Caiet de insemnari

Martie 28, 2013

Viitorul din trecut functioneaza

Snow-CrashIata ca a venit vremea cand o carte pe Kindle mi s-a parut o experienta optima si n-am mai simtit nostalgia dupa paginile tiparite.

Asta nu inseamna ca am abjurat de la ce am declarat in nenumarate randuri. Nu, placerea de a simti hartia ramane imuabila, insa suportul electronic merge de minune cu un roman SF precum Snow Crash al lui Neil Stephenson.

Scris in 1992, universul futuristic al cartii, cu realitatea sa virtuala si cu tot felul de gadgeturi care intervin deus ex machina, ar parea desuet in prezent, dar, la vremea lui, trebuie sa fi facut senzatie pentru modul cum  lumea avatarelor si a fiintelor reale se impletesc si contureaza o poveste despre un samurai-hacker si o curierita-skaterita, care conlucreaza pentru a supravietui intr-o lume in care Mafia controleaza livrarea de pizza, drogurile sunt omniprezente, iar magnati cu ganduri grandomane dezgroapa artefacte sumeriene pentru a controla mapamondul.

Citind Snow Crash am ajuns sa apreciez mai bine Neuromantul, cartea care a initiat universul cyberpunk si care mi-a dat mari batai de cap cand am lecturat-o. Am inteles ca Gibson a anticipat tehnologia pornind din momentul sau istoric, iar Stephenson a construit pe esafodajul predecesorului.

Principala sa metoda pentru aceasta realizare a fost injectarea cu botox hiperbolic a unei multimi de locuri comune contemporane lui atunci si noua deocamdata, dar, suprinzator, rezultatul nu este diform, ci functioneaza. Are lacunele lui, dar vivacitatea scriitorului, care nu se teme sa se desfasoare, inscriindu-se in preceptele lui Mo Yan referitoare la „romanul mare”, captureaza atentia cititorului intr-un paienjenis de descrieri de peisaje hiperindustrializate reale, topografii virtuale, cultura underground, pseudo-teorii istorice si personaje care i-ar prilejui lui Ridley Scott creatii la fel de pitoresti precum cele din Blade Runner.

Finalul pierde din intensitate, fiind prea exploziv si prea putin grandios, dar poate ca sunt eu mult prea setat pe ideea ca la o naratiune de actiune punctul culminant coincide cu deznodamantul.

Kindle-ul i-a ajutat mult lui Neil Stephenson in privinta impresiei pe care mi-a facut-o cartea sa. Acest mecanism subtire si ingenios,sa recunoastem, a accentuat senzatia de cufundare intr-o lume in care protagonistul (pe care il cheama chiar asa – Hiro Protagonist – o gluma metatextuala, seaca, dar reusita a autorului) penduleaza intre dat cu sabia fizica in dusmanii de clasa si mesterit cu unealta hackereasca la infrastructuri de date.

Nu stiu daca mi se schimba mentalitatea, dar romanele SF bune chiar merita citite pe suport electronic.

 

Anunțuri

Martie 18, 2013

Sa privim pictura! (LXXX)

Portretul unei aristocrate

Portretul unei aristocrate

Il cunosteam pe Eustatiu Stoenescu de la Muzeul de Arta din Craiova, dar indiferenta-mi in ceea ce-l priveste a durat pana am ajuns intamplator pe la Galeria de Arta din Pitesti si am zarit o pictura a acestuia. Exclamatia mea a fost ceva de genul: „Ce mare portretist!” Da, recunosc, a fost nevoie de doua intalniri cu el, pentru a ma lovi epifania.

