Caiet de insemnari

Octombrie 25, 2010

Sa privim pictura! (XLIX)

 

Pierrot

Inadvertenta este cuvantul care, in opinia mea, caracterizeaza cel mai bine acest tablou al lui Antoine Watteau. Hainele mult prea largi si figura pleostita imi dau impresia unui om care se vede nevoit sa joace un rol care nu i se potriveste, care nu ii place, dar, din varii posibile motive, n-are incotro si nu poate sa il lase balta. Cu toate ca numele personajului, Pierrot (multa vreme tabloul a fost cunoscut sub numele de Gilles), trimite la comedie, nu provoaca rasul, ci inspira un aer trist, mai ales ca figurile vag schitate din josul tabloului, poate chiar tovarasi ai nefericitului protagonist, compun una dintre cele imaginile cele mai dureroase, dar si cele mai intalnite in lumea noastra: multimea care se hlizeste in spatele cuiva care nu stie sau nu vrea sa stie.

Stiu ca intru pe un teren minat, dar cel mai proaspat exemplu care, alegoric, ar putea fi infatisat de acest tablou, este Mircea Geoana in campania pentru prezidentiale.

Octombrie 22, 2010

Triangulatie animata

Ca sa fiu scurt si sa nu intru iar in consideratii egocentrice: imi plac anime-urile.

Dintre ele, Memories, de Katsuhiro Otomo, creatorul superbului Akira, mi-a ramas in minte pentru ca, desi compus din trei segmente diferite ca tematica, tonalitate si realizare, exista un fir straveziu care le uneste, lasand deoparte faptul ca toate apartin speciei SF-ului.

Primul este intitulat Magnetic Rose si infatiseaza cativa astronauti ajunsi pe o planeta ciudata, recreata dupa amintirile unei femei. Sub decorurile victoriene pandeste insa un pericol fara stridente, dar neinduplecat. Combinatia inedita de melancolie si suspans e bine intregita de ariile clasice care o insotesc si, desi e segmentul cel mai greu de patruns, are un farmec caruia cu greu ii poti rezista.

Al doilea poarta titlul de Stink Bomb si, daca e sa fac un clasament, ar fi cel care mi-a placut cel mai putin. Am incercat sa-mi dau seama de ce si raspunsul ar fi pentru ca, desi pare a se baza cel mai mult pe umor, natura umana iese cel mai sifonat dintre toate. Un pustan, asistent la un laborator de biologie, ramane inchis intr-un costum ermetic, din care se degaja un gaz foarte toxic. Face ravagii in jurul lui si se indreapta spre Tokyo, iar autoritatile nu mai stiu cum sa faca sa il opreasca. Avem iresponsabilitate, pe de o parte, ilustrata de seninatatea cu care personajul principal ii afecteaza pe cei din jur fara a-si da seama, si paranoia si indecizie, pe de alta, dinspre institutiile care conlucreaza sa ii stopeze inaintarea.

Al treilea segment se numeste Cannon Fodder si are potential sa capteze cel mai mult atentia, pentru ca este cel mai accesibil, fara a fi insa lipsit de subtilitate. Urmarim o zi din viata a doua personaje, tata si fiu, locuitori ai unui oras ultra industrializat si specializat, al carui unic scop este sa asigure ca, zilnic, un tun urias trage asupra cuiva sau a ceva. Cultura universala are o traditie bogata in distopii, iar aceasta bucata din Memories i se alatura cu brio. Cromatica si stilul desenelor ies din tiparul anime-urilor (pe care il stiti chiar si daca ati vazut doar Sailor Moon :P) si au un rol important in a zugravi acel aer orwellian, statut, lipsit de speranta pe care il degaja societatea impietrita, care si-a pierdut sensul existentei.

Luate impreuna, cele trei parti imi dau impresia ca sunt proiectiile nelinistilor cuiva care incearca sa afle niste raspunsuri, dar se si teme de ele in acelasi timp. Poate ca marii creatori japonezi ajung intr-un asemenea punct, pentru ca nu e greu sa gasesti asemanari intre Memories si Dreams de Akira Kurosawa.

Octombrie 18, 2010

Da si nu

Cei de la Gazeta Sporturilor mi-au facut o oferta pe care n-am putut-o refuza. In doua saptamani succesive, prima carte din trilogia Millenium, de Stieg Larsson, la un pret uman, nu prohibitiv precum cel practicat in librarii.

