitara si una exagerata si ca aceea buna de urmat este mijlocul dintre acestea. Simplu, nu? Atat de simplu, ca ti se pare ca si tu puteai veni cu o astfel de explicatie definitiva asupra comportamentului optim. Atat de simplu, incat pare ca schematizeaza periculos lucrurile in ceea priveste aceasta mare incertitudine care este natura umana.

Dar Aristotel nu era destept degeaba, el insusi s-a ferit de verdicte definitive, iar simtul sau metodic de a aborda orice varianta dezamorseaza obiectia unei prea apasate matematici a sufletului. Mai spune Aristotel un lucru care merita gravat pe trotuare si fatade de cladiri la fiecare 100 de metri: nu practicam virtutea pentru ca suntem virtuosi, suntem virtuosi pentru ca practicam virtutea. Sunt ceea ce facem in mod repetat.

Cand reuseam sa ma smulg intensului proces intelectual, contemplam din nou un fapt pe care l-am remarcat la celelalte monumente ale culturii universale, amintite mai sus: cat inseamna timpul in cimentarea valorii! Ne uimesc toti acesti oameni din vremuri indepartate, pentru ca au surprins esente de adevar care sunt aplicabile dupa mii de ani, dupa ce mentalitatile, tehnologia si societatea, in general, au evoluat atat.

Ca si celelalte, Etica Nicomahica a lui Aristotel merita citita din pragmatism, din curiozitate, din respect.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca inca o injectie de inteleciune, de data aceasta in stare pura, fara ser fiziologic.

Februarie 18, 2014

Continuam pe calea Sofiei

filosofie_evansStarnit de lectura anterioara, am adancit incursiunea in noua moda a filosofiei antice adaptata nevoilor contemporane si le-am cerut prietenilor de la libraria online Libris o carte cu un titlu haios: Filosofie pentru viata si alte situatii periculoase de Jules Evans.

Ideea acestei lucrari este cel putin asemanatoare cu aceea a lui Alain de Botton, dar exista si unele diferente notabile. Una ar fi ca Evans se concentreaza exclusiv pe filosofii antici (de la sceptici la stoici si de la Pitagora la Aristotel) si lasa deoparte pe cei gen Schopenhauer sau Nitzsche. Argumentul sau ar fi ca filosofia anticilor era cu adevarat integrata vietii de zi cu zi, fiind o forma de dezvoltare personala foarte apropiata de ce intelegem astazi prin acest concept.

Alta deosebire este ca autorul Filosofiei pentru viata si alte situatii periculoase nu da exemple generale de aplicabilitate a artei intelepciunii, ca Botton, ci le extrage din realitatea cotidiana. Militari, omologi britanici ai miscarii Occupy Wall Street sau fosti delincventi sunt studii de caz ale unor persoane care au ales sa-si conduca viata dupa preceptele filosofiei sau macar influentate de aceasta.

In cel mai pur stil socratic, o sa spun ca aceasta abordare are darul fie de a salta cartea lui Evans peste a lui Botton, fie de a o cobori. Fie apreciezi efortul autorului de a uni conceptele filosofiei cu mai recentele contributii ale psihologiei, fie te simti un pic departe de exemplele prezentate, mai degraba extreme, si, ca urmare, nu iti mai insusesti practicile filosofice intr-o asa profunda masura. Eu am oscilat intre aceste doua trairi, dar nu mi-am facut niciodata probleme de constiinta.

Pana la urma, nu acesta este rolul de capatai al filosofiei: sa te faca sa-ti pui intrebari?

Citind cartile lui Alain de Botton si Jules Evans am inteles asta si inca un lucru:

Vrei filosofie? Du-te direct la sursa.

Februarie 2, 2014

Non-fictiuni pe care le-am citit

Mi-au cazut in mana cateva non-fictiuni in ultima vreme si, pentru ca nu gasesc apetit pentru a le dedica fiecareia cate un articol, le-am adus laolalta sa vi le prezint:

non fictiuni1

Screw It, Let’s Do It – invataminte despre viata si afaceri de la un guru foarte la moda in prezent, Richards Branson, despre care, spre rusinea mea, habar n-aveam pana acum un an. Lectiile sale de viata sunt bune, deloc memorabile si scrise sec. Prea sec, prea pentru publicul larg.

