Caiet de insemnari

Iunie 30, 2012

Alternativa nipona

Multa vreme, cinematografia nipona a insemnat pentru mine un singur nume gigantic: Akira Kurosawa. Acest regizor extraordinar a creat filme atat de multe si atat de bune, incat, de fiecare data cand imi venea chef de ceva japonez, gaseam ceva de el si aia era.

De data aceasta am facut un efort de vointa si m-am abtinut de la a ma apleca asupra lui Kurosawa, indreptandu-ma spre un alt maestru nipon, Kenji Mizoguchi si al sau Ugetsu monogatari.

Filmul urmareste peripetiile a doi barbati din clasa muncitoare a Japoniei feudale, hotarati sa se procopseasca intr-o perioada foarte tulbure, cand nu se mai intelegea nipon cu nipon, cam aceeasi perioada in care se petrece actiune din romanul Shogun. Unul vrea sa vanda un lot consistent de oale si ulcele confectionate tot de el si altul tine mortis sa ajunga samurai.

Pe langa tribulatiile acestora, povestea prezinta si efectele negative pe care ambitiile celor doi le au asupra sotiilor iubitoare care sunt lasate de izbeliste. Deci, doamnele, daca nu aveti ceai de tei si vreti sa ma cumintiti consortii, Ugetsu monogatari e o alternativa.

Ce am simtit vizionand filmul si mi s-a confirmat printr-o scurta documentare ulterioara este ca nu a fost gandit dintru inceput ca un intreg, ci este impletirea mai multor povesti traditionale japoneze, numite kaidan, unele prezentand patanii ale unor personaje din popor, celelalte trecand si spre fantome, spirite si alte manifestari supranaturale. Cusatura  firelor narative nu se vede insa, gratie regiei sublime a lui Kenji Mizouchi.

Stilistic, am gasit atat asemanari, cat si deosebiri intre el si Kurosawa. Combinatia de drama, umor si elegie le e comuna amandurora, dar Mizouchi se distinge printr-o preocupare speciala pentru jocul luminilor si al umbrelor, care confera spatiului in care desfasoara actiunea un aer transcedental, ca si cum lumea materiala pe care o vizualizam nu e decat o mica frantura din ceea ce exista in totalitate:

There are more things in heaven and earth, Horatio,

Than are dreamt of in your philosophy.

(William Shakespeare, Hamlet)

Cumva, aceasta senzatie s-a resfrant si asupra modului cum privesc lumea filmului: desi cunosc nenumarate creatii cinematografice, sunt convins ca undeva, exista de zece ori mai multe care merita si asteapta sa fie scoase din uitare.

Anunțuri

Iunie 28, 2012

Comentariu subiectiv

Randurile de mai jos contin trimiteri aproape laudative la adresa persoanei mele, asa ca ii rog pe cei care nu-mi suporta egocentrismul sa sara direct la „Ceea ce ma…”.

Pentru restul am doua povestioare. In prima se facea ca sunt la admiterea la liceu si primesc la literatura ceva ce suna cam asa: Comentati expozitiunea din Miorita. Eu, ca omul pregatit temeinic, stiam ca expozitiunea este primul moment al subiectului, in care se stabilesc locul, timpul si spatiul, asa ca am comentat pe larg prima bucata din Miorita, adunand vreo doua pagini si. La iesire, ma intreaba bestiala mea mama, cu un zambet nelinistit pe fata: Ce scrisasi la Miorita? Ca unii cred ca trebuia sa comentezi intreaga poezie. Cum asa, expozitiunea nu e de colo pana colo? Ba da, dar au fost foarte multi tocilari care au scris tot si s-ar putea ca asta sa se considere rezolvarea corecta. Credeti ca am facut vreo petitie? Nu, am asteptat cu aceeasi emotie rezultatele, care au fost bune.

