Caiet de insemnari

Iunie 25, 2010

Dominion

Dintru inceput va spun ca, pentru mine, Dominion este Starcraft-ul boardgame-urilor. Ca sa parafrazez replica mea preferata din Sobieski si romanii, numele asta e destul tun pentru cei care au injghebat batalii epice intre zergi, protosi si oameni. Pentru ceilalti insa am sa detaliez.

Dominion este un joc de strategie care se bazeaza numai pe carti. Nu este vorba despre obisnuitii asi, zecari si septari si tot familionul lor, ci despre carti speciale, cu diverse atribute, care, combinate, ii aduc celui care le joaca diverse beneficii. Modul cum sunt corelate aceste carti, avand in minte scopul final, acela de a avea mai multe puncte decat ceilalti, este provocarea acestui joc…

Citeste continuarea pe Teoria jocului.

Anunțuri

Iunie 24, 2010

Sa privim pictura! (XLV)

Intalnirea

Pictura de mai sus mi-a iesit in cale intamplator, in timp ce cautam o alta, a lui Henri Rousseau, dar m-a fermecat instant prin naturaletea si umorul pe care le degaja. Priviti cat de seriosi sunt acesti baietei care se comporta ca oamenii mari. Cel mai inalt, prezentat cu spatele, domina probabil aceasta adunare de la colt de strada, dar nici ceilalti nu se lasa mai prejos si il privesc cu incordare, ironie sau martialitate. Apropo de asta, cel mai mic dintre ei, care sta cu mainile legate la spate si care poarta un veston invers, este de departe cel mai amuzant dintre toti.

Acest tablou mi-a adus aminte de momentul cand a avut loc Revolutia din 1989. Traiam intr-un loc ferit de orice evenimente si tot ce razbatea la noi erau trunchiatele stiri ale acelei vremi. Noi, baietii de la bloc, am inceput sa ne jucam de-a revolutia; cei mai mari si-au rezervat rolurile importante (Iliescu, Roman), iar eu, pentru ca eram cel mai mic, nu mi l-am putut asuma decat pe cel foarte umil de soldat destinat sa ii pazeasca pe Ceausesti, misiune de care m-am achitat cat am putut de bine.

Despre autoarea acestui tablou, Marie Bashkirtseff (1858-1884) am aflat ca a fost o figura interesanta a vremii sale. Rusoaica nascuta in Ucraina si scolita la Paris, s-a manifestat in pictura si sculptura, a tinut inca de la 13 ani un jurnal devenit celebru prin modul cum prezinta zbaterile unui artist in devenire si a fost o ferventa sustinatoare a drepturilor femeii, unul dintre aforismele ei favorite fiind: Sa iubim cainii, sa iubim doar cainii! Barbatii si pisicile sunt creaturi nedemne. (sursa: www.wikipedia.org)

Feministelor care jubileaza la citirea randurilor de mai sus, le atrag atentia ca Marie Bashkirtseff a murit de tanara. De tuberculoza, bineinteles.

Iunie 23, 2010

Proverbe (12)

Filed under: Proverbe — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Iun
Tags: , , ,

Tot omul e dator sa tie o data satul de vorba.

(Sursa: Apa trece, pietrele raman. Proverbe romanesti, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1966)

Iunie 22, 2010

Pentru cei care adora durerile de cap

Citind GOLEM XIV de Stanislaw Lem, mi s-a reactivat o senzatie ciudata si aproape neplacuta pe care nu am mai simtit-o de cand am vazut Odiseea Spatiala: 2001, regizat de Stanley Kubrick. Eram gripat si eforturile intense de a patrunde sensurile elevate si absconse ale acestei capodopere cinematografice, indeosebi la scenele de la final, m-au secatuit de puteri si mi-au intors boala cu cel putin o saptamana.

Cartea polonezului e structurata sub forma unei pseudo-relatari despre existenta meteorica si derutanta a unei inteligente artificiale superioare, denumite GOLEM XIV. Prima parte a romanului prezinta o scurta descriere a evolutiei tehnologice care a condus la aparitia acestei entitati; evident, nevoile militare au dat nastere unui astfel de proiect, apoi asidua zbatere pentru perfectionare si petru depasirea adversarilor (romanul e aparut in 1981, deci in timpul Razboiului Rece) ii duce pe precursorii lui GOLEM XIV in preajma oamenilor de stiinta.