M-am abatut putin de la zgarcenia-mi specifica, impins de curiozitatea de a vedea de ce s-au vandut cartile acestui suedez in milioarde si milioarde de exemplare in intreaga lume si de ce oameni cu scaun la cap in privinta literaturii si cu gusturi subtiri, precum Mario Vargas Llosa si Dan C. Mihailescu, le-au laudat.

Am citit astfel Millenium 1 – Barbati care urasc femeile si m-am lamurit cum sta treaba. Romanul e plasat in valtoarea realitatilor contemporane suedeze, cu tehnologii aduse la zi si cu moravuri pe masura (sex fara obligatii, perversitati si sadisme, criminali in serie, fraude de milioane si corporatii fantoma). Cartea are doua fire narative, al unui jurnalist economic, barbat bine in floarea varstei, care da un mega chix intr-o investigatie si este angajat de un fost mare industrias, ajuns la senectute, sa afle ce s-a intamplat cu nepoata lui, disparuta acum cateva zeci de ani, si al unei hackerite cu alura punk, inteligenta, slabanoaga si sociopata. Inevitabil, cele doua trasee se vor incrucisa la un moment dat.

Ca roman politist, Millenium 1 are ingrediente deja testate de altii, dar pe care le exploateaza la maxim. O familie cu o istorie indelungata, cu multi membri, cu multi suspecti, un cadru restrans, destul de izolat, care favorizeaza acumularea tensiunii, si un fir logic al modului cum se desfasoara investigatia.

Ca roman pur si simplu, insa, Millenium 1 este slab. Se vede de la o posta ca Stieg Larsson n-a fost scriitor de profesie, ci jurnalist, prin vocabularul precis, dar limitat, prin inconsecventa modului cum se plaseaza ca narator, ba omniscient, ba absent, prin balastul de informatii statistice si de fire narative secundare pe care le expediaza superficial. Nu zic nimic de stangismele autorului, pentru ca nici macar o minune de stat providential-asistential precum Suedia nu merita scutita de un astfel de frecus.

Cea mai mare nereusita a romanului ramane, in opinia mea, exact acel element mult laudat de altii: personajul principal, hackerita geniala Lisbeth Salander. Nu mi-a placut deloc cum a fost compus si cum mi s-a varat pe gat un paradox clasic al literaturii politiste – suma de defecte vs. inteligenta superioara pe care o fac sa straluceasca si mai mult. Ale lui Lisbeth Salander sunt prea apasat scrijelite si nu ma conving catusi de putin ca mai lasa loc si unei activitati cerebrale intense. Prefer pedanteria lui Poirot, aroganta lui Holmes, lehamitea lui Maigret sau caracterul sters al lui Miss Marple. Unde mai pui ca influenta Elisavetei asupra misterului care ma captivase a avut aerul unui deus ex machina, care o fi mers pe vremea lui Euripide, dar nu-si are locul intr-un roman de suspans al secolului al XXI-lea.

Ca o concluzie, as citi restul de Millenium-uri, dar numai in caz de super promotie sau de marinime din partea prietenilor mei cu bani :P.

 

Octombrie 15, 2010

Nasul nu imbatraneste

Pentru o buna intelegere a articolului, va rog sa cititi primul cuvant din titlu fara niciun fel de diacritice. E vorba despre organul olfactiv omenesc. Mai precis, despre cel al lui Dustin Hoffman.

Comediile romantice se constituie intr-o specie generoasa de filme, dar cu limite. Pe cele inferioare nu incetam sa le descoperim in puzderia de pelicule contemporane. Cu cele superioare e mai greu. Cateva descoperite de mine sunt Shakespeare in Love, The Jane Austen Book Club si Serendipity.

The Graduate a intrat fara nicio problema in aceasta restransa lista. Un Dustin Hoffman tinerel, in rol de proaspat absolvent care n-are habar ce va face cu viata lui, se trezeste incurcat cu Mrs. Robinson, o dama versata la 40 si, descumpanitor de directa si jucata cu o voluptate ametitoare de Anne Bancroft. A doua jumatate a filmului il gaseste pe absolventul nostru in ipostaza de indragostit de fiica amantei sale, o tanara inocenta si cam derutata, interpretata de Katharine Ross, pe care incearca sa o convinga de sinceritatea sentimentelor sale, in conditiile in care aventura lui cu mama ei iese la iveala.