A doua povestioara are loc mai tarziu, cand eram prin facultate. Primim un subiect la un examen, care viza o bucata dintr-o perioada pe care o studiasem cu un anume profesor. Scriu fix la obiect si ies din sala sa stau de taina cu colegii si colegele. Una imi zice: eu am scris tot cursul, ca sa fiu sigura. Alta la fel. Altul imi spune: si eu am scris tot, ca oricum nu imi aduceam aminte prea multe exact despre ce ne-a dat. Si tot asa, trei sferturi dintre colegii mei au mers la sigur. Credeti ca am facut vreo petitie si m-am dus la profesor sa ii explic? Nicidecum, mi-am luat o bere si am asteptat. Cand sa ne dea rezultatele, intra profesorul, pe vremea aceea ditamai directorul la Arhivele Nationale, si spune: Mai, nu mai scrieti tot, scrieti exact ce vi s-a cerut. Asa m-am ales cu una dintre cele mai misto amintiri ale mele din facultate, pe parte academica, bineinteles.

Acum sa trecem si la subiectul nostru actual. Sau, mai bine zis, la subiectiva.

S-a dat urmatoare fraza la testarea nationala:

Ceea ce ma jeneaza este dificultatea rasfoirii.

Si s-a cerut sa se precizeze tipul propozitiei subordonate. E subiectiva toata ziua, si daca se gasesc argumente ca ar putea fi si predicativa, palesc datorita pozitiei ei in fraza. Desi limba noastra romaneasca este mai flexibila decat engleza, bunaoara, tot are o topica in care subiectul este primul. Dar nu, s-au gasit destui care au gandit prea mult si care s-zu zbarlit impreuna cu parintii ca a fost fraza prea ambigua. Dupa ce a invocat si argumentul retard al acuzarii predecesorului, ministrul s-a gandit ca or fi cateva zeci de mii de parinti ale caror odoare si-ar vedea sansele de a intra la liceu compromise de o amarata de subordonata si ca e perioada electorala, si a cedat presiunilor.

Ca urmare, din acest moment, aveti liber la contestat orice. Daca nu va place ca 2 + 2 = 4, sunt sigur ca se poate rezolva ceva cu vreun manuscris pierdut al lui Leibnitz.

Parintilor care deja spumega de indignare ca subiectiva ar dauna la evolutia ulterioara a progeniturii, le spun ca odraslele lor tocmai au ratat o sansa sa invete ca viata insasi e ambigua si, mhm, subiectiva.

Iar daca nici asta nu le place, mai am o povestioara. Dupa ce a absolvit scoala de la Brienne, Napoleon Bonaparte a aplicat pentru marina. Neavand note suficient de mari si nici neam prea de soi, a picat. A stat un an pe bara, a intrat in artilerie si a ajuns cineva de care au auzit si cei care au luat subiectiva si cei care au luat predicativa. Daca ar fi ajuns la marina, probabil ramanea doar un nume in istoria navala a Frantei, distingandu-se prin faptul ca si-o lua in mod constant de la Horatio Nelson et comp.

Iunie 27, 2012

Manual anti-pradatori

Fie ca esti om normal si vrei sa stii cum sunt „ceilalti’, fie ca esti chiar asa si esti curios sa te vezi descris, o carte care se cheama The Psychopath Test te atrage instant, mai ales ca autorul este acelasi cu acela al unei carti, deja ecranizate, cu un titlu cel putin la fel savuros: The Men Who Stare at Goats.

Combinatia de jurnalism, psihologie aplicata si finante comportamentale deja nu mai e o noutate in domeniul publicisticii, dar Ron Jonson ii adauga o componenta irezistibila: umor englezesc pursange.

Ca sa va faceti o idee in ce hal de ilaritate m-a dus aceasta carte, sa va spun mai intai ca sunt administrator al unui test international de limba engleza. Adica verific niste calculatoare, instruiesc pe participanti ce si cum si, daca nu apar cele 1001 de probleme probabile sau celelalte 1001 de probleme posibile, am vreo doua – trei ore in care pot sa citesc, sa ma joc Tetris sau sa ma zgaiesc pur si simplu la pereti, ca ierbivore nu am la indemana.