Partea a doua a cartii este cea care provoaca migrene si se constituie sub forma unor prelegeri pe care GOLEM XIV le ofera pe tema conditiei omului, ca parte a universului, si constatari asupra naturii sale paradoxale. Evident, eu n-am facut decat sa va rezum dupa umilul meu intelect ceea ce eu banuiesc a fi fost subiectul acelor pagini, care au un asa nivel abstract si o densitate atat de mare a conceptelor incat, in incapatanarea mea de a pricepe ceva, am simtit cum imi zvacnesc tamplele. Perversitatea romanului, pentru ca altfel nu am cum sa o numesc, este ca surmenajul intelectual nu provoaca indignare, asa cum s-ar cuveni in fata oricaror lucruri pe care nu le intelegem, ci un fel de stranie placere. In acest punct, mi s-a relevat o noua comparatie cu domeniul cinematografiei, de data aceasta cu o prelegere la fel de inaccesibila din finalul superbului anime Ghost in the Shell.

Din aporie, GOLEM XIV trece apoi intr-o subtila satira. Partea a treia prezinta reactia omenirii in fata inteligentei abstracte si superioare a mega-computerului, cu teama si tenditele teroriste pe care acest ale inspira si cu dilema amutirii sale dupa ultima prelegere. De ce a preferat GOLEM XIV sa taca? Oare oamenii nu au mai prezentat niciun interes, datorita fragilitatii si instabilitatii lor sau inteligenta artificiala a constientizat ca intelectul fara sentimente este inutil? Dupa dureri de cap, persistenta cugetarii.

GOLEM XIV este o carte pe care o poti recenza o data, dar pe care trebuie si merita sa o citesti de cel putin trei ori.

 

Iunie 20, 2010

Dulcele stil clasic

Nu stiu de ce, dar ma vad nevoit din nou sa inceput exprimandu-mi nedumerirea in privinta celor care dispretuiesc compulsiv filmele vechi, alb-negru. Chiar intr-atat sa mearga influenta formei, a culorilor si a artificiilor de montaj care domina productiile contemporane? Imi pun aceste vesnice intrebari pentru ca, de fiecare data cand vad un film vechi excelent, ma gandesc ce pierd toti acestia.

Sweet Smell of Success este cel mai recent exemplu. Incepe fara prea mare elan, avandu-l in prim plan pe Tony Curtis, tinerel si frumusel, in rolul unui agent de presa smecher, ambitios si lipsit de scrupule, care incearca sa parvina cu orice pret si deslusim din actiunile sale ca isi agata multe sperante de misiunea pe care un puternic editorialist i-a incredintat-o, de a aranja despartirea dintre sora acestuia si un cantaret de jazz. Problema acestui Dinu Paturica este insa ca cei doi se iubesc mult si chiar ii bate gandul sa se casatoreasca.

Un subiect aparent usurel, care nu explica faima acestui film; numai ca personajul principal nu intra in scena imediat si creeaza un cadru de asteptare asemanator cu cel din The Third Man, care incita la curiozitate.

J. J. Hunsecker, editorialistul cu pricina, e detestat si temut in egala masura, iar cand, intr-un final, isi face aparitia, intelegi de ce. Retinut, cu o mimica redusa doar la jocul ochilor, Burt Lancaster construieste un monstru. In comparatie cu el, ipocrizia si setea de succes ale personajului lui Curtis apar ca niste copilarii. Pe langa modul implacabil si placid in care Lancaster abuzeaza de puterea sa, mai exercita si o dominatie sufocanta asupra surorii sale, pentru care manifesta o afectiune maladiva, evidenta oricui.

Parerile pe care le auzisem sau citisem despre Sweet Smell of Success puneau accent pe dialogurile subtile; fara a contesta valoarea acestora, consider totusi ca punctul forte al filmului este tocmai componenta non-verbala. Figurile actorilor sunt suficiente pentru a cladi atmosfera apasatoare, in care putinele zvacniri de umanitate sunt reprimate brutal, iar asta nu ar trebui decat sa ii incante pe cei care invoca modul vetust si ininteligibil in care se rosteau replicile in filmele mai vechi.

Cele doua personaje principale, al lui Tony Curtis si al lui Burt Lancaster, reprezinta doua stadii ale coruptiei morale. Primul este in faza somatica, in care coruptia are un caracter neregulat, poate suscita inclusiv amuzament, si mai lasa loc de manifestari ale microbului numit constiinta. A doua este faza terminala, cerebrala, a omului care sufera o deformare a perceptiei asupra realitatii, a omului robotizat, care nu mai este capabil de compasiune si pentru care ceilalti nu sunt decat ganganii care merita strivite.