non fictiuni2

Blink – Malcom Gladwell uimeste si pacatuieste prin aceleasi trasaturi ale scriiturii. Cartea sa exploreaza ideea ca luarea deciziilor si gandirea, per ansamblu, au si o latura intuitiva, inconstienta, dar la fel de demna de luat in seama precum cea rationala, constienta. Gladwell ingramadeste exemple din diverse domenii, in ceea ce ma priveste unele relevante, altele mai putin. Introducerea in chestiune este extraordinara si singura ar putea constitui un motiv pentru a lectura aceasta lucrare, insa, cu putin spirit de selectie, se mai pot gasi si altele.

non fictiuni3

The Consolations of Philosophy – e la moda sa iei filosofia, aia arida pe care o invatam intr-a 12-a, si sa o aplici la tumultoasa lume contemporana. Alain de Botton se raliaza acestei tendinte cu stil si eruditie si ne poarta prin operele a sase mari ganditori, cu scopul de a ne alina diverse nemultumiri referitoare la amor, finante sau inadaptare. Ca si in cazul lui Malcom Gladwell, unele capitole functioneaza mai bine decat altele (de exemplu, capitolul despre dragoste nu m-a consolat deloc, desi m-am mai cultivat un pic in privinta lui Schopenhauer), dar acelea care o fac genereaza, intr-adevar, niste procese mentale foarte utile: ai naibii Socrate, Epicur si stoicii, chiar mai au lucruri sa ne invete dupa mii de ani.

Ianuarie 23, 2014

Traseu spre dezmeticire (2)

Plesu_frumusetePreviously on Traseu spre dezmeticire: L-am urmarit pe tanarul nord-coreen Shin prin iadul in care a crescut si din care a scapat datorita vointei si unui noroc chior si ne-am lamurit ca unii o duc chiar mai rau decat romanii.

Bun, dar cum ii convingi pe concetateni ca viata nu e asa neagra pe cat ne intoxicam singuri sa credem? Motive pentru latura nasoala a existentei sunt cu duiumul, asa ca una e sa-l scoti pe om din smarcuri si alta e sa-l cureti si sa-l faci ferches.

Pentru asta am apelat la un spirit fin. Andrei Plesu ii spune si n-o sa va plictisesc spunandu-ma cine e si ce face. Domnia-sa a scris o carte, intitulata Despre frumusetea uitata a vietii si compusa dintr-o serie de articole care vizeaza aspecte mai mult sau mai putin metafizice ale existentei. Au un stil elevat, dar racoros, nu toate sunt digerabile sau utile in aceeasi masura, dar cele care sunt, spulbera orice opozitie.

Desi momentele epifaniei care ne intereseaza sunt disipate pe tot parcursul volumului, va recomand sa il parcurgeti pe tot, cap-coada, tocmai pentru a vedea ilustrat in mod meta-textual conceptul ca frumusetea uitata a vietii e pitita si trebuie cautata. Dar sa ii dau cuvantul lui Andrei Plesu, pentru ca scrie mult mai bine decat as putea eu vreodata, fapt care mi-ar umple inima de invidie, daca as fi suficient de fraier sa ma las cuprins de asa ceva:

Daca iti acorzi un cat de mic ragaz, daca arunci, de jur imprejur, o privire odihnita, curioasa si nepatimasa, vei gasi destule argumente sa te bucuri. Lucrurile (inca) functioneaza. Sarpanta lumii (inca) tine. Mai exista inca oameni intregi, traditii vii, intalniri miraculoase. Traim intr-un sos toxic, dar el contine inca mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare sa ia in serios agitatia noastra propagandistica, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trai. Se poate trai bine. Se poate (inca) trai frumos.

Si-acum astept contra-agrumente, daca se simte cineva in stare.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un traseu spre dezmeticire in doi pasi.

Ianuarie 16, 2014

Traseu spre dezmeticire (1)

Evadare_din_Lagarul_14Ca sa imi permit sa fac pe moralistul, trebuie sa-mi fac mie morala in primul rand. Ca sa raspandesc folosirea un vaccin, trebuie mai intai sa il testez pe mine. Ca sa pot sa argumentez de ce nu e cazul sa fim asa deprimati de viata grea, trebuie intai sa ma conving pe mine de acest lucru.

Astfel ca le-am cerut prietenilor de libraria online Libris (care, apropo, au transportul gratuit) doua carti, cu gand ca lectura lor sa formeze un traseu care sa-mi demonstreze ca, si daca n-am aia, aia si aia si n-am realizat pana acum aia, aia si aia, tot imi raman motive cacalau de bucurie.