Prea multa coloana vertebrala The Graduate nu are si a existat chiar riscul unei fracturi a filmului intre prima parte, care musteste de umor (stangaciile lui Hoffman vs. lascivitatea asumata a lui Anne Bancroft merg direct in rezerva de fond a tezaurului cinematografiei mondiale) si goana romantica, tipic hollywoodiana, din a doua, dar intregul este mentinut prin prestatiile actorilor, prin muzica fermecatoare a anilor ’60 (din care nu lipseste Mrs. Robinson a duo-ului Simon&Garfunkel) si prin imaginile viu colorate, parca un pic diluate, in genul picturilor lui Auguste Renoir.

Vorbeam la inceput de nasul lui Dustin Hoffman. Acest extraordinar artist a fost absolvent neindemanatic, tata care se zbate sa-si creasca singur copilul sau autist genial si induiosator. Si in tot acest timp, nasul sau, deloc estetic, l-a insotit si l-a umanizat, deschizandu-i larg drumul catre inima mea.

Octombrie 13, 2010

In mers de rac

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Oct
Tags: , , , , ,

Scarabeul in musuroi. Pelerinii nu pot fi deasupra lui Dumnezeu. Aceste doua sintagme au parafat dragostea iremediabila pe care am ajuns sa le-o port fratilor Arkadi si Boris Strugatki.

Motivele sunt clare: desi imaginatia le zburda nestingherita, te invaluie si te nauceste, n-ai cum sa le ratezi mesajul. Sau macar dilema pe care ti-o prezinta. Scarabeul in musuroi este inrudit tematic cu romanul Valurile linistesc vantul, ba mai mult, chiar il preceda, ca moment al aparitiei. N-am avut habar de asta si, avand in vedere ca si aceasta carte are o predecesoare, Insula locuita, pe care, de asemenea, intentionez sa o citesc, se pare ca destinul mi-a rezervat un traseu de rac in privinta acestei trilogii.

Ca si Valurile linistesc vantul, suntem plasati intr-un viitor nu se stie cat de indepartat, iar acelasi personaj principal, mai tanar, evident, are de luat urma unui tip cu reputatia unui om serios si de treaba care, dupa ce isi omoara un apropiat, vine pe Pamant pe nevazute si cu scopuri necunoscute.

Sub indrumarea superiorului sau, un tip morocanos, misterios, dar, pare-se, animat de bune intentii, agentul nostru futuristic intra in contact cu diversi apropiati ai urmaritului si desluseste itele unei povesti in care sunt implicati aceiasi Pelerini, o rasa foarte putin cunoscuta si mult mai avansata, care se amesteca subtil in treburile pamantenilor, fara sa se stie catusi de putin de ce.

Valurile linistesc vantul este mai contemplativ si se concentreaza pe o perspectiva mai larga. Scarabeul in musuroi are un aer de roman de spionaj, este mai dinamic si are un umor mai fin, cadrul general, cu evidentul sau iz socialist, contribuind la asta.

Tratamentul aplicat cititorului este insa acelasi; in ambele cazuri exista o abundenta de termeni si obiecte care sunt introduse de parca acela care ar parcurge cartile le-ar sti de cand lumea. Asta nu inseamna insa ca fratii sunt incoerenti ca stil; dimpotriva, iar asta imi place cel mai mult la ei – te forteaza sa completezi masivele bucati lipsa din puzzle.

Iar in efortul de a umple aceste gauri, mesajul se strecoara mai usor si se lipeste mai consistent: un ajutor din partea cuiva mai puternic este mana cereasca sau cal troian?

Octombrie 7, 2010

Dificilul drum spre singuratate

Partea enervanta si atractiva la fratii Arkadi si Boris Strugatki este ca te arunca in mijlocul unui univers pe care numai ei stiu cum l-au imaginat si te lasa pe tine, cititor, sa te descurci cu intregirea puzzle-ului din care ei iti dau numai o parte.

In Valurile linistesc vantul avem un puzzle chiar dificil. Cartea incepe brusc, cu motivatia unei persoane de vaza, dupa cate pare, care argumenteaza de ce a hotarat sa descrie evenimentele si propria perspectiva asupra Marii Revelatii. Negru la inima sa fii si tot n-ai putea sa nu recunosti ca tertipul de a arunca o astfel de formulare in debutul unui roman este stralucit si garanteaza mentinerea curiozitatii celui care il parcurge la un nivel inalt pe tot cuprinsul lui.