Artistul de origine craioveana si-a incercat puterile cu multe teme, dar redarea figurilor umane i-a iesit in mod remarcabil. Ce imi vine in minte cand privesc diversele tablouri realizate de Eustatiu Stoenescu este ca au personalitate. La Muzeul de Arta din Craiova, picturile lui Stoenescu sunt amplasate aproape de sala dedicata lui Theodor Aman. Portretele acestuia sunt extraordinare ca executie, dar inca poarta o usoara amprenta hieratica, specifica secolului XIX. Personajele lui Eustatiu Stoenescu sunt demitizate, fapt care nu le stirbeste, insa, din farmec. Sunt tabloidizate, dar spectaculoase, incita curiozitatea de a le cunoaste calitatile, dar si scaderile. Provin dintre elite, dar nu exista vreo falie care sa le separe de restul umanitatii.

Fundalul negru si diluarea contururilor, tehnici pe care Stoenescu le-a folosit intens, dar nu exclusiv (pe site-ul Muzeului de Arta din Craiova puteti vedea si un superb portret pe fundal albastru) accentueaza lumina fetelor, o lumina uneori difuza, ambigua, dar neindoios atragatoare.

Sursa imagine: www.artindex.ro

Martie 14, 2013

Dubla lejeritate pariziana

Era o vreme cand Parisul era la moda. Reformulez, Parisul este tot timpul la moda.

Era o vreme cand Audrey Hepburn era la moda. Nu, nici asta nu merge, superba filiforma este tot timpul la moda, chiar au resuscitat-o virtual de curand.

Ce vreau sa spun e ca in decada a 6-a a secolului trecut au aparut doua filme foarte asemanatoare, care o au pe Audrey Hepburn in prim plan, se petrec in Paris si mai au o sumedenie de lucruri in comun, cel mai important fiind ca sunt excelente amandoua.

Cronologic vorbind, primul a fost Charade (1963), in care protagonista afla ca barbatul i-a murit in conditii misterioase si vede cum ii dau tarcoale diversi indivizi care pretind ca este in posesia unei fabuloase averi pe care i-a lasat-o defunctul.

Al doilea a fost How to Steal a Million (1966), in care Hepburn este nevoita sa fure statueta pe care insusi tatal ei o donase unui muzeu, pentru a preveni expertiza care ar fi aratat-o drept un fals si care l-ar fi distrus pe multiubitul ei papa, mare amator de reprodus si vandut Van Gogh-uri pretins originale.

Desteptaciunea lejera a celor doua pelicule le aduce impreuna. Situatiile se solutioneaza nu realist, ci printr-o inteligenta specific cinematografica, pentru care trebuie sa ai apetenta si toleranta, daca vrei sa savurezi un film, din acea perioada, mai ales.

2_Charade1

Foarte asemanatoare sunt si relatiile lui Audrey Hepburn cu actorii din rolurile principale. Despartiti de 30 de ani ca varsta, Cary Grant din Charade si Peter O’Toole din How to Steal a Million au in comun aerul fermecator-sarcastic cu care o invaluie si o seduc (sau se lasa sedusi, inca nu mi-am dat seama clar) pe superba filiforma. Aceasta, la randu-i, este ravisanta fara niciun fel de efort, iar procesele chimice dintre ea si partenerii de ecran sunt dense, ca poti sa le simti.

Rolurile secundare care ii inconjoara pe protagonisti sunt jucate de actori de cea mai buna calitate: Charade – James Coburn (oscarizat), George Kennedy (oscarizat), Walter Matthau (oscarizat); How to Steal a Million – Hugh Griffith (oscarizat), Elli Wallach (Uratul din The Good, The Bad and the Ugly, adica tot un fel de Oscar al posteritatii), Charles Boyer (cvadruplu nominalizat la Oscar si care a dus engleza cu accent frantuzesc pe culmile rafinamentului).

Exista si un actor comun celor doua filme – Jacques Marin – in roluri similare, de om al legii care e cu un pas, doi in spatele evenimentelor si care este iritat in cea mai mare parte a timpului, spre amuzamentul nostru, pe care il starneste cu figura-i simpatica.

