Caiet de insemnari

Aprilie 30, 2012

Cum am castigat o camera video

Filed under: Special — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Apr
Tags: , , ,

M-au vazut cativa prieteni manevrand o camera video si, stiindu-ma zgarcioman si nu foarte pasionat de tehnologie, s-au mirat foarte. Am incercat sa le explic ca am castigat-o cu blogul, dar asta a dus la alte nenumarate si felurite intrebari, asa ca m-am gandit sa consemnez aici, sa ramaie intru vesnicie.

Am participat la un concurs organizat pe Blog Awards de Blogatu si roviniete.ro si, desi am scris din perspectiva unui pieton, adica acela pentru care rovinieta nu e decat prilej de scandal pe la televizor, am reusit sa castig simpatia juriului si, implicit, premiul cel mare pus in joc.

Le multumesc organizatorilor si sper ca ati priceput cu totii de unde a aparut camera video in viata mea, ca daca mai spun povestea asta o data, cred ca o sa inceapa sa degenereze.

Anunțuri

Aprilie 28, 2012

Cui i-e frica de Orson Welles?

Filmele lui Orson Welles sunt o provocare pentru intelect, dar un documentar despre falsificatori de arta si despre filosofia contrafacerii cum poate fi? Eu spun ca e neiertator si fascinant.

F from Fake (in franceza Verites et mensonges) arunca provocarea inca din start: Welles se prezinta drept un fel de magician, dar ar putea fi foarte bine un Mefistofel care incurca itele omenirii si se delecteaza prezentandu-le, interactionand cu noi, dar tratandu-ne cu aceeasi condescendenta.

Acest psedo-documentar e imposibil de rezumat: urmareste povestea unui falsificator de arta, un est-european rafinat si mitoman, dar si pe a biografului sau, un tip cel putin la fel de dubios, dar Welles nu ezita sa faca referiri la propria persoana si la cariera sa artistica, apoi introduce o bunoaca sub numele ei adevarat in povestea unor falsuri dupa Picasso, dar deja la acel punct nimic nu mai e sigur si, cu atat mai putin, clar.

Nici gand insa ca toate acestea sa se petreaca linear, pentru ca F from Fake este o continua jonglerie cu imaginile si sunetele, cadrele si vocile, astfel ca un ultra cerebral l-ar cataloga, pe buna dreptate, drept un amalgam fara nicio noima.

Dar nu cerebral trebuie sa va aplecati asupra acestei ultime mari realizari a celei mai tragice figuri a cinematografiei. Aveti nevoie de ceva ce nu e la indemana oricui: sa acceptati ca puteti fi pacalit si ca veti fi pacalit. Usor, veti spune, dar nu e vorba despre acea acceptare superficiala cu care mergem in sala intunecata de cinema. E ceva mai adanc si mai neplacut pentru ca din asta iesim vulnerabili, manipulabili si zdruncinati in convingerea ca suntem stapani pe propria minte.

Nici macar o grandioasa pelicula recenta care se delecteaza copios cu sinapsele noastre nu reuseste asa ceva. E vorba, evident, de Inception, care, desi are straturi peste straturi, nu e neinteligibil, dimpotriva, te face sa te simti destept si asta place.

Orson Welles, pe de alta parte, nu se preocupa sa intretina iluzia desteptaciunii spectatorilor sai; lui ii place sa se joace, precum un copil care pune la cale o festa unor parinti care au griji mari pe cap, fiind absolut sigur ca o vor gusta si ei.

Pentru lumea cinematografiei, Orson Welles a fost un proscris, atat din cauza mercantilismului lumii filmului, dar si din a propriilor excese. F from Fake m-a induiosat pentru ca am vazut o libertate de expresie pe care nu si-a mai permisese de la Citizen Kane, dar si pentru ca am constatat ca Orson Welles nu a purtat niciodata prea multa pica lumii care l-a marginalizat, ci, in amurgul vietii si carierei sale, i-a oferit o lectie impecabila despre cat de importante sunt minciunile artei in descoperirea adevarului.

O lectie impecabila care poate fi parcursa cu o singura conditie: sa nu va fie frica de Orson Welles.

Aprilie 25, 2012

Sa privim pictura! (LXVIII)

Orasul fagaduintelor

Am foarte multi prieteni care au plecat in orase mai mari, indeobste in capitala, simtind ca aici nu se pot implini profesional. Ii inteleg, dar locurile unde au plecat au ceva nelinistitor in ele, exact ce am simtit si in pictura lui Alberto Savinio.

