Caiet de insemnari

Mai 31, 2010

Arena: Roma II

Relevanta e cumva stirbita cand nu ai de-a face cu primul joc dintr-o serie, dar m-am interesat temeinic si am aflat ca diferentele sunt numai de forma, nu si de fond.

Arena: Roma II este continuarea unui alt joc, numit Roma, si se petrece (ghici ciuperca ce-i?) in anticul “umbilicum mundi”, intr-o vreme framantata, evident, ca altfel, nu am mai fi avut ce povesti.

Marturisesc ca prima impresie pe care am avut-o despre acest boardgame a fost una mai degraba neplacuta. Regulamentul mi s-a parut lapidar, ca sa folosesc un termen venit de la stramosii nostri latini, si a fost nevoie sa il citesc de mai multe ori, pana sa ma dumiresc ce si cum; in plus, are unele lacune, iar jucatorii vor fi nevoiti sa regleze intre ei situatiile ce apar…

Citeste continuarea pe Teoria jocului.

Mai 30, 2010

Furtisaguri in stil englezesc

Despre Charles Crichton stiam ca a regizat excelentul The Lavender Hill Mob. John Cleese mi s-a parut simpatic pe unde l-am vazut, plus ca despre el si despre Michael Palin aveam cunostinta ca au facut parte din Monty Python. Jamie Lee Curtis nu e actrita mea preferata, dar are spirit, pe care l-a vadit mai ales in antologica scena a striptease-ului din True Lies. La Kevin Kline apreciez aerul shakespearian pe care il imprima chiar si rolurilor celor mai superficiale.

Faptul ca i-am vazut pe pe toti reuniti pe afisul filmului A Fish Called Wanda m-a impins sa il vad si nu am regretat. E o comedie englezeasca care, fara a se ridica la nivelul celeilalte pelicule regizate de Charles Crichton, te binedispune. Patru complici pun la cale un jaf la un magazin de bijuterii si apoi ascund prada, cu gandul de a o trece granita si valorifica in strainatate. Numai ca doi dintre ei, femela bandei (Jamie Lee Curtis) si amantul ei (Kevin Kline), pe care il prezinta ca frate, aranjeaza ca seful sa fie trimis in inchisoare. Numai ca nici acesta nu este usa de biserica si doseste bijuteriile inainte. De aici se nasc incurcaturile care curg gramada, mai ales ca sireata demozeala isi propune sa il seduca pe avocatul din oficiu (John Cleese) al complicelui trimis la parnaie, cu scopul de a afla niscaiva informatii si a se asigura ca prada se va imparti la mai putin persoane.

Filmului ii lipseste candiditatea din The Lavender Hill Mob, este mai vinovat si mai sardonic, dar, cu toate acestea, are umor din belsug. Scenariul are intorsaturi amuzante, nelipsind niste sageti montipythoniene la adresa societatii britanice, iar interpretarile sunt de calitate. Jamie Lee Curtis e draguta in rolul de femeie care ii invarte pe barbati pe degete, dar, cu riscul de a parea rautacios, parca o actrita mai frumusica s-ar fi potrivit mai bine; Michael Palin e cand enervant, cand haios cu balbaiala lui; pilonii umorului sunt insa John Cleese si Kevin Kline.

Cleese are placiditatea pe care, in mod universal acceptat, o atribuim britanicilor; cu toate acestea vezi cum ii scapara ochii si intuiesti cata viata si inteligenta clocotesc in el si ajungi sa adori modul cum le pune in slujba artei; unde mai pui ca are o voce fermecatoare – daca ajungeti vreodata sa puneti documentarul The Human Face, pe care l-a scris si realizat chiar el, sa il vedeti neaparat. Kevin Kline e laureatul cu Oscar al acestui film si nu e greu de inteles de ce. Strident, paranoic si violent, dar, mai ales, mortal de amuzant, captureaza fiecare secunda in care apare. Fie ca minte, da in cap sau face pe asasinul nemilos, ofera cele mai bune momente din A Fish Called Wanda, un film la care veti servi niste surasuri rafinate, la temperatura camerei.

Mai 27, 2010

Monopoly

Nu poti sa te apuci sa scrii despre boardgame-uri, fara sa faci o mica reverenta catre cel mai cunoscut dintre ele, Monopoly.