Fratii autori nu se marginesc insa la asta; cartea este structurata sub forma unor documentele oficiale, provenite din diverse surse (rapoarte, inregistrari, studii), reprezentand piese de puzzle neregulate, care nu se imbina de la sine si pe care cititorul trebuie sa le adjusteze si sa le prelucreze mental, pentru a-i oferi ceva raspunsuri.

Naratorul se dezvaluie ca fiind seful unei institutii care are drept obiect de activitate Evenimentele Exceptionale, adica toate manifestarile iesite din comun ale indivizilor umani, si are un colaborator mai morocanos care sustine ca o rasa extraterestra pe care o numeste Pelerini monitorizeaza omenirea, pentru a identifica specimene speciale si a le indruma spre un alt stadiu al dezvoltarii. Peisajul tehnologic este foarte vag schitat, dar lasa impresia ca se refera la o perioada in care oamenii au cucerit spatiul cosmic, au colonizat alte planete si chiar si-au extins abilitatile psihice.

Avalansa de denumiri si imagini futuriste este insa doar un mijloc pentru Arkadi si Boris Strugatki de a potenta drama profund umana care se contureaza in subtext. Cu greu, dar sigur, intelegem ca acel salt minunat al oamenilor care isi depasesc conditia este si un blestem, care ii separa de familie, dragoste si societate.

Valurile linistesc vantul este un puzzle dificil, dar care, odata intregit, dezvaluie un mesaj simplu, trist si plin de intelepciune, pe care il regasim chiar in subtitlul sau: Esti altfel decat ceilalti? Esti mereu singur.

Octombrie 5, 2010

Hitchcock comprimat

Lifeboat este un film care are toate premisele sa atraga atentia si toate calitatile sa o mentina treaza pana la final. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un vas occidental este scufundat de un submarin german, iar cativa supravietuitori se grupeaza intr-o barca de salvare si indura calvarul pana la intalnirea cu o nava prietena. Situatia se complica in momentul in care si asa chinuitul echipaj salveaza un neamt si nu se indura sa il lase prada valurilor, desi aversiunea fata de cei care au provocat nenorocirea e mare.

Toata actiunea filmului se desfasoara pe aceasta barca, un astfel de cadru restrans avand nevoie neaparat de ceva pentru a-i suplini dimensiunile. Acel ceva exista insa si chiar si prisoseste si se constituie in tensiunea psihologica inevitabila care se instaureaza intre oameni de facturi diferite, care sufera de foame, de sete, au rani fizice si sufletesti si isi pierd treptat speranta. Fara a mai mentiona ca neamtul crutat, in ciuda figurii bonome, are planurile lui si nu ezita sa si le duca la indeplinire.

Din punct de vedere al realizarii, aceasta tensiune se descompune in cateva elemente fara cusur: modul unic in care Hitchcock stia sa induca suspansul, imaginile puternice si cu ceva iz poetic, scenariul subtil al lui John Steinbeck si interpretarile excelente. Acestea apartin unor actori fara nume cunoscute, dar care redau impecabil game largi de trairi. Filmul incepe aproape neverosimil, cu o doamna bine imbracata intr-o haina de blana, coafata ca la carte, care sta intr-o barca de salvare, de parca ar fi intr-o simpla promenada. Acest personaj mi-a atras cel mai mult atentia prin numele cu o rezonanta aparte al actritei (Tallulah Bankhead) si prin trasaturile ei: cu o voce mai groasa decat media feminina, artagoasa, aroganta, dar si buna la suflet si sensibila; mi-a adus cumva aminte atat de Bette Davis, cat si de Marlene Dietrich.

Avand in vedere ca in 1944 marele razboi era inca in toi, din Lifeboat nu lipseste propaganda, dar si aceasta este facuta cu stil si deloc apasat. Neamtul este inteligent, bine dotat fizic si fara scrupule, dar ceilalti, desi ii despart suspiciunea, averea si educatia, raman uniti in fata pericolului si lupta pentru farama de speranta pe care o mai au, pastrandu-si chiar si puterea de a ierta. Propaganda, propaganda, dar realitatea ulterioara a confirmat-o.

P.S. Este un fapt binestiut ca Alfred Hitchcock era un inrait al cameo-urilor, adica al aparitiilor fugitive in propriile creatii. Cam greu sa ii iasa asta intr-un cadru limitat, cu personaje care nu se schimba, dar maestrul a gasit o solutie genial de amuzanta (o reclama dintr-un ziar, probabil la un produs minune pentru slabit), pe care ma mandresc ca am depistat-o :).

Blog la WordPress.com.