De data aceasta, am ales sa citesc si nu orisice, ci taman The Psychopath Test. Ca sa nu ma loveasca anchilozarea prea mult, obisnuiesc sa ma mai plimb printre pupitre cu volumul in mana, lecturand cate un paragraf si aruncand cate o privire pe monitoarele candidatilor. Cand citeam cartea lui Ron Jonson, radeam atat de mult, incat nu o data unii candidati mi-au aruncat priviri speriate, crezand ca  performanta lor academica e motivul. Asa ca, nevrand sa le perturb karma intelectuala, m-am retras in coltisorul meu, unde am luptat din rasputeri sa imi stapanesc hototele.

De unde tot amuzamentul asta? Pornind de la o farsa misterioasa trantita unor oameni ilustri de pe tor globul, Ron Jonson parcurge un traseu precum cel cartografic al lui Indiana Jones in cautare de raspunsuri despre originea, manifestarea si protejarea impotriva psihopatilor.

Autorul nu e, insa, un simplu releu al impresiiilor si informatiilor pe care le aduna, ci un filtru la fel de subiectiv ca orice individ din lumea aceasta. Cade prada farmecelor unui mitoman, se sperie de un asasin in masa, ii ia la misto pe scientologi, il dispretuieste usor pe un CEO fara inima si incepe sa-si puna sub semnul intrebarii propria sanatate mintala.

Toate acestea se deruleaza cu o scriitura cu umor englezesc de rasa, al carui pedigree se intinde siguramente pana la Wodehouse sau Jerome K. Jerome. Chiar si in momente grave sau cand e vorba de oameni cu serioase probleme la comitetul central, Jonson nu face rabat de la acest simt, indispensabil intr-o lume plina de pradatori.

Aceasta este concluzia testului pentru psihopati, ca traim intr-o lume populata de multe ipochimene fara constiinta, care abuzeaza de ceilalti, ii lovesc si ranesc fara sa simta vreo bruma de remuscare, iar abordarea democratica a reeducarii nu face decat sa le ofere arme noi de disimulare. Jonson ajunge la o concluzie la care ader si eu: n-are niciun sens sa te chinui sa-i schimbi, nu trebuie decat sa-i identifici si sa te feresti de ei ca de foc.

Lucid si integru ca jurnalist, autorul abordeaza totusi si pericolele grabei de a eticheta pe cineva, precum si limitele unui instrument, oricat de bine conturat, in a evalua cu precizie personalitatea unui om.

Oricum, daca intentionam sa traim frumos si in siguranta in secolul XXI, avem nevoie de cursuri de auto-aparare de baza, un spray paralizant in geanta si lista asta in minte cand interactionam cu cineva.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un ghid delicios de depistare a pradatorilor umani.

P.P.S. Daca vreti o explicatie sumara, aproximativa, dar sugestiva, a conceptului de „psihopat”, aveti acest teaser.

Iunie 24, 2012

Sa privim pictura! (LXXI)

Londra, Parlamentul

Am doua motive pentru care am ales aceasta pictura de Claude Monet.

Primo. Se spune ca viata bate filmul si, implicit, cartea, pictura etc. In cazul de fata nu se aplica. Oricat de impunator ar fi palatul Westminster scaldat in lumina asfintitului, nu stiu daca poate produce aceeasi impresie ca acest tablou. Norocul nostru ca, la un moment in lunga trecere a astrului luminii deasupra leaganului democratiei, un mare pictor s-a aflat acolo si a filtrat acest spectacol, oferindu-ni-l intru posteritate.

Secundo. Acum, mai mult ca niciodata in timpul generatiei noastre, oamenii isi pierd speranta in democratie. Dar sa nu uite ca ea nu e un dat, e un vis de urmat, care se iteste in departare si care se inalta peste toate celelalte forme de societate pe care le-am incercat de-a lungul istoriei. Soarele va apune si va rasari, iar Parlamentul va fi tot acolo.

Monet a pictat o intreaga serie cu Parlamentul britanic; o gasiti pe toata aici.

Iunie 21, 2012

Motive de ras

Toata povestea cu Adrian Nastase a luat o turnura nasoala, dar a fost un moment ieri seara cand m-am distrat mai ceva ca la un film de Mel Brooks. Venise Varujan Vosganian la TVR sa discute despre insolventa Hidroelectricai si se pomeneste nevoit sa-si dea cu parerea despre condamnarea fostului premier. Eforturile sale de a-si masca surpriza si atitudinea ambivalenta m-au binedispus mai ceva decat grimasele lui Gene Wilder in Young Frankenstein.