Iunie 17, 2010

D Iulius viseaza

Bucata lui Tarantino din Grindhouse e poate cea mai lipsita de sens contributie pe care a adus-o lumii cinematografiei, dar, totodata, este si una dintre cele mai pline de hazul nebun si violent pe care acest extraordinar regizor reuseste sa il starneasca.

Pentru cei care nu au vazut filmul, scena asta a picat intr-un moment cand deja radeam cu gura pana la urechi, asa ca limba a avut pe unde sa-mi cada cand am contemplat miscarile infernal de feline ale prefrumoasei din imagine, pe o melodie aleasa atat de bine ca m-am sperita (m-am documentat in privinta ei si am aflat ca se numeste Down in Mexico si apartine formatiei The Coasters). In plus, expresia „lap dance” mi s-a intiparit pe creier pentru vecie.

Eunucilor si doamnelor cu principii puritane solide le recomand sa ii urmareasca figura lui Kurt Russell (fapt pe care eu l-am reusit de-abia la a 10-a vizionare), care a avut un delicios rol de psihopat, amuzant cum numai Tarantino stie sa imagineze.

Iunie 16, 2010

Antike

Antike e un joc cu un cadru antic, dar cu o structura nemteasca. Spre deosebire de boardgame-urile americane, cele germane tind sa elimine factorul hazard si sa lase totul in sarcina intelectului si abilitatii jucatorului. Evident ca o astfel de provocare nu poate decat sa fie benefica.

Atmosfera de antichitate e generata de o harta mare care ofera o perspectiva geografica destul de exacta asupra civilizatiilor importante ale epocii; motiv de mandrie nationala – apar Napoca si Tomis…

Citeste continuarea pe Teoria jocului.

Iunie 15, 2010

Greoi, dar cu idei

Cu toata cultura pe care imi imaginez ca o am, tot mi se mai intampla sa dau peste personalitati si creatii semnificative despre care n-aveam habar.

Asa s-a intamplat cu G.K Chesterton (1874 – 1936), un englez complex care a scris de toate si cu destul stil si umor, pare-se. Mie mi-a cazut in mana Hanul zburator, un roman alegorico-satiric cu o idee haioasa. Intr-un exces de puritanism, in Anglia de dupa un eveniment care mi s-a parut a fi chiar Tratatul de la Berlin din 1878, un politician in voga, aflat si sub influenta unui pseudo-profet musulman, declanseaza o campanie impotriva stabilimentelor care comercializeaza bauturi alcoolice.

Asta ii revolta pe un ciudat si patimas aventurier si pe un blajin hangiu, care, neputand indura grava atingere adusa fundamentalei libertati a poporului englez de a se pili zdravan, speculeaza o chichita a nefastei legi si iau firma hanului, pe care o poarta prin diverse locuri din tara, vand shot-uri de rom fara sa se zgarceasca si trec prin diverse patanii.

Romanul abunda in idei sanatoase: pe de o parte condamna excesul de moralitate, care deseori ascunde vicii mai rele; pe de alta, nu menajeaza apucaturile spre bautura ale propriului popor. De actualitate mi s-a parut atacul impotriva a ceea ce am numi in prezent political correctness – toleranta excesiva, manifestata in numele democratiei, fata de culturi si obiceiuri care insa resping democratia. Avand in vedere ca am apreciat si demersul lui Pascal Bruckner din Tirania penitentei, si aici mi-a mers la suflet taria de a lua atitudine impotriva ipocriziei si a tupeului multor reprezentanti ai religiei islamice, care pretind in Europa ceva ce nu sunt dispusi sa ofere in tarile lor de bastina. Chesterton arunca sageti insa si spre bastinasii englezi, ale caror prostie si snobism contribuie la propagarea acestui flagel.

Neajunsul acestui roman este stilul greoi, cu personaje care sunt mai mult plasmuiri menite sa sustina esafodajul ideatic. Exista si o sumedenie de cantece de voie buna, unele – spre cinstea traducatorilor – adaptate binisor limbii romane, care fragmenteaza naratiunea. Cadrul temporal e destul de ambiguu: pomeneam de tratatul din 1878, dar apar automobile, care sunt folosite in mod curent.