Orasul contemporan este un mediu care ingramadeste constructii cu briz brizuri diferite, dar in esenta aceleasi: otel, plastic si sticla, functionalitate crasa care mimeaza esteticul. Asta nu e cel mai rau lucru, ci faptul ca nimeni nu mai are suficienta putere sa rada un oras si sa-l reconstruiasca dupa pofta inimii sau dupa un anume plan, ci fiecare isi construiesti bucatica proprie, asa ca rezultatul total e un amalgam de cladiri din ce in ce mai mari, intre care omul se simte din ce in ce mai mic.

Titlul a avut rolul lui in impresia pe care mi-a produs-o acest tablou; „fagaduinta” are o rezonanta ciudata, nu e nici „promisiune ferma”, nici „miraj”, e ca o capcana binevoitoare pe care o pot evita cei foarte puternici sau foarte norocosi.

Aprilie 23, 2012

De prin reviste reunite

E greu sa scrii despre cartea unui prieten, mai ales cand acesta invoca in dedicatie exact acele momente pe care le ai si tu in cap cand te gandesti la el. E smecher Vlad, stie ce e aceea captatio benevolentiae, dar nici eu n-o sa ma las mai prejos, o sa fiu exigent si nepartinitor. E jurnalist si va intelege asta.

Din fericire, Fanaticii de Vlad Mixich m-a scutit de efortul de a o critica dulceag, ca sa-mi impac ambele laturi ale constiintei, pentru ca e o lectura placuta, care puncteaza la capitolul informativ, dar, mai ales, la cel afectiv.

Fanaticii reuneste 10 articole publicate de autor in diverse reviste si care au ca subiecte diverse personalitati (intr-un singur caz, o o institutie) care au facut performanta in domeniul lor si ale caror vieti se constituie din lumini si umbre pe care Vlad le-a redat cat a putut de obiectiv. Fiind vorba de contemporani si de materiale de presa, cartea sta sub semnul unei perisabilitati necrutatoare – cine se va mai sinchisi de Monica Macovei sau de Dinescu peste 30 de ani, cand noua nu prea ne pasa nici de-ai nostri acum?

Asa ca e bine sa va grabiti sa o cititi, pentru ca aveti ce. Fiecare dintre capitole are potential de impact diferit, in functie de personalitatea si interesele celui care le parcurge. Eu, unul, am fost un pic dezamagit de cel despre Marcel Iures, am fost lasat rece de despre un oarecare doctor-psihoterapeut Florescu, m-am cam pierdut in istoria lui Raed Arafat, am simtit o foame napraznica vizualizand ospetele lui Dinescu la Cetate, am citit printre randuri la CEO-ul Mihai Ghyka sau m-am entuziasmat la cel despre Dan Puric.

In paginile despre mimul-actor devenit lider spiritual Vlad atinge zenitul cu un amestec de ironie si luciditate, asezonat cu stilul sau cvasi-literar, pe care nu l-a deprins in vreo scoala, ci, dupa umila mea parere, procedand exact cum spunea Goethe: O privire in carte, doua priviri in viata. Acesta este marele merit al lui Vlad Mixich: s-a facut jurnalist, nu a facut jurnalism.

Fanaticii e misto, asa de misto incat aproape am regretat ca nu am dat bani pe ea.

Aprilie 16, 2012

Inclestarea titanilor

Nu e vorba despre  Clash of the Titans in traducere romaneasca, e vorba despre ceva aflat fix la polul opus, adica al excelentei in arta cinematigrafica.

Amicii de la filme-carti.ro au lansat o leapsa despre cele mai bune filme religioase; nu ma dau in vant dupa astfel de initiative ricoseistice online (numai la una am dat curs pana acum), iar despre religie nu discut din principiu, dar nu se cadea, conitza mea, sa ramai fara coledzi, ma inteledzi, asa ca le raspund printr-o descriere a pelicului Inherit the Wind.

Va aduceti aminte scena cu Al Pacino si Rober de Niro din Heat? Cred ca sunt in asentimentul multora cand spun ca tot filmul al lui Michael Mann pare a fi construit fix pentru a genera acele cateva minute, pe care un mapamond intreg le astepta de zeci de ani.