Apropo de acest film si de regizorul Mel Brooks, cred ca a vedea o pelicula a sa este ca un vaccin. Acest tip special de injectie presupune introducerea in corp a unor corpusculi (medicinistii, sa-mi scuzati, rogu-va, limbajul neprofesionist!)  inactivi, dar altminteri daunatori, pentru a forta organismul sa produca anticorpi.

Exact asta ne obliga si Mel Brooks, cu stilu-i inconfundabil de a parodia filme celebre si locuri comune, sa nu luam chiar in serios orice univers fictiv, pentru ca ne putem imbolnavi de imaginativita, la fel de periculoasa precum sindromul acut al lipsei de imaginatie.

Young Frankenstein nu face exceptie de la profesiunea de credinta a lui Mel Brooks de a imuniza populatia globului. E unul dintre cele mai bine cotate filme ale sale, are si o nominalizare la Oscar pentru scenariu, dar pentru mine vaccinurile de baza raman Robin Hood – Barbatii in izmene si Space Balls.

Prilejuri de ras sunt destule, insa, si in Young Frankestein, in legatura cu a carui actiune nu va mai jignesc povestind-va despre ce e vorba. Daca e totusi cineva care nu-si da seama, il rog sa ma contacteze telepatic si ii voi pune la dispozitie toate detaliile.

Motivele sa vedeti acest film pot include aparitia surpriza a lui Gene Hackman, scena cu mima, Frau Blucher (ihahahaha), scena cu cosciugul, dar se centreaza in primul rand in jurul urmatoarelor trei:

Iunie 19, 2012

Ce-am vazut pe la Euro pana acum

Unul dintre cele mai frumoasa bancuri pe care le cunosc e urmatorul:

Stalin moare si ajunge sa dea socoteala pentru pacatele sale, asa ca e osandit sa mature prin iad. La un moment dat, in plin exercitiu al functiunii, il vede pe Hitler stand la un birou, rasfoind de zor intr-o carte si scriind cu verva pe niste coli mari.

Suparat, Stalin cere o audienta la Dumnezeu:

– Doamne, sunt un mare ticalos, stiu si merit sa dau cu matura prin iad, dar pe Hitler, care e un ticalos cel putin la fel de mare ca mine, l-ai pus la munca de birou!

– Lasa, draga Iosif Vissarionovici, crezi ca lui Adolf ii e usor sa faca traducerea Capitalului in ebraica?

In perioada asta, o alta pedeapsa foarte potrivita pentru Hitler ar fi sa vada selectionata Germaniei. Jerome Boateng, Mesut Ozil, Mario Gomez, Lukas Podolski; chiar si acum imi vine sa rad, imaginandu-mi mustacioara-i tremurand de furie. Inca si mai dureros pentru el ar fi sa constate ca acesti venetici nu numai ca nu strica vigurosul spirit teuton, dar chiar fac din Germania principala favorita la castigarea titlului european.

Numai sa nu se impiedice pe parcurs. In primul rand de propria trufie, pe care am vazut-o oglindita un picut pe fetele celor mai sus mentionati, dar si pe ale unora cu nume mai de bastinasi, gen Thomas Muller sau Manuel Neuer. Apoi ar mai fi celelalte pretendente.

Spania practica acelasi fotbal care le-a mai adus un astfel de titlu, precum siunul mondial, dar, mai ales datorita esecurilor lui Real Madrid si FC Barcelona (care compun selectionata iberica aproape in totalitate) in cupele europene, e privita precum Roger Federer cel de peste 30 de ani de catre ceilalti tenismeni: exceptionala, valoroasa, dar de batut.

Italia nu are nume mari cu care sa castige campionatul european; de fapt, ignoranta mea in ceea ce-i priveste lotul e atat de mare, incat, in fara de colosalul Gianluigi Buffon, nu mai stiu decat ca in atac ii au pe Cassano si Balotelli. Q.E.D.

