Caiet de insemnari

Februarie 28, 2010

Intentii onorabile

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , , , , ,

Trebuie sa fii negru la inima sa nu recunosti eforturile celor care fac un film care, fara sa te dea pe spate sau sa te tina cu sufletul la gura, iti lasa impresia ca a fost muncit cu daruire si cu un dram de idee.

Aceasta idee e concretizata in Moon intr-o baza spatiala selenara, unde un fel de miner-administrator solitar, interpretat de Sam Rockwell, se ocupa de extragerea unui praf de luna pretios si de trimiterea lui pe Pamant, asistat de un computer-robot avansat pe nume Gerty, o varianta mai prietenoasa a lui HAL 9000 din 2001: A Space Odyssey. La un moment dat, personajul face un accident cu un seleno-mobil si de aici se dezvaluie natura existentei sale de clona. Nu va enervati, nu va dezvalui mare lucru, pentru ca nu asta e principala atractie a filmului, ci caracterul sau introspectiv.

Totul e la nivel onorabil in Moon. Atmosfera de solitudine si claustrare e onorabil sugerata, nuanta foarte gri a filmului te transporta onorabil la suprafata lunii, jocul actoricesc multiplu al lui Sam Rockwell e onorabil, adica sustine povestea, dar nu o salta, asa cum face Tom Hanks in Cast Away, iar vocea lui Gerty, interpretata de Kevin Spacey este onorabil de placida, astfel incat sa redea o inteligenta artificiala la limita umanizarii. Acest personaj robotic prilejuieste si exercitiul de stil care mi-a placut cel mai mult – in cenusiul tern si albul enervant de imaculat al imaginilor, singurele pete de culoare sunt emoticoanele pe care Gerty le afiseaza ca sa isi exprima atitudinea in interactiunile cu partenerul sau uman. Onorabil este si mesajul pe care eu l-am desprins urmarind acest film – e nevoie sa te descoperi si sa te accepti inainte de a te elibera de trecut.

Cea mai onorabila si laudabila este intentia realizatorilor de a face un SF ca pe vremuri, fara explozii si salturi in hyper-space, bazat mai mult pe indemnul de a reflecta asupra conditiei omului din toate timpurile.

Februarie 25, 2010

Ceaiul de la orice ora

Filed under: De prin satul planetar — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , , ,

Cei de la Bookblog au lansat un site www.teacup.ro care si-a stabilit ambitiosul obiectiv sa ii aduca impreuna pe cei pasionati de citit, dar si de ceai. Sunt intr-un concurs de feedback, asa ca voi fi cat se poate de expeditiv:

– imi place ideea, pentru ca aflu de carti de care nu auzisem in viata mea

– nu-mi place pentru ca sunt momente cand nu reusesc sa ma loghez, desi am cont facut, cu acte in regula; partea tehnica mai scartaie.

Am fugit sa imi revendic premiul :D!

Februarie 24, 2010

Razboiul sexelor

Asezarea astrelor sau o ciudata coincidenta a facut ca, anul acesta, la Oscaruri, sa se bata pentru distinctia de cel mai bun film, doua productii regizate si pastorite de doi fosti soti.

Unul este Avatar pe care l-a clocit James Cameron ani de-a randul, bagand o carca de bani in el, si altul este The Hurt Locker, pe care ex-consoarta sa, Kathryn Bigelow, l-a scos din te miri ce. Vazandu-le pe amandoua, afirm fara sa sovai ca femeia l-a facut pe barbat de departe si, culmea, aventurandu-se pe un teren masculin prin excelenta: razboiul.

Filmul urmareste infernala sarcina a unei echipe de genisti americani in Irak, care au de infruntat ostilitatea abia retinuta a unui intreg oras, concretizata foarte des prin bombe plantate in cele mai perfide moduri si locuri.

In The Hurt Locker exista doua mari laturi care, si aici e meritul de netagaduit al fostei doamne Cameron, coexista si se completeaza fara vreo urma de artificialitate. Una e tensiunea razboiului purtat impotriva unui dusman invizibil, incredibil realizata prin cadre scurte, rapide, absenta aproape totala a muzicii de fundal, linistea rezultata fiind de-a dreptul insuportabila, si samburii de nebunie pe care ii afiseaza intepretul principal Jeremy Renner atunci cand are de-a face cu o bomba artizanala pe care trebuie sa o dezamorseze in cateva secunde (atitudine care se incadreaza la fix in conceptul poeziei razboiului, pe care l-am descris acum ceva timp).

