Caiet de insemnari

Februarie 21, 2011

Sa privim pictura! (LIII)

Eu si satul

Marc Chagall e foarte interesant prin modul cum imbina elemente din tara de bastina (Rusia), din cea adoptiva (Franta), din curente contemporane (expresionismul) si, cu toate acestea, ramane un artist profund original.

Pictura aceasta are ceva din revolta impotriva perspectivei, initiata de cubism, dar, parca la picturile lui Braque sau Picasso, de exemplu, mi se parea ca pornesc de la o idee de baza, in timp ce aici simt ca sunt mai multe, care, desi s-ar bate cap in cap, convietuiesc bine mersi si se infrumuseteaza una pe alta: nostalgia si pofta de viata, schematizarea si detaliul, ciudatenia si naturaletea.

 

Februarie 17, 2011

O leapsa

De obicei nu dau curs unor astfel de initiative, dar de data aceasta a venit de la o persoana mai speciala si, in plus, are ca subiect cartile.

11 carti care imi starnesc amintiri:

Shogun de James Clavell – nu cred sa fie vreun apropiat pe care sa nu il fi creierit cu acest roman care mi-a incantat adolescenta.

Don Quijote de Cervantes – m-a introdus in cel mai fascinant camp al psihologiei: iluziile si efectul lor, pozitiv sau negativ.

Moby Dick de Herman Melville – m-a facut sa simt fiori de placere si, pe langa asta, are cel mai tare inceput din toata literatura lumii.

Sarbatoarea tapului de Mario Vargas Llosa – mi-a facut cunostinta cu scriitura peruanului, al carui fan declarat am ramas de atunci.

Umbra lui Ender de Orson Scott Card – un experiment literar interesant si reusit, o poveste captivanta si un mesaj emotionant.

Soareci si oameni de John Steinbeck – mi-a aprofundat studiul iluziilor, inceput cu Don Quijote.

Povestiri dupa piesele lui Shakespeare de Charles si Mary Lamb – de mic, m-au familiarizat si incantat cu subiectele pieselor, pentru ca, dupa ce am crescut, sa le pot savura pe deplin forma originala.

Zece negri mititei de Agatha Christie – am citit-o dintr-o rasuflare, am recitit-o de cateva ori si tot nu ma satur de ea.

Cheile imparatiei de A. J. Cronin – am cumparat-o pentru ca ne-a varat-o pe gat un profesor de literatura engleza frustrat, care contribuise cumva la traducerea ei in romana; eram pe punctul s-o arunc, dar un impuls providential m-a facut s-o citesc inainte, m-a cucerit prin povestea inteligenta si emotionanta si m-a invatat sa nu judec pripit.

Omul de aur de Jokai Mor – imi aduce aminte de  fata frumoasa care mi-a recomandat-o.

O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale – daca m-as imbolnavi de Alzheimer, ar fi ultimul lucru pe care l-as uita.

Nu dau leapsa nimanui in mod special, s-o ia cine vrea sau, mai bine, sa puna mana pe-o carte.

Februarie 16, 2011

Un an bun

Sa nu aplecati urechea la carcotasii care se plang ca anul acesta, la Oscaruri si la alte premii similare, sunt filme proaste. Dimpotriva, avem numai realizari una si una, asa ca ma incumet si eu sa-mi dau cu parerea si cu pronosticul.

Inception – I-am dedicat o recenzie mai demult, asa ca nu o sa intru in detalii. Are destule nominalizari, dar nu va fi castigatorul vreunui premiu relevant (eu inca mai sper ca macar scenariul sa aiba parte de ceva), dar parca nici nu mai conteaza, pentru ca filmul lui Nolan este demult laureatul inimilor de pretutindeni.