Si am hotarat sa incep de jos. De jos de tot. Dintr-un loc pe care cu greu il putem concepe, daramite sa il cunoastem in detaliu.

Este sistemul de lagare nord-coreene. Da, este vorba despre tara aia care face pana si Romania sa para un paradis terestru. De acolo a evadat un tanar pe nume Shin care a ajuns sa-si spuna povestea cu ajutorul unui jurnalist pe nume Blaine Harden.

Evadare din lagarul 14 e scrisa suparator de frust si lipsit de inflorituri, incat m-ai ca am strambat din nas in timp ce o lecturam. Dar nu mi-am permis. Cum as fi putut, cand se vorbeste despre foame, abuzuri si denunturi intre membrii aceleiasi familii? As fi deplasat, daca as cere ca astfel de grozavii sa imi fie prezentate in mod plastic. Ele exista si asta e cel mai important.

Vorbeam de denunturi; ce am apreciat cel mai mult la aceasta relatare, vag asemanatoare cu The Killing Fields sau Pianistul, este ca protagonistul nu pozeaza in erou. A scuipat, a batut, a turnat, a furat, a facut orice sa supravietuiasca. Nobletea nu exista cand tot ce ai de mancare este o zeama chioara de varza, pe care o poti pierde la cea mai mica abatere.

Asadar, primul pas in traseul spre dezmeticire e facut: ma duc sa iau ghiveciul de legume de pe foc, sa nu se faca scrum si ma gandesc ca nu sunt acolo, in lagarul 14 din Coreea de Nord, unde n-am ce sa mananc, n-am cu cine sa vorbesc, nu sunt cu mult peste un animal.

Va urma…

Ianuarie 8, 2014

Femeia

handmaids-taleDaca mai demult va spuneam despre cum a evoluat relatia mea cu Amelie Nothomb, acum va voi prezenta pe cea cu Margaret Atwood.

Atractia a fost puternica de la prima intalnire – o femeie stapana pe ea, care stie ce vrea si stie cum sa obtina asta. S-a despartit de mine, lasandu-ma cu o dorinta ardenta de a o revedea.

Nu s-a intamplat imediat, dar cand soarta ne-a adus din nou impreuna prin intermediul lui The Handmaid’s Tale, senzatia a fost si mai puternica. N-a  mai existat noutate, insa intensitatea trairii a compensat asta cu varf si indesat.

Romanul e o poveste distopica scrisa la persoana I, a unei femei dintr-o societate viitoare dominata de barbati si viciile lor, in care reprezentantele sexului frumos sunt impartite pe roluri, protagonistei noastre fiindu-i rezervat cel de prasila. Acest cadru scandalos se dezvaluie treptat, iar feminismul lui Atwood, presupunand ca autoarea a fost manata de asa ceva, n-are nimic socant. Pana la urma, in aceasta constructie fictiva, femeile sunt cele care sufera.

Scriitoarea canadiana m-a sedus fara mila prin capacitatea-i uluitoare de a reda zvacnirile interioare ale unei persoane care a pierdut totul si care nu mai traieste decat din amintiri si dintr-o plapanda scanteie de viata. Daca data trecuta m-a atras intr-un labirint de planuri narative, acum doar m-a purtat de mana prin fluxul constiintei eroinei; am urmat-o, insa, hipnotizat de mersu-i scriitoricesc unduitor, caruia nu i te poti opune.

Cand m-am despartit de aceasta scriitoare, am ramas in dilema: Cu The Handmaid’s Tale a vrut oare sa le dea o palma morala barbatilor de pretutindeni sau le-a oferit in cheie criptata un tratat de intelegere a femeii, cu dorintele, angoasele si calitatile ei unice?

Nu stiu, dar nu face nimic, asa am un pretext sa ma intalnesc din nou cu Margaret Atwood.

Decembrie 16, 2013

Well done, you cold hearted b*tch!

Jocurile foameiMi s-a reprosat nu o data ca disec prea mult lucrurile, vaduvindu-ma astfel de placerea de a le savura. Accept ca sunt supus unei astfel de privatiuni, dar mai exista si o alta placere pe care o poti incerca, aceea de a vedea inauntrul lucrurilor, minunat sau intunecat, si de a-ti duce viata mai departe in deplina cunostinta de cauza.