Dupa ce lucrurile au mai evoluat si s-a ajuns la jocuri care, de exemplu, recreeaza atmosfera celui De-al Doilea Razboi Mondial pe harti cat mesele, s-au gasit destui care sa strambe din nas la Monopoly, argumentand ca e simplut si mai mult de noroc.

Ceea ce este o nedreptate, pentru ca, desi hazardul are un rol important, batranul joc ofera totusi o experienta placuta si cu destule beneficii…

Citeste continuarea pe Teoria jocului.

Mai 26, 2010

SF Vintage

Daca n-as fi vazut District 9 inainte de a citi Razboi cu salamandrele, poate nu m-as fi gandit sa incadrez cartea lui Karel Capek in categoria SF-ului. Vazand insa ca acest gen si-a depasit barierele impuse de propria denumire si a mers si spre satira sociala, n-am ezitat si i-am lipit romanului eticheta de Science-Fiction.

Care e greu de justificat dupa primele pagini, care au un iz marinaresc a la Herman Melville. Un capitan de vas, caracterizat de bruschetea specifica oamenilor care infrunta valurile, afla din spusele localnicilor de pe o insula din Pacific ca intr-un golf exista niste fiinte subacvatice ciudate, umanoide si reptiliene in acelasi timp. Omul nostru le gaseste, intra in contact cu ele si le da numele de salamandre. Intors in orasul natal, ii dezvalui unui prieten din copilarie, acum influent om de afaceri, secretul existentei acestor creaturi. Spirit ascutit si intreprinzator, businessman-ul prinde ideea din zbor si demareaza o ampla campanie de valorificare a salamandrelor.

Daca pana in acest punct romanul nu are nimic de anvergura, din momentul in care aceste fapturi patrund in viata cotidiana a oamenilor, naratiunea se fragmenteaza si se constituie intr-un iures satiric de nestavilit. La inceput, salamandrele sunt doar animale de povara, apoi sunt specializate si organizate corporatist; invata limba oamenilor si patrund si in servicii; apar miscari de protectie a salamandrelor; apar reactii ale criticilor care prevad un viitor funest omenirii in raport cu reptilele; marile puteri dezbat chestiunea independentei salamandrelor etc.

Punctul forte al cartii este limbajul – cu o suprinzatoare si moderna versatilitate, Karel Capek jongleaza cu registrele, fie stiintific, filosofic sau publicitar. Cheia in care poate fi decodat District 9 este apartheid-ul; in Razboi cu salamandrele, sunt o sumedenie de astfel de chei si pana si un cititor cu spirit de observatie mediu asupra contemporaneitatii poate deslusi, sub crusta literara, elemente decisive ale evolutiei lumii umane in secolul al XX-lea.

Acumularea de energii si tensiuni va duce inevitabil la un conflict intre oameni si salamandre. Avand in vedere ca romanul a fost scris in perioada interbelica, mai precis in 1936, devine aproape infricosator cata putere anticipativa a avut Capek in privinta urmatoarei conflagratii care va zgudui omenirea.

Razboi cu salamandrele este un roman care consolideaza ideea ca, in Science-Fiction, tehnologia este secundara, iar imaginatia are intaietate.

 

Mai 25, 2010

Cantec de lebada

Ce-o fi vrut sa demonstreze Meryl Streep sa demonstreze cu It’s Complicated nu stiu.

Ca e o actrita extraordinara, care poate trece de la comedie la drama in doi timpi si trei miscari? Stiam.

Ca e femeie si nimic din ce se stie despre sexul slab nu ii este strain? Imi imaginam.

Ca desi a atins respectabila varsta de 60 de ani, inca mai poate fi la fel de vivace precum in tinerete? Poate.

Cam asta cred ca e raspunsul. Altfel nu vad de ce aceasta mare actrita s-ar fi strofocat atat sa faca pe femeia divortata, cu copii mari, care are o aventura cu fostul sot (Alec Baldwin), fiind in acelasi timp atrasa de arhitectul care ii proiecteaza casa, un tip timid si cu bun simt (Steve Martin).