Fata de Zidane, Lizarazu et. comp., generatia actuala a Frantei imi pare a fi plina de epigoni fara prea multe sanse la titlu, iar Anglia are jucatori exceptionali, dar ii lipseste un I don’t know what ca sa fie o echipa mare. Nu cred ca Danemarcei ii mai iese figura de acum 20 de ani, tocmai pentru ca nu mai vine de pe plaja, ci din cantonament, iar echipele din centrul si estul Europei se tin batoase, dar sa vedem cat le mai merge.

O ironie grandioasa pe care aproape mi-o doresc ar fi sa castige Grecia. Chiar practicand acelasi fotbal oribil ca in 2004, n-are importanta. Sa triumfe la Euro exact tara care se pregateste sa iasa din Euro ar fi o gluma mult prea buna.

Sambata, 23 iunie, Craiova Forum sarbatoreste 8 ani de existenta si organizeaza o petrecere la terase Restaurantului Craiova, incepand cu ora 12:00. Legatura logica?

Si privind la Euro, si participand la petrecerea CF, poti manca mici si bea bere.

Nota Bene! Articolul e scris intr-un moment cand etapa ultimelor meciuri din grupa nu se incheiase, asa ca iertate fie-mi pronosticurile si judecatile de valoare eronate!

Iunie 18, 2012

Un Robinson mai oropsit

Viata lui Pi de Yann Martel. O carte despre care multi spun ca este exceptionala. Dupa ce am citit-o, numarul acestora a crescut cu unul.

Viata lui Pi e un roman ca un triptic. Are trei parti distincte tematic, interesante luate separat, dar captivante impreuna.

Prima are un iz de Midnight Children si prezinta zbaterile unui adolescent indian, care cocheteaza in paralel cu hinduismul, crestinismul si  islamismul. Martel reuseste cum rar mi-a fost dat sa vad sa jongleze cu toleranta religioasa si cu diatriba impotriva ingustimii in cadrul acelorasi pagini.

Aceasta tripla initiere religioasa nu dureaza prea mult, pentru ca personajul nostru, membru al unei familii care detine o gradina zoologica, intreprinde o calatorie pe mare care se sfarseste printr-un naufragiu. Numai Pi, protagonistul, se salveaza pe o barca, pe care, insa, isi mai gasesc locul un urangutan, o hiena si un tigru, care poarta foarte ineditul nume de Richard Parker.

Cam doua treimi din carte se petrec in acest spatiu restrans, in care Pi are de infruntat foamea, setea, dar si teroarea gandului ca ar putea fi sfasiat in orice moment de Richard Parker. Foarte ciudat pentru un tigru, dar foarte comun pentru un om, acest nume nu lasa niciodata povestirea sa devina una de supravietuire pura, ci obliga cititorul sa ramane permanent intr-un spatiu ambiguu, anticipand astfel lovitura pe care Martel o da cu cea de-a treia parte a tripticului.

In privinta acesteia, m-as fi asteptat la orice – tragic, comic, apodictic, dar nu la cruzimea stralucita cu care Yann Martel descompune starea emotionala pe care o acumulasem pana atunci si o directioneaza catre ceea ce isi propusese inca din start, dar pierdusem eu din vedere. Din comoditate, am sa ma folosesc de un reper deja universal: un Inception al credintei.

Exista foarte multi intelectuali cu pretentii ateist-rationaliste care dau „share” pe Facebook la diverse manifeste anti-religie, unele justificate, altele nu. Pentru ei, Viata lui Pi este o demonstratie fix pe limba lor asupra necesitatii existentei lui Dumnezeu.

Iunie 12, 2012

RMA – live text din memorie*

Mai devreme in acea zi: Merg spre serviciu si sunt potopit de musculite, mai ales ca mi-am pus pe mine tricoul de firma cel viu colorat, oare Vodahmhmhmh o fi sponsor la RMA?

Cateva ore mai tarziu: Bubuieli intermintente razbat pana la birou si diverse voci false exerseaza live! Spiritul critic imi spune: la astia vrei sa mergi diseara? Curiozitatea imi spune: Hai sa mergem, sa aflam cine sunt, sa avem de cine rade. Curiozitatea invinge.