In virtutea acestei trasaturi, am receptat Jocurile foamei intr-un mod inedit. Cand am dat ultima pagina, am simtit un profund respect pentru autoarea Suzanne Collins si senzatia de a fi vazut cu ochii mei pe cineva inteligent ducandu-i pe altii de nas.

Stephenie Meyer a fost acuzata ca si-a construit saga Twilight vizand pubere, foarte susceptibile la un triunghi amoros damnat, in care ea este suficient de vag conturata, incat sa poata incapea orice personalitate de cititoare. Siroposeniile creatoarei de vampiri apar insa ca inofensive in contrast cu cinismul lui Suzanne Collins.

Creatoare Jocurilor foamei a gandit mult mai departe si n-a vrut sa-si asume riscul ca doar adolescentii sa o indrageasca, iar restul sa o ia la misto, asa ca a intins spectrul de public care poate gasi in cartea sa ceva demn de interes.

Cadru distopic – bogatii sunt baricadati, dezumanizati si prosperi, iar saracii sunt grupati pe gheto-uri si sufera de foame (Bonus I – o temere mereu contemporana) si impilare. Cunoastem? Da.

Mania pentru reality-show – anual, niste copii (Bonus II – accentuarea socantului) alesi dintre saraci se infrunta pe viata si pe moarte intr-un spectacol mediatizat, spre deliciul bogatilor. Cunoastem? Da.

Adolescenta prinsa intre doi baieti – protagonista are un inceput de gagic in spatiul initial, dar o superba lucratura mediatica o aduce in preajma altuia, iar dramele interioare n-au cum sa lipseasca. Cunoastem? Da.

Naratiune de supravietuire – modul cum o persoana reuseste sa nu dea ortu’ popii in salbaticie, in conditii precare, este, de la Robinson Crusoe incoace, o mare atractie pentru un cititorul urban, confortabil instalat pe sofa. Cunoastem? Da.

Gastronomie si fashion – nu exista niciun fel de zgarcenie cand vine vorba de descris feluri de mancare si garderobe care de care mai ravisante. Cunoastem? Da.

Bonus III – naratiune la persoana I (pentru Bonusurile I si II, vezi mai sus).

Bonus IV – varcolaci (in carte li se spune lupi pe doua picioare, dar astea sunt simple detalii).

La acest din urma aspect autoarea s-a lacomit, a vrut sa mai inhate pe cativa in mrejele socantului si a dezvaluit o fisura in urzeala-i de succes, dandu-mi prilejul sa privesc inauntru si sa-i vad toata schelaria.

Chiar si asa, nu pot decat sa ii spun:

Well done, you cold hearted b*tch!

Decembrie 15, 2013

Prea tanar pentru o carte

jocul-cu-margele-de-sticla_1_fullsizeM-a biruit o carte!

Ce n-au reusit Republica de Platon sau Bhagavad-Gita a reusit Jocul cu margele de sticla de Herman Hesse.

Aceasta aparent trista contra-performanta mi-a relevat, insa, si un aspect cat se poate de imbucurator: chiar daca am schimbat prefixul, mai am de trecut prin destule ierni, ca sa pot ajunge la coacerea mentala adecvata pentru acest roman.

N-am nimic sa-i reprosez lui Herman Hesse pentru epuizarea la care m-a condus lectura cartii sale. A impletit fara cusur un mozaic de influente culturale si cronologice pe care oricine altcineva le-ar fi facut terci. Hesse era, la momentul cand a scris/publicat Jocul cu margele de sticla, la o varsta inaintata, dupa o viata de intense cautari interioare, iar rezultatele de pe hartie nu sunt accesibile unei persoane care se afla la inceputul acestora. Asta se aplica, bineinteles, daca aceasta este scopul romanului, lucru de care nu sunt sigur, caci daca as fi fost, nu mi-as fi clamat cu atat entuziasm infrangerea.

Ce pot sa afirma cu deplin simt de raspundere este ca aceasta carte merita citita pentru foarte percutantele reflectii asupra societatii si naturii umane care se strecoara in povestea lui Magister Ludi Joseph Knecht. Capcana este ca aveti sanse mari sa le ratati daca doar survolati paginile cu privirea, iar daca lecturati intens o sa vi se incleieze mintea in proza impecabila, dar deloc facila a lui Hesse.