Inherit the Wind are exact efectul acelei scene, dar dilatat pe durata a peste doua ore. Intr-un orasel din sudul Statelor Unite, conservator si religios, un tanar profesor indrazneste sa predea elevilor teoriile lui Darwin despre evolutionism. Este arestat si trimis in judecata, dar procesul sau depaseste limitele unei simplu proceduri juridice si se transforma intr- o inclestare intre vechi si nou, material si spiritual si orice alta dihotomie mai credeti voi de cuviinta.

Deliciul pe care il ofera Inherit the Wind vine din ringul ideatic care ii pune fata in fata pe doi actori de categorie grea: Fredric March este campionul religiei si acuzatorul tanarului profesor, iar Spencer Tracy este avocatul sau si al dreptului la libera exprimare. Cei doi actori uzeaza de tot arsenalul din dotare: March este emfatic pana la exagerare, dar captivant prin diversitatea exprimarii, Tracy este arid, cinic, dar impecabil ca aparator al dreptatii si cu acea cautatura ironica pe care nu poti sa nu o indragesti.

Cu asa piese de calibru la indemana, regizorul Stanley Kramer (mare specialist in courtroom drama – vezi Judgement at Nurenberg) nu trebuie decat sa aleaga unghiurile potrivite de filmare si sa ii lase pe cei doi dublu oscarizati sa se desfasoare in voie.

E interesant de constatat cum interpretari bune par excelente cand vezi ca reusesc sa isi gaseasca loc langa altele titanice de-a dreptul. Tabloul acestei drame cu reverberatii pana in ziua de azi este completat de un pastor mult prea patruns de misiunea sa divina (Claude Atkins), un judecator credincios, dar si intelept (Harry Morgan – simpaticul colonel Potter din serialul M.A.S.H.) si un jurnalist ateu caruia ii place sa ii ia la misto pe habotnici, jucat de, supriza, Gene Kelly. Cel care, la o temperatura la care altii zac in pat, a oferit in Singing in the Rain un moment cu care ne putem recomanda ca specie oriunde in univers, demonstreaza aici ca fost si un mare actor, nu numai un coregraf si un dansator desavarsit. Poate chiar mai mult decat Oscarul onorific primit in 1952, cel mai frumos omagiu adus lui Gene Kelly e ca replica esentiala a filmului ii apartine.

Ca mesaj, Inherit the Wind tinde sa infiereze intoleranta celor pentru care credinta nu mai are suportul omeniei si acorda primatul libertatii in fata dogmei, dar nu e nicidecum vreun manifest anti-religios. Toti, inclusiv personajul lui Spencer Tracy, recunosc cea mai mare calitate a religiei: comuniunea pe care o aduce intre oameni. Ajungand cu gandul aici, nu pot sa nu-mi aduc aminte o imagine pe care o revad aproape saptamanal, dar de care nu ma satur niciodata: in drum spre sala unde imi desfasor antrenamentele, trec pe langa o biserica dintr-un cartier aproape periferic al Craiovei si vad o grup mare de oameni adunati pe un spatiu restrans; nimeni nu pare deranjat de aglomeratie, toti asculta slujba, in timp ce, in curtea lacasului de cult, copii se joaca fara nicio grija, dar si fara galagie.

Fie ca sunteti credinciosi pana in maduva oaselor, fie ca sunteti ateii cei mai inraiti, daca vedeti Inherit the Wind sigur va veti converti la dragostea pentru filme clasice.

Aprilie 13, 2012

Sa privim pictura! (LXVII)

Hristos in fata lui Caiafa

O pictura care m-a fascinat instantaneu. Gerrit von Honthorst reuseste in Hristos in fata lui Caiafa sa apropie pictura de literatura sau de cinematografie.

Primul aspect care mi-a placut foarte mult este ca acestui episod biblic ii lipseste adversitatea crancena pe care am vazut-o la Mel Gibson, de pilda. Exista o confruntarea intre cele doua personaje, dar e la nivel de idei, nu e confruntare care sa aiba urmari sangeroase. Iisus este tacut, rece, respectuos, neabatut in convingerile Sale, iar Caiafa nu este vreun habotnic care sa smulga acceptul cuiva prin tortura, ci pare doar a da un avertisment de om mai batran si trecut prin viata.

Si, bineinteles, exista si acea lumanare superb amplasata in centrul tabloului. E drept ca lumina ei pare a servi pentru a lumina mai mult chipul si infatisarea Mantuitorului, dar poate deveni si un personaj in sine. Eu cred ca e o metafora a sufletului omenirii, care poate palpai sau arde cu vapaie, poate oscila intre libertate si reguli, intre sacrificiu si conventii.