Cealalta este drama psihologica a soldatilor, pe care razboiul si moartea ii dezumanizeaza si drogheaza sau, dimpotriva, le dezvaluie adevaratele valori ale vietii. Jeremy Renner e punctul unificator al celor doua. Pe cat de fascinant e sa ii urmaresti reactiile in timp ce da de cap unui mecanism al mortii, pe atat de provocator e sa deslusesti ramasitele de camaraderie si umanitate pe care le manifesta de-a lungul filmului. Nici actorii care ii intruchipeaza pe colegii sai de echipa (Anthony Mackie si Brian Gerarghty) nu sunt mai prejos in privinta expresivitatii si a naturaletii. Scurta aparitie a lui Ralph Fiennes in rolul unui dubios vanator de recompense cu accent britanic mi s-a parut un premeditat derapaj in absurd, menit sa accentueze realismul frust al peliculei in general.

Indiferent ce opinie ai avea fata de invazia americana din Irak, e greu sa nu simpatizezi cu personajele soldatilor americani si sa tremuri la gandul ca, in orice moment, ar putea sa fie facuti bucati de vreo bomba pitita intr-un loc oarecare. Nu e manipulare, pentru ca nu exista nicio frantura de apologie a luptei pentru apararea democratiei. E doar compasiune pentru niste oameni care infrunta moartea in numele altora.

Cred ca fenomenul razboiului din Vietnam se repeta si in cazul celui din Irak. Dupa ce pasiunile patriotarde s-au stins, incep sa apara filme mai patrunzatoare (In the Valley of Ellah) sau demne de Oscar (The Hurt Locker).

Februarie 22, 2010

Proverbe (3)

Filed under: Proverbe — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , , ,

Ce a facut mama si tata, o sa faca fiul si fata.

(Sursa: Anton Pann, Povestea vorbii, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1967)

Februarie 19, 2010

Eleganta nu moare niciodata

Daca m-ar pune cineva sa aleg un singur scriitor caruia sa i se potriveasca epitetul de „elegant”, l-as alege pe Kazuo Ishiguro fara sa stau pe ganduri.

Cine a citit Ramasitele zilei sau Un artist al lumii plutitoare stie la ce ma refer. Acea naratiune interioara care inainteaza cu pasi marunti si masurati, a unei persoane care isi urmeaza prejudecatile si convingerile fara sa aiba habar ca, gratie accesului la cele mai intime resorturi ale sale, acordat de precizia de ceasornicar a unui scriitor nipono-englez, nu ne lasam purtati pe acelasi fagas al greselilor sale, pe care insa le vom privi cu o intelegere superioara.

Fascinant in privinta lui Kazuo Ishiguro e ca vezi partile care ii compun personalitatea literara si, cu toate acestea, nu le poti separa nicicum. Avem o latura foarte japoneza, a sacrificiului si fatalismului si una rationala, rece, dar ingaduitoare, adica britanica. Acest amestec genereaza o tema recurenta in opera sa: orbirea. Cum, intamplator, ambele culturi (in variantele lor clasice) pun mare pret pe eleganta si evitarea stridentelor, rezultatul este exponential in orice roman al sau.

Acest „orice” este cu atat mai remarcabil, stiind ca Ramasitele zilei este indeobste considerata o capodopera. Ishiguro nu s-a lasat insa intimidat de stacheta pe care si-a ridicat-o singur si a mai dat lumii inca un roman extraordinar, Pe cand eram orfani.

Un detectiv din Anglia interbelica isi propune sa rezolve marele mister al vietii sale, disparitia parintilor pe cand era copil si traia in Shanghai. Frumusetea, pentru ca n-am alt cuvant, a cartii consta in faptul ca investigatia are si o latura fizica (indicii, martori), dar se sprijina mai ales pe cea introspectiva. Fragmente trunchiate de amintiri, fortate sa iasa la iveala sau declansate involuntar sunt redate cu atata finete de Kazuo Ishiguro, incat ai impresia ca esti un senzor atasat de psihicul protagonistului. Care nu este doar un instrument catalizator al actiunii, precum in romanele de suspans standard, ci este un om, care nutreste pasiuni, antipatii si incertitudini.