Regizorii sunt, de asemenea, grei din bransa: poate ca William Wyler, cel care a ghidat How to Steal a Million din spatele camerei, este mai titrat (The Best Years of Our Lives, Mrs. Miniver, Ben-Hur), dar Stanley Donen compenseaza prin faptul ca a dat lumii un cadou inubliabil – Singin’ in the Rain – si chiar Charade poarta eticheta onoranta de „cel mai bun Hitchcock pe care Hitchcock nu l-a facut”.

2_Million1

Oricum, cei doi sunt impecabili in a sugera cadrul parizian in niste filme care se petrec mai mult de trei sferturi in spatii interioare. Cateva imagini scurte cu un colt de cafenea, un nume frantuzesc de hotel, un parc, Sena de departe sau pe fundal si poti sa juri ca esti acolo. Unde altundeva s-ar putea desfasura un mister care implica arta, cultura si o poveste de dragoste?

Initial, gandisem acest articol ca o comparatia din care urma sa reiasa care dintre cele doua filme este mai reusit. Dar ce atata adversitate, mi-am zis. Hai sa gandim cele doua filme ca pe doua fete ale unei monede din acest tezaur inestimabil care este cinematografia de calitate.

Martie 11, 2013

De la imagine la realitate si invers

Falsul NeroRomanele istorice mari spun o poveste misto intr-un cadru bine conturat, romanele bunicele au macar cadrul, iar cele proaste nici atat.

Falsul Nero de Lion Feuchtwanger nu se inscrie in niciuna dintre categoriile de mai sus, pentru ca interesul autorului pentru istorie este numai un pretext pentru a trimite la evenimente contemporane lui (ascensiunea nazismului) si pentru a genera interesante reflectii despre natura puterii, a coruptiei care o insoteste si a relatiei dintre imagine si realitate.

La peste zece ani de la moartea lui Nero, un senator roman foarte indragostit de partea orientala a imperiului pune la cale o farsa cu urmari care-i depasesc pana si lui asteptarile: il transforma pe un olar cabotin in imparat, mizand pe asemanarea dintre raposat si cel pe care spera sa il controleze. Intrigi politice si o anume stare de spirit favorizeaza acest truc, iar evenimentele iau amploare. Regiuni intinse recunosc autoritarea noului Nero, amenintand balanta fortelor dintre parti si romani in zona Mesopotamiei.

Perioada istorica e clara, dar Feuchtwanger nu face eforturi in a o reda prea amanuntit (spre deosebire de Vulpile in vie), mizand pe faptul ca stie oricine cum aratau, imbracau si se comportau romanii; orientalii primesc un pic mai multa atentie, tocmai pentru a le sublinia diferentele fata de cetatenii Imperiului. Neamt sadea, scriitorul nu are vreun stil ultra-atractiv (tare mi-e sa nu fie si traducerea de vina pentru impresia asta), dar compenseaza prin claritatea ideilor.

Precizia se manifesta, in primul rand, in creionarea personajelor, care, cu defectele, calitatile si telurile lor, contribuie la complexa urzeala imagologica prin care un impostor ajunge sa aiba putere, o intoarce inclusiv impotriva celor care i-au conferit-o si o pierde cand dispar pilonii din plan real ai constructiei din plan fictiv.

Fara a fi un roman grandios, Falsul Nero e remarcabil prin reflectiile pe care le starneste, dominate de senzatia ambigua ca lumea e suficient de proasta, sa se agate de o imagine si suficient de desteapta, incat sa o respinga intr-un final.

Sic semper tyrannis!

Acest articol este parte a campaniei vALLuntar, initiate de grupul editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA.

Martie 10, 2013

Vitrine frigorifice

In peregrinarile mele ca agent de vanzari am dat peste un proprietar de firma care declara cu o mandrie putin mascata, in timp ce mangaia duios un gigantic Chow-Chow: „Oamenii mei stiu sa faca frig!”