 

 

 

 

 

 

 

 

Black Swan – Paradoxal, este cel mai slab dintre varfurile cinematografice ale acestui an. Oricata admiratie as avea pentru Darren Aronofsky, n-am putut sa nu imi dau seama ca a folosit doua carari pe care le mai batuse in trecut, le-a combinat si, inzestrat fiind, a reusit sa scoata ceva care sa atraga atentia: prima este tumultul din spatele unei lumi din care noi, publicul, nu vedem decat produsul final (in The Wrestler era vorba, pardon de tautologie, de wrestling, aici de balet); a doua directie vine de la Pi (un film caruia i se potriveste de minune sintagma de „bijuterie uitata”), in care, ca si in Black Swan, protagonistul sufera spulberarea fragilei granite dintre iluzie si realitate. Recunosc, insa, gratie atmosferei reusit apasatoare, am fost momente cand am simtit niste fiori strecurandu-se vag spre sira spinarii.

Pentru toate metamorfozele pe care le incearca, Natalie Portman va lua Oscarul, lucru de care nu cred ca se mai indoieste nimeni.

 

 

 

 

The King’s Speech – Este copilul rasfatat al criticii si publicului in ultima vreme si are foarte multe motive sa fie asa, pentru ca este o poveste frumoasa si eleganta, cu replici spirituale si interpretari exceptionale. Colin Firth si-a arvunit deja Oscarul printr-o combinatie perfect dozata de maiestuozitate, stangacie si sinceritate, excelent secondat fiind de un Geoffrey Rush retinut, fapt cu atat mai remarcabil cu atat acest actor are un aer pitoresc aparte, si de Helena Bonham Carter,  intruchiparea vie a proverbului deja cliseizat In spatele oricarui barbat puternic bla, bla etc.

The King’s Speech este cea mai inalta forma pe care o poate atinge o naratiune cu tenta motivationala, dar nu cred ca va lua Oscarul si, daca, aveti putintica rabdare, va voi explica si cine i-l va sustrage.

 

 

 

 

The Fighter – Nu intamplator am ales sa il prezint imediat dupa The King’s Speech, pentru ca, in opinia mea, izvorasc din aceeasi idee primordiala a omului care isi depaseste conditia, prin vointa si prin sprijinul celor din jur. Aerul britanic de distinctie al filmului de mai sus este inlocuit aici de o vitalitate debordanta, triviala in dese randuri, dar cu un umor irezistibil. Mark Wahlberg este un boxer candid, care aspira la mai bine, dar nu prea e ajutat de familie, compusa dintr-un frate mai mare drogat si neserios, si el fost boxer (Christian Bale), dintr-o mama care se agata cu dintii si ghearele de gloria apusa si indoielnica a fiului celui dintai (Melissa Leo), si dintr-o cireada de surori (vreo 9, parca), cel mai demential personaj colectiv pe care l-am vazut in vreun film in ultimii ani. Cand boxerul nostru isi face rost de o gagica tare-n gura (Amy Adams), se vede prins intre Scylla si Caribda, materializate in multe si furioase voci feminine.

Placiditatea proprie lui Wahlberg, nedrept considerata de multi drept lipsa de talent actoricesc, este pe deplin valorificata intr-un atare context, in conditiile in care este inconjurat de interpretari de-li-cioa-se. Ma astept ca, daca vreuna dintre cele doua actrite nominalizate pentru rol secundar (Melissa Leo si Amy Adams) ajunge sa ia premiul, cealalta sa o ia de par pe scena, cat despre Christian Bale, cu tot respectul pentru cei de la BAFTA, cred ca numai un patriotism exagerat i-a facut sa ii dea distinctia pentru rol secundar lui Rush. Stau si ma intreb, cum voi mai putea eu oare sa il privesc pe Bale ca pe Batman, dupa ce i-am vazut personajul din The Fighter, un pierde-vara fanfaron si seducator, cu niste ochi bulbucati si un gat de batlan? Pronosticul meu: Oscaruri pentru Bale si pentru una dintre actritele din rolurile secundare.

 

 

The Social Network – Acesta este filmul care va lua Oscarul suprem. Am sa va argumentez atat dintr-o perspectiva obiectiva, cat si dintr-una subiectiva.

Acum ca nominalizarile pentru cel mai bun film sunt cu toptanul, statueta pentru regie devine un indicator important pentru candidatii cu sanse reale, iar David Fincher a cam castigat la categoria asta pe la multe alte festivitati.