Paste fericit!

Aprilie 9, 2012

Sperietura pe bune

Dragostea a fost cantata de cand lumea. Eroismul in razboi a avut si el poetii lui. Dar frica? A avut frica pana acum parte de elogiul care i se cuvine pentru rolul pe care l-a jucat in dezvoltarea omenirii?

Eram tentat sa zic nu, pana sa vad Le salaire de la peur, regizat de Henri-Georges Clouzot. O idee simpla, dar infricosatoare: intr-un satuc sud-american vai de mama lui, unde nu se gaseste de lucru, dar se gaseste de baut, patru astfel de someri, fiecare cu personalitatea lui, grupati in echipaje de cate doi, primesc misiunea de a conduce doua camioane pline ochi cu nitroglicerina, pe drumuri de munte accidentate. Nitroglicerina are aceasta simpatica proprietate de a sari in aer daca e zdruncinata prea tare, asa ca va imaginati cam la ce sarcina de rutina s-au angajat cei patru.

Efectul naucitor al filmului este si rodul deciziei foarte inspirate a realizatorilor de a nu incepe actiunea imediat, ci de a o lasa sa lanceazeasca vreo jumatate de ora in oraselul decrepit, rastimp in care ii cunoastem pe viitorii candidati la suicid. Mario (Yves Montand) este un tanar cu apucaturi de pierde vara, care se bucura de afectiunea unei ospatarite incetisoare la minte, dar cu inima buna (excelent interpretata de sotia regizorului, Vera Clouzot; cine spunea ca nepotismul nu e benefic?). Cand in scena isi face intrarea un escroc pline de lene si cu aere de capitala (Charles Vanel), Mario il lasa imediat balta pe amicul Luigi (Folco Lulli), un tip simplu, dar harnic si viguros, pentru a se inhaita cu noul venit. In grupul destul de numeros al celor care vegeteaza se mai distinge si Bimba (Peter van Eyck), tocmai prin faptul ca nu se distinge cu nimic, nu exprima nimic, e placiditatea intruchipata.

Acesti patru indivizi distincti vor purcede in calatoria cu iz de sentinta capitala. De acum intervine frica.

Frica schimba totul: arogantul devine umil, inhibatul se vede eliberat, morocanosul isi dezleaga limba, iar umilul se simte implinit. Frica ii apropie pe unii oameni, schimba raporturile de putere dintre altii, goleste prematur maruntaie sau intareste muschi.

Toate acestea se petrec credibil, pe masura ce vehiculele trosnesc din toate incheieturile si isi poarta incarcatura ucigasa pe drumuri aride de munte. Protagonistii trec prin diverse, nu o sa le dezvalui, ar fi suprema crima din partea mea sa va vaduvesc de placerea de a va simti infiorati pana la ultimul nerv spinal. Ma aventurez sa zic ca orice facultate de psihologie care nu include filmului lui Clouzot in programa obligatorie merita sa-si piarda licenta de functionare.

Pe langa senzatii, Le Salaire de la Peur mai ofera si o morala surprinzatoare: frica e neplacuta, dar absenta ei este funesta.

Aprilie 4, 2012

In sens invers

Inca o data, in calitatea mea de blogger, am avut ocazia sa mananc si sa beau pe gratis si, in subsidiar, sa particip la evenimentul prin care cei de la Craiova Forum si-au lansat versiunea tiparita a rubricii de anunturi de pe site-ul lor.

Daca ii cunoasteti personal pe Lucian Prejbeanu (@eroscf) sau Marius Dinu (@FREAKTUNING), oameni dedicati online-ului trup si suflet, o atare decizie de a intra in lumea fizica a unei afaceri care sucomba incetul cu incetul pare cel putin ciudata.

Dar tot asa, daca ii cunoasteti personal, le stiti hotararea si puterea de munca, dar si relaxarea in a trata chestiuni gen esec sau pierdere. Craiova Forum a crescut, atat de mult, incat poate indrazni sa se aventureze si pe alte taramuri, oricat de alunecoase.

Ce vor Lucian, Marius si colegii lor e o farama din acea poveste superba a capitalismului, dar a nu a capitalismului finantist contemporan, dominat de speculatori si investitori fara inima. E acel capitalism de la origini, al lui Henry Ford, care a trudit in ateliere, care si-a consumat timpul liber muncind pe branci si care a esuat cu vreo doua, trei afaceri pana sa reuseasca sa aiba succes.