E ceva sublim in afirmatia asta, de aceea mi-a revenit automat in minte cand am dat de magazinul online Bilancia.ro; ce-i drept, specializarea lor e in echipamente Horeca, dar ce mi-a atras atentia a fost categoria de vitrine frigorifice, cele care adapostesc produsele la care ne uitam cu pofta, dupa care ne uitam in portofel, sfarsind prin a merge mai departe si a injumatati intentiile de cumparare pe care vitrina si componentele ei ni le declansase. Daca n-ati experimentat personal asta niciodata, sigur ati vazut-o aievea.

Categoria de produse care mi-a starnit cel mai mult imaginatia se numeste „Insule frigorifice„; nu stiu de ce, dar ma trimite cu gandul catre un viitor suficient de indepartat, sper, in care incalzirea globala a ajuns atat de puternica, incat omenirea se refugiaza in astfel de oaze de frig, pentru a se feri de razele ucigatoare ale astrului. Gibson, Stephenson, Asimov, Huxley mi se invalmasesc in cap, conturand o drama distopica care ii poarta pe protagonisti pe toate insulele frigorifice de pe Pamant. Personajul principal e un savant naiv, al carui vis este de a construi costume frigorifice care sa le permita semenilor lui sa iasa nevatamati din insulele care ii protejau si se vede prins intre o retea de teroristi care vrea distrugerea tuturor insulelor frigorifice de pe Terra si o inteligenta artificiala care regleaza frigul din interiorul lor pentru a tine impulsurile distructive, dar si creative ale oamenilor in hibernare.

Hai ca am deraiat prea mult pe taramul imaginatiei, asa ca o sa va las cu replicile haioase ale lui Arnold Alois Schwarzenneger in rolul lui MR. FREEZE!

Martie 8, 2013

Witches are Bitches

James Franco, you lucky son of...

James Franco, you lucky son of…

Au englezii un cuvant – Schmaltz – care, pe langa rezonanta adorabila, mai are si un sens demn de stiut, ceva gen o tocatura amestecata de sentimentalisme inutile si clisee ultrauzitate. Schmaltz-ul m-a urmarit in multe escapade de-ale mele cinematografice, deci nu ma mir cand il intalnesc.

Craiova merge incet, dar ondulat, pe drumul modernizarii; o borna in acest traseu este noul cinematograf 3D Colours, al carui invitat am fost pentru a viziona avanpremiera filmului Oz the Great and Powerful, un prequel la povestea incantatoare a micutei Dorothy, despre cum vrajitorul eponim a ajuns mare si tare in Orasul de Smaragd.

Stiti deja ca tehnologia 3D nu a fost vreun motiv de incantare pentru mine pana la Life of Pi, cand am inceput sa prind speranta ca se poate ralia artei filmului si nu doar o stirbeste in favoarea senzatiilor. Genericul lui Oz the Great and Powerful e bucata care pune cel mai mult in valoare echipamentele celor de la 3D Colours, e promitator, dragut si stilat si te imbie sa te cuibaresti si mai apasat in scaunele cele confortabile, in asteptarea actiunii ce va sa vie.

Pastisarea cromaticii din The Wizard of Oz (cu alb-negru pentru lumea reala si culori intense pentru cea fantastica) n-a fost o surpriza, era nevoie de un liant cu ilustrul predecesor. Dupa ce acesta este cimentat prin niste efecte 3D cam prea apasate (Uitati ce putem face cu rosu! Si cu verde! Si cu albastru!), apare prima felie de Schmaltz.

Prima din multe, care se vor succeda pana la final, cand se si vor ingrosa rau de tot, conturand povestea escrocului cu inima buna, care, fara voia lui, e pus in situatia de a face pe eroul (cine nu simte ca toata treaba asta ii e familiara, chiar e un sihastru intr-ale filmelor). Intre feliile de Schmaltz se mai strecoara niste replici reusite, doua personaje simpatice – o maimuta inaripata si o fetita de portelan – si trei tipuri de bunaciuni:

1. Bunaciunea inteligent-dominatoare: Rachel Weisz. Si in The Mummy, desi pare fragila, tot afurisita e, ca sa nu mai vorbim de The Constant Gardener sau Agora. Weisz beneficiaza de cea ampla gama de reactii de redat, pe care le executa cu talentu-i deosebit, realizare pulverizata, insa, de ridicolul zbor vrajitoresc vertical si de gesturile cu mana care mi-au adus aminte de Liar, Liar si de THE CLAWWW!