Subiectiv vorbind, m-a atras The Social Network pentru ca nu e o simpla cronica a modului cum a aparut si s-a dezvoltat Facebook-ul, ba chiar din contra. Filmul este despre un tip care, din motive personale, demareaza un proiect, i se asociaza si altii, totul ia amploare, apar banii si, inevitabil, disensiunile. Puneti cazino, after-school, minimarket sau spalatorie auto in loc de Facebook si veti constata ca reactiile personajelor isi pastreaza naturaletea.

Si The Social Network si contracandidatele sale de marca, The King’s Speech si The Fighter, au la baza personaje si situatii reale, dar, spre deosebire de acestea, care dobandesc o autonomie artistica relativa si directioneaza perceptia publicului catre un mesaj anume (optimist), filmul lui Fincher tinde catre o independenta totala. Ce impresie poti sa-ti faci despre personajul bizar si excelent interpretat de Jesse Eisenberg? Ca e un frustrat genial? Sau un businessman glacial? Sau poate un manipulator abil? Nu cred ca vreuna dintre caracterizarile de mai sus poate fi contestata sau aprobata in totalitate.

Si mai remarcabil la The Social Network este ca personajele secundare nu sunt simpli catalizatori de reactie din partea celui principal. Sunt fiinte umane inzestrate cu pasiuni, defecte, ambitii, care calca si in strachini si redate convingator si atractiv de Andrew Garfield, Armie Hammer in dublu rol si chiar Justin Timberlake.

S-a spus despre The Social Network ca ar avea multe gauri; cred ca in spatiile intr-adins lasate de realizatori trebuie sa patrunda mintea fiecaruia si, de asemenea, cred si sper ca, intr-una dintre ele va incapea si distinctia suprema a Oscarurilor.

Februarie 14, 2011

SF = Stiintifico – FANTASTIC!

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , , , , , ,

Intre voluminosul Herzog de Saul Bellow si monumentala Divina Comedie a lui Dante merge de minune un roman politist. Ce se intampla insa daca acesta mai este si plasat intr-un cadru SF si se dezvaluie cu o inteligenta care te acapareaza?

Se intampla ca iti ramane staruitor in memorie si te face sa reflectezi la faptul ca, desi, de regula, o carte porneste din inima si apoi trece prin cap, se poate intampla si invers cu rezultate notabile. E cazul Omului demolat de Alfred Bester.

Intr-un viitor un pic indepartat de zilele noastre, crimele au devenit imposibile, pentru ca unii oameni poarta darul telepatiei si al explorarii gandurilor celorlati. Numai ca un magnat cu instincte patimase si aflat pe buza prapastiei financiare isi propune asasinarea principalului sau rival in afaceri si procedeaza la indeplinirea planului cu toata vigoarea de care e in stare, stiind ca, si de ii va reusi, va avea de infruntat vigilenta si abilitatea extraordinara a mai-marelui peste telepatii politisti. Mai multe detalii nu vreau sa va dau, pentru ca romanul nu este foarte lung, iar cursa dintre cei doi antagonisti atat de palpitanta, incat nu vreau sa va alterez in vreun fel placerea, in cazul in care ajungeti sa cititi Omul demolat.

Ce va pot spune, avand valoare de argumente suplimentare pentru a va convinge sa va aplecati asupra acestui roman, este ca incrucisarile telepatice ale celor inzestrati cu citirea gandurilor iau forme interesante in sine, care mi-au adus aminte de Caligramele lui Apollinaire, si ca, per total, cartea mi-a produs aceeasi impresia ca Inception, ceea ce nu e putin lucru.

Ca s-o intelegeti, am sa v-o redau fiziologic: e vorba despre un zambet discret sub o frunte un pic incordata de efortul intelectual, totul pe fondul unei involuntare si aproape imperceptibile miscari aprobatoare din cap. Daca mi-ar cere cineva sa fac o lista de 10 mici placeri in viata, starea asta ar fi sigur una dintre ele.