20.30: Plec spre RMA. Suvoaie de cetateni curg pe strazi spre Piata Socio-Umana, de parca un maelstrom interdimensional s-ar fi deschis pe locul unde se odihnea odinioara potentul cal al lui Mihai Voda Viteazul.

20.40: Dinspre English Park, dau sa intru in piata, luptand cu melasa de oameni care se misca in toate directiile; un tip imi strecoara subversiv un pix si imi sopteste: Voteaza cutare!

20.45: In zona aceluiasi colt, niste spirite protestatare elevate (adica de pe la etajul 6-7) dau drumul unui banner care abate atentia multimii; n-am pozitie sa vad ce scrie, dar pot sa intuiesc ca e acelasi lucru pe care l-au afisat destui, inclusiv pieptul generos al unei anume candidate.

21.00: Primul moment muzical la care asist integral: niste aia cu maestrul George Nicolescu. Prea mult timp alocat alora, prea putin maestrului.

21.15: Miscari browniene ale populatiei; persoanele filiforme sunt avantajate.

21.20: Pe scena apare ALEX MICA! Alex Mica??? Alex Mica!!! La nici doua minute, un jandarm isi face loc printre noi, purtand o pubera lesinata. La Michael Jackson mai zic, dar la ALEX MICA!?

21.25: Alex Mica il invoca pe cel mai important om din viata lui: A(Dony)s, judecand dupa urletele habotnicelor din primele randuri; faza cu „cel mai important” mi-aduce aminte fara sa vreau cum l-a intampinat Leonard Miron pe unul care dadea note la Eurovision: Ciao, Bello!

22.00: Moment planuit a fi de maxim extaz: 2 Sud-Est reuniti din nou pe scena; analizand media de varsta a publicului si socotind ca eu dadeam admiterea la liceu cand baietii produceau slagar dupa slagar, lipsa entuziasmului e explicabila.

22.10: Miscarile browniene ale populatiei continua; persoanele filiforme sunt avantajate.

22.15: Unul dintre aia si maestrul George Nicolescu vin sa dea un premiu; maestrul stie sa faca show si cand nu canta. Laureatul: ALEX MICA! Alex Mica??? Alex Mica!!!

22.30: Andreea Banica, insasi personificarea conceptului de MILF, apare in duet cu Laurentiu Nuţă, Luţă, Guţă, Muţă, Vuţă, Buţă. Inca un lesin: un puber, de data aceasta de sex masculin, purtat pe brate spre meleaguri cu mai mult oxigen; care, intr-adevar, lipseste, inlocuit fiind de o varietate uimitiare de miresme umane.

22.45: Dau sa plec din piata. Miscarea browniana, care nu a incetat niciodata, imi modeleaza traseul, de care reusesc totusi sa ma tin; ciunga lipita de talpi aduna cu obstinatie orice pliant de pe jos, electoral sau comercial, fara discriminare, asa ca, prin English Park, deja astept sa vina zapezile, ca talpici am.

23.00: Ajung acasa, dau drumul la televizor si comut pe canalul care transmite RMA in direct; ai putea sa juri ca e un spectacol chiar tare.

Sa ne revedem cu bine la urmatorul RMA. Sau poate nu.

*Orele sunt orientativ-fictive.

Iunie 11, 2012

Ce Asigurator alegeti voi?

Filed under: Guest Post — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Iun
Tags: , , , ,

Zilele care urmeaza este ziua unui bun prieten de-al meu si nu stiam exact ce cadou sa ii cumpar. Nu ca nu i-as cunoaste gusturile, dar voiam sa ii iau ceva care sa stiu sigur ca ii va folosi. Si ce credeti ca mi-a trecut prin minte? L-am auzit ca in iulie ii expira asigurarea rca si voia sa mergem sa o incheie unde a incheiat-o si anul trecut: la un mall aici. Asa ca o sa ma ocup eu de asta, sa vad doar cum ii “sustrag” talonul ca sa il xeroxez si apoi sa vad cum i-l pun la loc fara sa observe. Oricum, gasesc eu ceva, dar nu asta e problema!