In legatura cu asta, un alt aspect pe care l-am receptat si pot sa-l redau in cuvinte este cameleonismul acestei scrieri: nu e biografie pura, nici SF, nici filosofie in stare pura, e cate putin din fiecare si tocmai de aceea este atat greu de apucat. Circula in perioda asta pe Internet o comparatie reusita intre a imbraca un copil si a baga o caracatita intr-un sac de rafie, bagi un brat si ies toate celelalte. Cam asa e si cu Jocul cu margele de sticla.

Am stat un pic si m-am gandit de ce acest joc cu margele de sticla, expresie a supremei dezvoltari personale (cum le spuneam unor cunoscuti, expresia asta e precum jolly-ul din rummy, poti s-o folosesti unde vrei, se gaseste cineva sa-ti dea puncte pentru ea), se raporteaza la matematica si la muzica. In special cea de-a doua componenta mi-a atras atentia si i-am gasit o logica.

Dintre arte, muzica singura pare a conduce la serenitatea vizata de roman. Literatura tulbura gandurile, pictura incita simturile. Muzica e un insotitor mai putin solicitant si, de aceea, a devenit indispensabila.

Sa fi avut Herman Hesse atata forta vizionara, incat sa-si imagineze vagoane de metrou pline de oameni care prefera sa se rupa de realitatea palpabila si sa isi puna castile?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care, apropo, asigura transport gratuit) pentru ca m-a facut sa ma simt tanar.

Decembrie 3, 2013

Cad lipitori din cer

haruki_murakami_kafkaIar n-a luat Haruki Murakami Nobelul. Nu stiu de ce, dar, tot atat de bine s-ar putea intreba unii, de ce l-ar lua?

Daca data trecuta porneam de la aceasta opinie de-a gata, acum, mai ales ca nu pot sa repet tertipul cu antrenamentul pentru Nobel, trebuie si sa explic de ce.

Haruki Murakami este un autor smecher. Citind Kafka pe malul marii, cam a sasea carte scrisa de el care mi-a cazut in mana, pot deja sa pun degetul pe acele mici trucuri specifice japonezului.

Unul ar fi descrieri cat mai veridice ale realitatii, in care sunt impinse fenomene care pulverizeaza granitele logicii, dar redate cu aceeasi naturalete. In cazul de fata, lipitori care cad din cer, colonelul Sanders (de la KFC pentru cei mai eco) care face pe proxenetul si personaje care vorbesc cu pisici.

Altul ar fi copulatia, prezentata amanuntit si anatomic, fara vreo restrictie in privinta varstei participantilor.

Paranormalul si sexul, doua subiecte pentru revistele de scandal pe care le desfid acei intelectuali care il citesc avid pe Murakami. Sa fie vorba despre ipocrizie din partea lor sau are niponul altceva ce le face irezistibile si la nivel metafizic?

Raspunsul meu este: fara doar si poate. Murakami le invaluie pe ambele cu un suspans care te infasoara si pe tine, cititor, intr-o crisalida din care nu poti iesi, indiferent cat te-ai zbate. Citesti cu nesat, poate s-o indura autorul sa iti explice rolul „pietrei de intrare” sau de ce a ramas batranul Nakata fara memorie cand era copil. Cat despre sex, stii sigur ca Murakami iti va servi o portie, nu stii cand si cum, dar o astepti cu un interes vecin cu voyerismul.

Toate acestea sunt trasaturi generale pe care le-am deslusit in stilul scriitorului. Ca particularitati ale romanului Kafka pe malul marii, am remarcat un umor mai pronuntat. Are doua fire narative despre care speri ca le vei vedea impletindu-se, fara a ti se implini dorinta suficient, unul al unui adolescent fugit de acasa si altul al unui batran inapoiat mintal care porneste intr-o calatorie ciudata.

Aceasta din urma directie a cartii il include la un moment dat pe cel pe care il consider cel mai reusit personaj, un tanar sofer de camion, care printr-un concurs de imprejurari, ajunge sa se ralieze cautarii misterioase a batranului si sa il ajute neconditionat, in ciuda bizareriei companionului si a misiunii sale. Umorul sau frust si transformarea dintr-un simplu camionagiu intr-un om cu o constiinta de sine sunt deliciile speciale ale acestei carti.

In final, de ce ar lua Murakami Nobelul? Pentru ca stie sa scrie, de-aia.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care mai nou, au transportul gratuit) pentru o noua runda de paranormal simpatic.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.