Figura lui G. K. Chesterton, masiva si cu un licar de inteligenta ironica in ochi, mi-a adus aminte de cea a lui Orson Welles si astfel mi-am dat seama ca ar fi niste asemanari si intre Hanul zburator si Citizen Kane. Ambele sunt creatii ale unor oameni cu o desteptaciune peste medie, carora le-a placut sa jongleze cu ideile, care au nedumerit si care scapa unor interpretari absolute.

G. K. Chesterton

Iunie 11, 2010

Tristeti provinciale

Nu stiu cum s-a vazut Robin Hood la fabulosul, mirobolantul IMAX din Bucuresti, dar la un amarat cinematograf din provincie nu a reusit decat sa ma intristeze.

Pareri defavorabile auzisem destule, dar m-am dus la el increzator ca ceva, ceva tot imi va placea, mai ales ca, teoretic, aveam motive: e cu Russell Crowe, Cate Blanchett si Max Von Sydow, e regizat de Ridley Scott si spune povestea unui personaj pe care il indragesc de cand eram pustan.

Vreo 15-20 de minute din film eram gata sa ma ii iau apararea fervent impotriva detractorilor. Robin al nostru slujeste in armata lui Richard Inima de Leu, care e prezentat demitizat si abrutizat, adica veridic din punct de vedere istoric, ceea ce nu mi s-a parut de lepadat. Numai ca, dupa ce mult romantatul rege moare si Robin al nostru ia identitatea unui nobil, cu tot ce presupune asta, si intra in mrejele unei conspiratii menite sa subjuge Anglia, totul se rupe. Povestea se precipita, conflictele sunt puerile si previzibile, relatiile dintre personaje sablonarde.

Tristetea nu a survenit din simplul fapt ca am vazut un film slab, pentru ca asta e inevitabil cand iti place aceasta arta. M-a pus pe ganduri traseul inexorabilal marilor artisti care au facut parte din esecul numit Robin Hood. Toti cei pe care i-am mentionat mai sus au avut momente sublime in carierele lor (Russell Crowe si Ridley Scott chiar l-au impartasit in Gladiator) si nu se poate spune despre ei ca mor de foame sau ca nu au strans suficienti bani sa le ajunga pana la sfarsitul vietii. Atunci, ce nevoie i-a impins sa se inhame la un proiect in care nici macar nu au crezut?

Ca sa va dati seama pe ce ma bazez cand spun asta, urmariti-l pe Crowe, un actor care are darul de a imbina vitalitatea si expresivitatea. E placid, vrea sa fie dur, are vorba putina, ca sa nu interpreteze prea mult, dar nu prea ii iese; in apararea lui, la ce scenariu are Robin Hood, il inteleg de ce n-a vrut sa se faca auzit prea des.

Cu Ridley Scott am sa fiu mai rau; il cunoasteti, e regizorul scenelor de lupta impecabile si spectaculoase si, pe alocuri, il recunoastem; dar are si unele derapaje majore, precum invazia din finalul filmului care seamana cu debarcarea din Normandia. Intertextualitate, frate, dar s-o stim si noi! Cred ca un dram de senilitate tot l-a atins pe batranul maestru. Pana la urma, Ridley Scott nu e Sergiu Nicolaescu!

Robin Hood e un motiv sa mai tineti din cand in cand cont si de gura lumii.

Iunie 9, 2010

Sa privim pictura! (XLIV)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Iun
Tags: , , , ,

Visul

De cand eram mic si rasfoiam albumele de arta ale mamei, cel al lui Henri „Le Douanier” Rousseau ma intriga.

Pe de o parte, vedeam niste picturi care aduceau cu tentativele colegilor mei de gimnaziu, mai inzestrati la desen. Pe de alta, coloritul viu si bucuria de a trai pe care le degajau ma faceau sa ma intorc periodic la el.

Stiu ca omul, desi a avut printre prieteni pictori de marca, nu a vrut sa ia lectii si a spus ca natura este cel mai bun profesor. Asa este, pentru ca, la fel ca natura insasi, tablourile lui nu au decat un simplu, dar nepretuit efect: ma relaxeaza.

P.S. Mult timp am reflectat asupra sintagmei „pictura naiva”. De regula naiv are un sens mai degraba negativ, dar in cazul de fata nu poti decat sa-l traduci prin inocenta, placere nealterata si vitalitate. Parca merita sa fii cateodata naiv, nu?

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.