Caiet de insemnari

Septembrie 21, 2011

O viata cam trista

Mi se pare aproape nedrept ca 1984 si Ferma animalelor iau caimacul faimei lui George Orwell. Dupa ce am citit Zile birmaneze si O fata de preot, indraznesc sa spun ca primele doua carti au beneficiat de puterea unor alegorii ancorate in realitate, pe cand ultimele doua sunt marca adevaratei valori literare a englezului.

Aceasta opinie mi-a fost sadita de Zile birmaneze si a dat rod definitiv cu O fata de preot. E usor de ghicit cine e personajul principal, pe care Orwell il contureaza intr-un mod ciudat: cateodata pare rece si dezaprobator fata de frigiditatea acestei tinere femei pe care o dezgusta barbatii si fata de sacrificiile aproape inutile pe care le face pentru persoane care n-ar merita (tatal ei), alteori, am simtit compasiune si duiosie fata de puterea ei de a indura si fata de dorinta de face cat bine poate.

Remarcabil este, insa, ca aceasta dualitate de perspectiva nu mi s-a parut o forma de inconstanta, ci o implicare literara interesanta, ca si cum Orwell ar fi studiat aceasta sarmana creatura sub un clopot de sticla si, inzestrat cu empatie, dar avand si un bagaj de principii proprii, i-ar fi filtrat astfel trairile.

Actiunea cartii e construita cat sa ii prilejuiasca scriitorului sa strabata medii sociale care mai de care mai vai de ele. Aceasta fata de preot traieste intr-un orasel in care toata lumea cunoaste pe toata lumea si barfeste pe masura si, dintr-o intamplare ce nu ni se explica deloc, dupa o cina cu un mascul controvesat al urbei, eroina se pomeneste amnezica si fara un sfant pe strazile Londrei. De aici ii incepe periplul, variat, excelent descris si, mai presus de toate, trist.

Partea petrecuta in tabele culegatorilor de hamei mi-a adus aminte de Fructele maniei de Steinbeck, cu toata frugalitatea si saracia care insotesc muncile abrutizante, nesiguranta zilei de maine de dupa inapoiere are ceva din Martin Eden; noaptea petrecuta printre homelessi e derutanta la inceput prin multitudinea vocilor, dar dupa un timp te obisnuiesti si incepe sa te fascineze, iar perioada cand fata noastra de preot este profesoara intr-o scoala privata de mana a patra este sublima. Insist asupra ei pentru ca personajul doamnei Creevy, maştera stapana in stabilimentul de stors bani de la parintii snobi si obtuzi si atmosfera cosmaresc imbecilizanta pe care o creeaza compun niste pagini care pot rivaliza cu oricare cu tema similara din literatura universala.

O fata de preot e un roman aparut postum si reconstituit din fragmentele ramase de la Orwell, astfel ca anumite carpeli din exterior au fost necesare. Una dintre ele m-a amuzat datorita binecunoscutei insusiri „ca nuca in perete”: dupa ce eroina cauta disperata in ziar ceva de lucru, ni se spune ca „a aplicat” la mai multe posturi de servitoare. E chiar hilar sa dai nasul cu un asa termen corporatist intr-o naratiune scrisa, in cel mai bun caz, clasic spre realist.

Alminteri creatii diferite, exista insa si aspecte pe care 1984 sau O fata de preot le au in comun. Ambele au un dar suparator de a ne reda foarte joase scaderi ale naturii umane intr-un mod care le face usor recognoscibile in lumea reala.

Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa ma conving ca George Orwell este un scriitor mare, nu numai unul special.

Septembrie 11, 2011

Regii care pier renasc in inima poetilor

Aseara, cand l-am vazut pe Roger Federer plecand dupa ce a fost invins de Novak Djokovic, mi-am dat seama ca, in ceea ce ma priveste, ceea ce cred si simt despre elvetian se poate exprima in aceste caligrame ale alui Appolinaire, in special a doua, care reprezinta o coroana.

Regii care  pier rand pe rand renasc in inima poetilor. Departe de mine pretentia ca as fi poet, pentru ca, structural vorbind, n-am nicio trasatura a acestei specii de oameni, dar Federer este un rege si tocmai in aceasta perioada de apus a carierei sale, cand victoriile se imputineaza, iar unele sunt pierdute asa de dureros, precum aseara, se vad semnele legendei care il va inconjura.

Nici celelalte doua caligrame nu sunt lipsite de semnificatie in acest context: mi-e drag Federer pentru ca in el vad oglindit ceva ce incerc si as vrea si eu sa fiu: triumful inteligentei asupra fortei, al maiestriei asupra incrancenarii.

Chiar si cand pierde, Roger Federer este la fel de maiestuos.

Septembrie 7, 2011

Dragoste intre navetisti

Nu va lasati indusi in eroare de titlul  articolului, aparent bascalios – sintagma trebuie luata ca atare pentru ca exact asta reprezinta subiectul filmului A Brief Encounter. Un barbat si o femeie, ambii casatoriti, au intalniri acidentale la inceput, deliberate mai tarziu, in gara de unde isi iau trenurile spre casa, fiecare intr-o alta directie.

A Brief Encounter are trei nominalizari la Oscar, onoruri nu intotdeauna relevante, dupa parerea unora, dar care, in cazul de fata, reprezinta taman cele trei mari calitati ale acestei pelicule exceptionale.

Celia Johnson este protagonista, iar, din punct de vedere emotional, filmul ii apartine, fara doar si poate. E o sotie interbelica, fara serviciu, deci cu mult timp liber, pe care cauta sa si-l umple, calatorind in orasul mai mare din apropierea celui in care traieste, pentru a vedea filme si a shopingui™.