Filmul e plictisitor, nu are vreun mesaj liniar, iar actiunea urmeaza intocmai toanele personajului lui Meryl Streep. Nu stiu daca lui Steve Martin i s-a potrivit rolul sau nu, pentru ca, de fiecare data cand il vedea, ii rememoram mega-comediile care mi-a smuls hohote homerice de ras de-a lungul timpului, asa ca sfiosenia pe care incearca sa o afiseze nu mi s-a parut deloc credibila. Alex Baldwin are ceva care te atrage mai mult, desi personajul lui nu e decat un individ ipocrit, dar cu tupeu, care face mare caz de gabarit. O imagine pe care nu mi-o pot scoate din minte e aceea in care se bate satisfacut pe burta imensa, pe care o vedem goala, in toata splendoarea ei.

Un film care nu prea merita vazut nici macar de fete.

Mai 24, 2010

Quoridor

Quoridor este alt joc abstract pe care am avut ocazia sa il incerc si care mi-a produs febra musculara la creier.

E foarte simplu din punct de vedere al conceptului, dar are profunzime. Pe o tabla micuta si patrata, jucatorul manevreaza un pion, pentru a ajunge pe latura opusa celei de unde a pornit, inaintea adversarului. O logica foarte simpla ar spune ca acela care a mutat primul va fi indeplini primul acest obiectiv, dar regulile jocului permit ca, in loc de a folosi piesa, un jucator poate amplasa, oriunde pe tabla, un gardulet care corespunde unor 2 patratele (o latura are 9)…

Citeste continuarea pe Teoria jocului.

Mai 23, 2010

Sa privim pictura! (XLIII)

Il Ridotto

Aceasta pictura a lui Pietro Longhi mi-a prilejuit scrierea unei povestioare pe Teoria Jocului. Asa ca m-am gandit ca ar fi fair-play din partea mea sa va prezint tabloul care mi-a servit drept sursa de inspiratie.

Il Ridotto se refera la niste cazinouri speciale din Venetia secolului al XVIII-lea, unde jucatorii purtau masti, pentru a fi feriti de gura lumii. Avand in vedere ca masca este simbolul acestui oras, pictura pare a fi limitata doar la acest univers citadin, dar, pentru mine, metafora personajelor ascunse ii depaseste granitele.

Eu interpretez Il Ridotto ca fiind o oglinda precum aceea din Craiasa Zapezii, de Hans Christian Andersen, in care oamenii isi dezvaluie nu chipurile, ci sufletele, cu toate viciile si defectele lor. Nu mastile sunt false, ci figurile respectabile care ascund in spatele lor multa murdarie sufleteasca.

Mai 19, 2010

Proverbe (10)

Filed under: Proverbe — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Mai
Tags: , , , , ,

Cal verde si grec cuminte nu s-a vazut.

(Sursa: Apa trece, pietrele raman. Proverbe romanesti, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1966)

Mai 18, 2010

N-avem nevoie de Herta Muller

Cand Herta Muller a luat premiul Nobel, o sete de apreciere specifica unui popor flamand ca al nostru i-a impins pe multi sa ii gaseasca romanisme cat mai multe in opera, astfel incat sa putem striga sus si tare ca aspectul asta al personalitatii ei i-a adus prestigioasa distinctie.

Care se cam da pentru stangisme si acuze la adresa dictaturilor de tot felul, asa ca Herta Muller a intrat in cursa inca din momentul cand s-a apucat sa redea impresii despre caracterul mizerabil al vietii in timpul regimului comunist.

Cam asta e tema cartii Inca de pe atunci vulpea era vanatorul… Nu stiu despre voi, dar mie titlul mi-a sunat cam dubios si mi-a dat o senzatie de proza lirica greoaie si obositoate. Asa a si fost, cu mentiunea ca, pe alocuri, nemtoaica (va explic imediat de ce-i zic asa) a reusit sa creeze un efect de atmosfera ranceda destul de reusit si, probabil, destul de apropiat de realitatea cotidiana a vietii in comunism.

Despre subiectul cartii nu pot sa va spun mare lucru. Are un personaj central vag conturat in persoana unei profesoare numite Adina, care duce o existenta searbada, are o blana de vulpe drept covor si ajunge sa fie urmarita de Secu pentru asta. O prietena a ei se imbarliga chiar cu ofiterul care o fileaza pe pseudo-eroina principala si mai avem si schita microcosmosului muncitoresc al unei fabrici.