Problema mea este ca nu stiu la ce firma ar trebui sa i-o inchei. Trebuie sa fie tot la firma la care a avut anul trecut, sau pot pur si simplu sa ii aleg cel mai ieftin rca si gata ? Dar daca aleg vreun asigurator neserios si ma trezesc ca are probleme apoi ? Citeam eu pe net ca este posibil si asa ceva, chiar daca nu inchei asigurarea pentru tine. Ultimul lucru pe care vreau sa il fac este sa dau totul peste cap.

Va intreb si pe voi, poate stiti mai bine, poate va asigurati masina de mai multa vreme. Eu nu o sa merg la mall, stiam de cei de la rca ieftin, asa ca o sa fac aici calculul, dau si niste tichete, am inteles, rezolv eu, dar intrebarea e: ce asigurator?

M-am tot documentat pe net si am citit mult, dar parerile sunt impartite. Daca era vorba de rca-ul meu nu ma impacientam, dar nu vreau sa creez nimanui probleme, tot ce vreau este sa ii fac o surpriza, o sa ii prinda bine niste bani in plus in buzunar.

Generali am inteles ca este firma serioasa, dar e cam scumpa pentru cei tineri. Nu pot sa dau nici  7-800 RON.

Poate ma lamuriti si pe mine si imi spuneti cum ar trebui sa procedez: deci, cel mai ieftin rca sau un rca la o firma mai serioasa dar mai scumpa? Sa zicem ca pot da 500 RON pe 12 luni, doar am copilarit impreuna :). Daca merita, de ce nu ?

Voi ati avut vreodata probleme de genul asta ? Sa fiti loviti de vreunii care aveau rca-ul la o firma neserioasa si sa nu va puteti repara masina ? Am auzit de unii care si-au reparat-o intr-un final pe casco, din cauza ca nu au reusit altfel.

Astept si parerile voastre ca sa ma pot decide.

Iunie 10, 2012

Zombie Apocalypse

Nu credeam sa-invat vreodata a muri de plictiseala. Dar John Carter mi-a demonstrat ca se poate.
Cum? Printr-o combinatie de kitsch (si nu e neaparat vorba  de numele actorului principal), ineptie si cliseu. Cand nu e una, sunt celelalte doua sigur.

In literatura, John Carter este un personaj  dintr-o serie de 11 (!) romane, creat de acelasi care l-a dat lumii si pe Tarzan, Edgar Rice Burroughs. Habar nu am daca producatorii au ecranizat doar pe primul sau au bagat mai multe la malaxor, dar cert e ca au procedat ceva de genul: au aruncat cartea in sus si ce au citit unde a ramas deschisa cand a cazut, aia s-au caznit sa redea, fara sa le treaca vreun moment prin cap ca rezultatul total nu e neaparat logic.

Scena cu testosteron? Aduceti pe bine claditul Taylor Kitsch (in locul lui mi-as schimba numele, cred ca aduce ghinion) si puneti-l sa vorbeasca precum un tabagist inveterat, care a fumat de mic, inclusiv din mahorca bunicului.

Scena cu intrigi intergalactice? Aduceti un actor cat de cat in stare sa rosteasca niste replici, recte Mark Strong, tundeti-l chilug, dati-l cu pudra din belsug si faceti-i ochii albastri, bineinteles.

Scena de anvergura? Cheltuiti 250.000.000 de dolari pe efecte speciale foarte sclipicioase, ca oamenii sunt snobi si o sa le placa.

Cel mai simpatic personaj din John Carter; langa el, Taylor Kitsch.

In comparatie cu John Carter, Avatar e chiar un monument grandios de sensibilitate artistica.

Dupa ce s-au inregistrat cateva cazuri de canibalism, circula pe la americani isteria cu „zombie apocalypse”. Departe de mine gandul de a contesta o astfel de previziune infricosatoare, pe care au luat-o la analiza inclusiv publicatii serioase gen Time Magazine, dar cred ca nu vreun virus i-ar aduce pe oameni in starea de hoituri ambulante, ci astfel de productii audio-vizuale, care iti bombardeaza mintea cu prostii si te vlaguiesc de orice fel de energie intelectuala.

Run, motherfucker, run!

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.