OZ2

2. Bunaciunea angelinajoliana: Mila Kunis. Adica aceea care prin ochi, urechi, par, ridicari din gene, mers s.a.m.d. te invita sa o f…latezi cu un compliment. La un moment dat in timpul filmului, Mila Kunis sufera o transformare coloristica, dar care ii lasa decolteul intact. Concluzia: verzi sa fie, barbatii tot acolo ajung cu privirea.

OZ3

3. Bunaciunea pisicesc-exigenta: Michelle Williams. Blonda care a interpretat-o excelent pe Marlyn Monroe renunta la sofisticarii si recurge la alternari de priviri galese cu unele pline de repros; meritul ei major este de fi cea mai sexi captiva cu bratele atarnand intr-o parte si intr-alta, fapt ce a starnit sadicul din  mine, care a spus in gand: Mai tineti-o asa cateva minute, va roooog!

OZ4

Toate aceste trei vrajitoare se dau la James Franco Oz, care alterneaza si el momentele in care isi demonstreaza inzestrarea actoriceasca cu altele in care afiseaza un exagerat ranjet cabalin. Cand spun ca se dau la el, nu exagerez cu nimic. Lascivitatea celor trei farmazoane devina atat de transparenta, incat replicile badaranesti mi-au iesit pe gura fara voia mea, totul culminand cu reunirea celor doi (nu conteaza care) in care remarca ei („E prea stramt aici!”) mi-a reamintit de bancul cu Bula si Savista, urata satului.

Despre efectele 3D, numai de bine, sunt cu duiumul si ostentative, de la monezi la sulite si indeobste cam tot ce poate zbura si e contondent pentru privitor.

In ultima instanta, Oz the Great and the Powerful este un test simplu de personalitate masculina: Pe care bunaciune o preferati?

Martie 5, 2013

O nouă gâlşeavă pă şer

StarWars

Cand se apuca Hollywood-ul de un proiect cu nume greu, media si Internetul incep sa vuiasca. Acum inca doar vibreaza la stirea ca se vor mai face niste filme Star Wars.

Despre utilitatea resuscitarii acestei epopei se poate discuta mult si bine. Nu asta ne intereseaza in mod special, ci ideea ca povestea va fi plasata cronologic dupa episoadele cele vechi, cele care au zguduit lumea cinematografiei si s-au imprimat irevocabil in mentalul colectiv mondial.

Ca urmare, au aparut intrebarile firesti, ca de pilda: Cine o sa joace in acest film? Cei mai multii dintre interpretii de pe vremuri sunt inca in viata, dar varsta nu le mai permite sa faca pe protagonistii. Un exemplu ar fi Harrison Ford in Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, unde pur si simplu nu mai e capabil sa redea aceeasi vitalitate, iar asta se intampla (Nota bene!) in 2008. O idee ar fi, totusi, ca Mark Hamill (a.k.a. Luke Skywalker) sa preia rolul de mentor intelept si bine trecut prin ale Fortei, rol pe care l-a facut nemuritor inegalabilul Alec Guinness ca Obi Wan Kenobi.

Deci avem nevoie de actori proaspeti. De ales, avem de unde, dar nu-i o responsabilitate usoara, in special pentru ca inca nu se cunoaste nici ce directie vor urma noile filme: vor reincalzi lait-motive de mult uitate si vor miza miza pe pasiunea connaisseurilor? Cam greu, daca socotim ca acestia sunt cam de aceeasi varsta cu actorii din distributia Episoadelor IV-VI si au, poate, alte prioritati. Sa construiasca o poveste moderna, axata pe dragostea imposibila dintre o umanoida cu figura de lemn si un Jedi efeminat, crescut de mic de vampirii de pe Tatooine? Succes de box-office s-ar putea inregistra, dar realizatorii se expun la linsaj din partea lotului inca ametitor de mare de fani inraiti.