Ce nu a simtit in aceasta carte despre comunism a fost acea rezistenta prin umor a poporului roman, manifestat, de exemplu, prin super bancurile cu Ceausescu (pe cel care se termina cu replica: Daca nu-ti place, nu manca il stiti? E demential!). Proza Hertei Muller este a unei persoane care avea din oficiu probleme cu nervii si care, pe deasupra, a suferit privatiunile si injonctiunile unei dictaturi destul de nasoale.

Am uitat sa va spun ca Adina are si un fel de logodnic, Ilie, granicer la Dunare si foarte muncit de gandul dezertarii la sarbi. Acest Ilie ii prilejuieste Hertei Muller niste randuri sublime prin idiotenia lor:

Apoi fiecare pas lasa o gaura in burta si fiecare respiratie, o piatra in gatlej. Foi de porumb rupte zdrelesc scobitura genunchiului, iarba se lipeste de fundul gol. Ilie trebuie sa-si faca nevoile. Isi inalta capul, se screme. Smulge o frunza de pe tulpina, o frunza lunga, ingusta de porumb. Frunza de porumb se rupe, degetul pute.

Si campul de porumb pute, si padurea. Si noaptea, si luna, care nu e aici, put.

(Herta Muller, Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, Editura Humanitas, 2009)

Acestea fiind spuse, eu va declar in mod oficial ca n-am nevoie de romanca Herta Muller care a luat Nobelul. E bine ca l-a luat nemtoaica Herta Muller, ea sa fie sanatoasa. In ceea ce ma priveste, daca nu au luat acest premiu Sadoveanu, Rebreanu sau Marin Preda, apoi nici ca ar avea cine sa il mai ia.

Stam noi si fara Nobel.

Mai 13, 2010

Dragostea doare

Filme despre barbati care isi pierd femeile iubite s-au mai vazut.

Filme despre lupta impotriva corporatiilor care nu se impiedica de cateva vieti omenesti cand e vorba despre profit s-au mai vazut.

Combinate, mai rar.

The Constant Gardener e remarcabil pentru ca imbina ambele categorii de mai sus intr-un mod natural, in care niciuna dintre laturi nu o stanjeneste pe celalta, ci dimpotriva, ii adauga noi dimensiuni.

Ralph Fiennes este un diplomat britanic in Kenya, moale si lipsit de ambitie, caruia i s-ar potrivi de minune expresia „painea lui Dumnezeu” (si cand te gandesti ca acelasi actor a fost Voldemort, Hades sau infamul colonel din Schindler’s List!). Sotia sa (Rachel Weisz) este la extrama opusa: activista infocata, taioasa, decisa, care nu ezita sa-si riste viata pentru a dezvalui detalii sinistre din activitatea in oropsita tara africana a unor companii farmaceutice internationale.

Insistenta ii aduce un sfarsit tragic, iar sotul, chinuit de durere, remuscari si indoieli in privinta fidelitatii ei, incepe un periculos periplu prin care incearca sa ii reconstituie activitatea. Prin montajul ce tulbura linearitatea povestii, filmul se joaca un pic cu mintea noastra si cu impresiile pe care ni le facem, mai ales despre personajul lui Weisz.

Desi Fiennes e cel pe care il vedem in cea mai mare parte a timpului, Rachel Weisz ne fura atentia atunci cand apare. E altfel decat atunci cand am descoperit-o si m-a fermecat in The Mummy – zapacita, finuta si draguta fara a fi frumoasa; aici emana energie, e acida si parca si trasaturile i s-au inasprit intre timp. Cu toate acestea, nu pot sa contest ca injecteaza vitalitate in film, ca ii imprima acea nota de strigat de durere impotriva nedreptatilor lumii.

Dezolantele peisaje ale favelelor africane (regizorul este acelasi din Cidade de Deus si asta se simte, stilistic vorbind) si muzica trista contureaza cadrul in care drama unuia se impleteste cu a celor multi, rezultand un sfasietor indemn la reflectie asupra fragilitatii vietii pe pamant.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.