Monotonia si insistentele personajului lui Trevor Howard (foarte ambiguu si pe care il voi detalia imediat) o vor impinge incet, incet spre o idila, pe care o va parcurge prin niste stari induiosator si impecabil redate: incredere in casnicie, apoi neincredere, nehotarare, faimosii fluturi in stomac, uimitoarea decoperire a abilitatii de a minti, remuscari ardente, disperare. Fara a fi o frumusete, Celia Johnson este fermecatoare prin versatilitatea cu care trece prin aceste stari si chiar n-ai cum sa-i gasesti vreo vina, decat daca privitorul (mascul) s-a gasit vreodata in ipostaza sotului aproape incornorat si isi simte orgoliul zgandarit.

Vorbeam de Trevor Howard si de personajul sau ciudat. Din punct de vedere fizic, se potriveste cu Celia Johnson, pentru ca nu este niciun Brad Pitt, nici macar vreun Robert Pattinson, insa, mai ales in prima jumatate a filmului, are o atitudine si un comportament de curvar cu experienta, care stie sa preseze o femeie pe care o simte disponibila in adancul sufletului. In partea a doua, il vezi suferind cel putin la fel de mult ca protagonista si atunci incepi sa-ti pui intrebari. Eu unul, as vrea sa stiu parerea unei fete sau femei dupa ce vede A Brief Encounter, ca mie cele doua ipostaze nu prea mi se leaga.

Totusi, neclaritatea partii masculine a idilei nu mi-a provocat in niciun moment impresia ca scenariul (si el nominalizat la Oscar) ar fi stalcit. E englezesc, deci placid si spiritual, dar si universal, in sensul ca poti fi si din Papua Noua Guinee, si tot intelegi drama pe care incearca eroina. Exista un moment anume caruia nu ii pot aduce suficiente omagii: cand relatia celor doi e pe cale sa se transforme intr-un adulter standard in apartamentul unui prieten al lui, acest amic apare inoportun si, desi ea scapa rusinii de a fi prinsa acolo, isi lasa o esarfa, pe care proprietarul o vede, prilejuindu-i manifestarea nemultumirii intr-un mod pe care nu il pot defini decat in limba in care s-a produs: The epitome of British cool (priviti de la min. 5 incolo).

Regia lui David Lean (evident, nominalizata la Oscar) este elementul care intregeste triada excelentei. Fata de grandoarea celorlalte productii pe care cineastul englez le-a oferit omenirii (Lawrence of Arabia, The Bridge on the River Kway, Doctor Zhivago, A Passage to India), A Brief Encounter e foarte discret din punct de vedere regizoral si nu simti atingerea celui din spatele camerei decat prin niste unghiuri aparte sau prin montaje subtile, de prim planuri cu voci ale altor personaje decat cele din imaginii.

Ca si in cazul scenariului, exista un amanunt asupra caruia vreau sa insist: spre finalul filmului, deznadejdea amoroasa o impinge pe protagonista aproape de a face un gest necugetat; Lean reda asta intr-un mod absolut stralucit: prim plan cu Celia Johnson care strange toate expresivitatea de care e in stare, suierat de tren si aburi, iar camera incepe sa se incline. Un truc ieftin, s-ar repezi unii, pe care il poate face orice student mediocru din zilele noastre. Da, dar acumularea emotionala de pana atunci face din acest truc al lui David Lean o alegere perfecta.

La fel cum ar fi si alegerea voastra de a vedea acest film, singuri sau in cuplu, curiosi sau doar iubitori de frumos.

 

Septembrie 4, 2011

In vizita la bere

Cei de la  Heineken Craiova mi-au facut favoarea sa ma considere membru al presei si, impreuna cu reprezentanti ai acestei nobile bresle si cu jurnalisti informali indeobste cunoscuti sub numele de bloggeri, vineri, pe 2 septembrie (nota bene!, nu sambata, 3 septembrie, cand s-a bulucit toata craiovenimea in speranta ca va bea moca) am avut parte de o vizita in fabrica de vise, pardon, bere.

Experienta a fost excelenta din toate punctele de vedere. Ni s-a explicat pe indelete cum se face berea, de la boaba pana la licoare, am descoperit cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata, am schimbat sicane inofensive cu amicii blogosferici Freaktuning, Nebunia, Neydamn, Dan si Flori, m-am minunat de ce preferinte in materie de bere au fetele de la Gazeta de Sud, am ras si, bineinteles, am gustat obiectul muncii.

La sectia de degustare am fost foarte curios sa aflu cum sunt selectati cei care au misia sa semnaleze defectele produselor, iar interesul pur intelectual mi-a fost privit cu suspiciunea ca as cauta o slujba cu jumatate de norma.

Ospitalitatea celor de la Heineken si compania foarte agreabila in care ma aflam conturasera deja o experienta placuta, dar sectia de imbuteliere m-a dat gata. Pe langa spectacolul impresionant in sine al liniilor care se intretaie si se suprapun si functioneaza cu o ritmicitate neomeneasca, mintea mea a inceput sa gaseasca analogii de tot felul: n-am putut sa nu-mi aduc aminte de puii din Baraka sau de giumbuslucurile lui Charlie Chaplin din Modern Times, iar zgomotul cadentat, aproape asurzitor, dar, paradoxal, nu neplacut, din aceasta sectie m-a dus cu gandul la marsul unei armate. Unde mai pui ca masinaria imensa de la final, care infasura paletii in folie, parea rupta direct din reactorul vreunei Death Star.

Am sa va spun concluzia acestei vizite in engleza, pentru ca asa e si citatul pe care il parafrazeaza: Sometimes, big is beautiful.

Daca vreti un fel de Rashomon al berii, cititi ce au scris si Nebunia, Neydamn sau Dan/Flori.

Blog la WordPress.com.