Le urez celor de la Craiova Forum sa ne revedem la aniversarea a 5 ani de existenta a ziarului de mica publicitate, cand sper sa aiba un bufet si mai bogat!

Aprilie 3, 2012

Farmecul neverosimilului

M-am decis sa vad The Blind Side ca sa ma dumiresc de ce a luat Sandra Bullock Oscarul, pe care, apropo, l-a primit in aceeasi zi cu Zmeura de Aur; pentru alt film, evident, altfel chiar as fi inceput sa cred ca am intrat in vreo lume de-a lui Murakami, cu doua lune pe cer si oameni mici care ies pe gura.

The Blind Side are un inceput standard de film motivational inspirat din fapte reale. Big Mike (interpretat de un tip chiar foarte mare, Quinton Aaron) e un adolescent de culoare care, prin bunavointa oficialilor unui liceu crestin (stiu, suna aiurea, dar cam asa e pe la americani), in special a antrenorului de fotbal, ajunge sa urmeze cursuri acolo, dar fara a dovedi vreo mare aplecare pentru invatatura si continuand sa isi pastreze conditia de exilat la marginea societatii.

In cadrul unei scene care are, intr-adevar, potential sa umezeasca ochii, silueta sa masiva, trista, dar demna ajunge in raza vizuala vultureasca a Sandrei Bullock, dama bine la 40 si, aranjata din toate punctele de vedere: corp la care se aplica regula bunului simt enuntata de Bob Hope vis-a-vis de Marlyn Monroe, haine de soi, slujba interesanta, banoasa, dar care ii lasa timp berechet si de familie, care consta dintr-un sot ultra-intelegator si patron de nu stiu cate restaurante si dintr-un baiat si o fata, educati si ascultatori in limita posibilului.

Sandra Bullock nu sta pe ganduri, il ia pe Big Mike acasa, ii da de mancat si de imbracat si e chitita sa il adopte. De aici ar trebui sa inceapa o poveste sinuoasa, mustind de substanta dramatica, in care protagonista s-ar vedea pusa la zid de o comunitate intoleranta, s-ar instraina de familie, dar toate s-ar solutiona pana la urma, pentru ca binele invinge raul, asta e clar.

In The Blind Side, insa, fortele binelui realmente sterg pe jos cu cele ale raului. Nimeni din familie nu are ceva serios de obiectat: sotul se mai mira la rapiditatea manevrelor consoartei, dar o stie prea bine, asa ca nu se impotriveste si chiar se alatura initiativei, mezinul e incantat din prima (ce pustan n-ar vrea sa aiba un frate mai mare, mult mai mare, cu care domine in scoala?), doar fiica are o idee de indoiala in legatura cu imaginea ei in randul colegelor, treaba pe care o solutioneaza rapid si, cum altfel, in bine.

Restul de mici incercari la care este supusa aceasta opera de binefacere, inclusiv momentul in care propriile motivatii ale personajelor sunt puse sub semnul intrebarii (idee pe care am apreciat-o) sunt reglate in doi timpi si trei miscari de afurisenia binevoitoare a Sandrei Bullock, care nu si-a abandonat deloc stilul pe care i-l stim din atatea filme, dar pe care l-a directionat altfel si l-a transformat intr-un veritabil motor al povestii. Un motor de Oscar.

Ce mi-a dat de gandit este cat de obisnuiti suntem cu adversitatea, astfel incat sa resimtim asa acut lipsa ei. Recunosc, mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu se vor ciocni capete si mentalitati, dar, dupa aceea, m-am simtit excelent, pentru ca The Blind Side suplineste inclestarea prin savoare din belsug (pe langa Sandra Bullock, Jae Head in rolul pustanului merita o coronita de premiant – nu va uitati asa la mine, e saptamana „Scolii Altfel” si cand vad puzderia de scolari pe strada, ma apuca nostalgia).

The Blind Side este un film frumos pentru ca este Blind-at impotriva oricaror acuzatii de neverosimilitate, la care poate raspunde exact ca orice persoana care face ceva din suflet si e luata la rost de ciufuti si nihilisti: Da, bah, si care e problema ta?

Nu stiu daca v-am mentionat, dar, in acest film, Sandra Bullock se ocupa de design interior, deci va poate ajuta sa alegeti mobila pentru sufragerie sau chiar un coltar de bucatarie.

Blog la WordPress.com.