Februarie 9, 2011

Razbunarea Kollywood-ului

Incep cu o digresiune. Am vazut de curand un videoclip al unei gagici pe nume Antonia, in colaborare cu un DJ pe nume Tom Boxer; melodiei ii zice Shake It, Mama! si prezinta, la un moment dat, alte gagici, imbracate pana la brau in gheishe, de acolo in jos afisand niste apetisante turloaie. Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc cum s-ar simti un japonez traditionalist vazand cu cata larghete si nu foarte mult gust este exploatat un simbol specific al culturii sale. Extrapoland, probabil ca si reprezentantii altor civilizatii care au fascinat Occidentul au incercat trairi similare.

In ceea ce-i priveste pe indieni, cred ca si-au scos parleala cu varf si indesat, chiar si numai prin singurul film de-al lor pe care l-am vazut vreodata cap-coada: Endhiran, zis si Enthhiran, mai pe englezeste The Robot.

Aceasta productie din tara sub-continent are toate trasaturile binecunoscute, dar si unele care au facut-o suportabila in ochii mei si, in mare parte a timpului, chiar foarte agreabila. Un om de stiinta are o prietena frumoasa, dar frumoasa de te sperii (interpretata – aici incerc sa gasesc un epitet potrivit, ca Eminescu in debutul Luceafarului – in fine, de preafrumoasa Aishwarya Rai!!!), pe care, insa, o ignora (DOBITOCULE!), pentru a-si urma visul de construi un robot ultra-inteligent si cu infatisare umana. Experimentul ii reuseste intr-un final si se pare ca toate merg ceas, numai ca, printr-un concurs de imprejurari, androidul, pe nume Chitti, dobandeste sentimente si se indragosteste de iubita creatorului sau si o cam ia razna. In tot amalgamul sclipocios-delirant care este Endhiran, zis si Enthhiran, mai pe englezeste The Robot, acesta este elementul cel mai verosimil – de tabla sa fii, n-ai cum sa rezisti in preajma preafrumoasei Aishwarya Rai!!!

Dar sa ma dezmeticesc si sa va explic de unde si pana unde treaba cu razbunarea. Pe langa evidentul schelet asimovian al povestii (apropo, parintele roboticii fictive chiar e invocat intr-una dintre desele bucati muzicale), rare au fost momentele in care sa nu am impresia ca indienii nu au asimilat si luat in tarbaca locuri comune ale culturii occidentale si transatlantice. Pot sa jur ca un interludiu muzical e pastisa dupa o melodie de Black Eyed Peas, pentru altul bag mana in foc ca a fost filmat la Machu Pichu (ca daca Gloria Estefan a putut, ei de ce nu si mi se pare corect), o secventa e sigur inspirata din filmele horror cu adolescenti, chit ca aici se petrece ziua in amiaza mare, etc. Cel mai simpatic e ca parodia nu este 100% premeditata, ca in seria Formidabilii, de pilda, ci are in ea si acel strop de imbecilitate involuntara care face filmele indiene atat de savuroase. Ca tot veni vorba, impresia asta mi-a adus aminte de un profesor din liceu, care, cel putin un sfert senil, tot reusea sa isi bata joc de noi mai bine decat ne bateam noi joc de el.

Scenariul e infuzat cu adevaruri accesibile despre viata, moarte sau dragoste, versurile melodiilor sunt adaptate tematic, gen „Buzele mele de nichel tanjesc sa muste din fructul obrajilor tai” (Aishwarya Rai!!!), iar ultimele 40 de minute au un ritm trepidant si inept care chiar captiveaza.

P.S. Initial, voiam sa imi intitulez articolul Razbunarea Bollywwod-ului, dar, cu un pic de documentare, am aflat ca Bollywood-ul reprezinta industria cinematografica in limba hindi, iar Kollywood-ul, pe cea in limba tamila, cele doua, de regula, deservind zone diferite ale Indiei. Sa vezi si sa nu crezi.

P.P.S. Daca voi mai vedea vreodata vreun film indian, acesta va fi fara indoiala Bribe and Prejudice si asta din doua motive:

1. Titlul

2. Aishwarya Rai!!!

Blog la WordPress.com.