Si asa episodele cele noi, care spun povestea de dinainte, au dezamagit pe multi. Nu si pe subsemnatul, care a indragit nespus The Phantom Menace, s-a amuzat copios la kitsch-ul si ineptia din Attack of the Clones si a fost satisfacut de liantul oferit de Revenge of the Sith. Altii, insa, au gasit tomuri intregi de obiectii, de la hiper-CGI-zarea chiar si a celei mai marunte scene (canci filmari in aer liber, traiasca ecranul verde/albastru si programatorii de dupa) pana la circumvolutiuni ale scenariului gen „au cerut modificarea Constitutiei, ca sa ramana Natalie Portman regina inca un mandat” (sa vad eu roman capabil sa suporte discutii de-astea pana si in Star Wars) si ajungand la cel mai detestat personaj, Jar Jar Binks, urecheatul cu dictie indoielnica. Ca un fapt divers, s-a realizat un sondaj de opinie pe Internet despre ce ar vrea sa vada lumea in aceste noi filme ale francizei si locul intai a fost castigat detasat de solicitarea de a-l vedea pe Jar Jar murind (in chinuri). Ce oameni!

Cum sa doresti pierirea unei asemenea creaturi? Cum???

Cum sa doresti pierirea unei asemenea creaturi? Cum???

P.S. Nu-i asa ca nu sunt singurul care ar vrea sa-l vada pe Steven Segal in Star Wars?

P.P.S. Aaa, si sa nu uit de Adam Sandler.

P.P.P.S. Si de Rob Schneider.

Martie 3, 2013

Bond are nevoie de transfuzie

Skyfall1Pentru mine, Bond a fost, este si va fi Pierce Brosnan. Inalt, britanic, aratos, incat sa justifice atractia exercitata asupra bunaciunilor care s-au perindat prin filmele cu el, dar si cu aer subtil de comedie, menit sa ne reaminteasca permanent ca universul acestui spion-erou este divertisment si nimic altceva.

Nu ca Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton sau George Lazenby n-ar fi intrunit macar o parte din aceste specificatii tehnice. Numai ca filmele lui Brosnan au coincis cu dezvoltarea mea intelectuala, cu momente in care am legat prietenii mergand la cinematograf, asa ca e firesc sa il prefer pe el.

Alegerea lui Daniel Craig drept urmatorul spion-seducator britanic m-a luat prin surprindere, ca pe restul planetei. Vorba unui hatru din perioada cand iesea Casino Royale, Daniel Craig n-arata nici macar ca majordomul majordomului lui Pierce Brosnan. Dar el, ca actor, mi-e simpatic, asa ca i-am dat primei sale incercari ca Bond o sansa.

Buna idee am avut, pentru ca debutul noului univers Bond mi s-a infatisat ca o lovitura de traznet, cu poate cea mai tare scena de urmarire umana din istoria cinematografiei, una care ar fi parut imposibila si neverosimila intr-un film cu oricare dintre cei amintiti mai sus, inclusiv Pierce Brosnan. Dupa aceea, Casino Royale o ia in jos cu actiunea si coboara la adancimi nebanuite ale ineptiei in Quantum of Solace.

In acest context al impresiei mele generale apare Skyfall.

Prima constatare: Pierce Brosnan a imbatranit grizonandu-se, dar Daniel Craig a imbatranit ridandu-se. Scene adrenalinoase pursange nu mai exista, iar vitalitatea pe care o inspira natural inainte e indusa fortat de cadre prelungi cu pectorali video-photoshopati proeminenti si foarte netezi, care contrasteaza flagrant cu cutele de pe figura.

Actiunea filmului prezinta o grava greseala de abordare. La The Dark Knight Rises deplangeam existenta unei bombe nucleare care face praf toata complexitatea psihologica construita de predecesor; in Skyfall e exact pe dos. In universul Bond, raul (a.k.a. villain-ul) vrea sa cucereasca lumea sau macar un continent, o tarisoara acolo. Aici, n-avem parte de nimic care sa zguduie societatea din temelii, doar de o vendeta a lui Javier Bardem (blond!!!) impotriva lui Judi Dench (M).

In regula, sa zicem ca ar mai fi fost povesti cu iz vindicativ in universul Bond, insa aceasta se solutioneaza intr-un mod aproape meschin; in loc sa avem un satelit ucigas indreptat spre Big Ben sau o racheta gonind spre Casa Poporului, bunii si raii se infrunta in stil western, si nu orice fel de western, ci unul placid si cenusiu. E clar ca Sam Mendes, un regizor altminteri inzestrat (American Beauty, Road to Perdition) nu a fost cea mai inspirata alegere

In lipsa grandorii usurele standard a filmelor Bond, Skyfall vrea sa adauge profunzime. Rezultatul e contraproductiv. Daca as vrea personaje de acest fel, m-as uita la A Streetcar Named Desire, insa eu vreau filme cu spioni, care sa ma destinda, in timp ce rontai seminte sau popcorn. Nu-i cea mai elevata dintre functiile cinematografiei, dar e la fel de importanta. Judi Dench, Javier Bardem si Albert Finney (rolul lui e de departe cel mai lipsit de sens) demonstreaza excelente capacitati actoricesti (daca mai era cumva nevoie ca acesti mari sa demonstreze ceva), dar care nu salveaza Skyfall de o impresie generala nasoala.

Ambiguitatea sexuala a personajului lui Javier Bardem nu-i tocmai punctul forte al filmului.

Ambiguitatea sexuala a personajului lui Javier Bardem nu-i tocmai punctul forte al filmului.

Skyfall cu Daniel Craig e ce-a fost Die Another Day cu Pierce Brosnan: un esec artistic pe fond de epuizare, care da de inteles ca Bond are nevoie de transfuzie. Cine sa vina cu sange proaspat?

Ca in bancul cu tipul care a aflat formula fericirii si era catranit ca, desi o calculase in fel si chip, tot nevasta-sa ii iesea ca rezultat, si eu tot la Ben Affleck ca regizor ajung cu gandul. Nici o Kathryn Bigelow n-ar fi rea.

Cat despre Bond insusi, cred ca s-a pierdut momentul cand Clive Owen era in forma virila maxima. Acum sperantele mi se indreapta spre Michael Fassbender (are o privire rece, are apetit – vezi Shame – si are sange de britanic in vine).

Nu stiu despre voi, dar femeile Bond mi se par exact genul care adora sa umble prin magazine de haine si, mai precis, prin cele de haine de dama laredoute.

Martie 1, 2013

Sa privim pictura! (LXXIX)

Trandafiri

Trandafiri

Flori si fructe

Flori si fructe

Liliac

Liliac

Doamnelor si domnisoarelor, de 1 martie va ofer flori minunat pictate de Henri Fantin-Latour, un maestru al naturilor moarte, un termen care, in cazul de fata, nu prea exprima impresia  pe care o degaja tablourile.

Chiar daca plantutele din picturile de mai sus sunt smulse din mediul lor si destinate fanarii, pensula de o gratie desavarsita a francezului le asigura imortalitatea, insusire despre care sper sa caracterizeze si dragalasenia sexului frumos. Sper ca ochii vostri sa isi pastreze aceeasi superba stralucire precum recipientele in care se afla aceste flori si ca obrajii vostri sa ramana de-a pururi la fel de catifelati precum petalele lor, pe care Fantin-Latour, cu maiestria-i incantatoare, te imbie sa le atingi usor.

In vederea zilei de 8 martie, va ofer si numele intreg al artistului: Ignace Henri Jean Fantin-Latour. Sunt sigur ca macar unul dintre aceste nume va corespunde oricarei fantezii pe care o veti avea.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.