Orbirea, in cazul sau, dateaza din vremea copilariei si nu este numai rodul inevitabil al conditiei infantile, ci si rezultatul fortelor unei perioade in care lumea accelera ametitor spre autodistrugere. Esecul idealismului si al artei compromisului in a stavili agresiunea si totalitarismul sunt condamnate prin simpla tangenta la povestea principala. Scriitorul nu uita ca personajul sau este un detectiv, un arhetip menit sa desluseasca enigme, astfel ca finalul ne ofera dezvaluiri surprinzatoare pe care, culmea, uiti sa le mai astepti, furat de finetea stilului.

Marturisesc ca a fost un moment cand mi s-a parut ca Ishiguro a scapat fraiele naratiunii si a alunecat in absurd. Dar nu, nu a fost decat inca o piesa din acest puzzle literar care, complet fiind, te ajuta sa parcurgi o experienta rafinata, puternica si frumoasa.

Multumesc, Kazuo Ishiguro!

Februarie 17, 2010

Proverbe (2)

Filed under: Proverbe — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , ,

Cei tineri graiesc ceea ce fac, cei batrani ceea ce au facut, iar cei nebuni ceea ce vor sa faca.

(Sursa: Apa trece, pietrele raman. Proverbe romanesti, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1966)

Februarie 16, 2010

Tuse romanesti la Hollywood

Jean Negulescu

Imi plac filmele vechi si foarte vechi, adica inclusiv acelea care, spre oroarea multora, sunt alb-negru. Dar nu asta a fost principalul motiv pentru care am ales sa vad Johnny Belinda, ci faptul ca e regizat de Jean Negulescu.

Nascut la Craiova la 1900, romanul Jean Negulescu a avut o viata care ar putea constitui de voie subiectul unui film aparte. A ignorat insistentele parintesti si s-a indreptat spre arte, a bantuit si prin Parisul interbelic, a lucrat la un hotel in Franta, de unde a fost dat afara pentru ca a sedus o clienta. N-a patimit prea mult din cauza asta, pentru ca respectiva, o americanca, era atat de amorezata de chipesul roman, incat l-a luat de barbat si l-a trecut Atlanticul. Asa incepe povestea hollywoodiana a lui Jean Negulescu, care, in timp, a devenit o figura foarte respectata in acest Olimp al cinematografiei si, zica-se, a avut aventuri cu dive grele precum Greta Garbo, Marlyn Monroe sau Sophia Loren (mai multe detalii despre el aveti aici).

Johnny Belinda e cea mai titrata creatie a sa. A avut 12 nominalizari la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun regizor, a castigat pentru cea mai buna actrita (Jane Wyman) in rol principal si a fost surclasat doar de Hamlet al lui Laurence Olivier. Actiunea filmului este plasata intr-o asezare pe care noi am numi-o rurala si urmareste destinul unei fete surdo-mute si sarace, pe care doctorul inimos al comunitatii o invata sa comunice prin semne si sa spere la o viata mai buna. La un moment dat, fata este violata, iar copilul care se naste este pricina unor alte drame si complicatii.

Johnny Belinda are puternice accente melodramatice, inevitabile, data fiind conditia eroinei, si alimentate de atitudinea ambigua a personajului principal masculin (interpretat de Lew Ayres), care oscileaza intre spirit caritabil si dragoste, dar compenseaza masiv la capitolul interpretari. Jane Wyman este superba prin faptul ca se sustrage tentatiei de a fi prea expresiva, asa cum ar fi oricine ar juca rolul unei persoane cu astfel de deficiente, Charles Bickford e un tata aspru si cam din topor, dar iubitor, Agnes Moorehead (de neuitat in rolul mamei in Citizen Kane) e o fata batrana, bombanitoare si acrita, dar care mai pastreaza destule rezerve de umanitate.

Placerea cea mai mare in vizionarea acestui film a rezultat insa din faptul ca am depistat acel ceva care dezvaluie ca aceasta pelicula hollywoodiana este opera unui roman. Cand spui casa si gospodarie la americani, te gandesti la o curte curata, cu gardulet alb si drept, cu gradina cultivata sistematic si strabatuta de carari pietruite. Cadrul in care se petrece cea mai  mare parte a actiunii este o moara saracacioasa, cu un gard cu lanteti inegali si orientati care incotro, cu o batatura murdara, in care iti imaginezi cate un gainat de la pasarile de curte care zburatacesc incoace si incolo. Fata cea surdo-muta cara apa intr-o ciutura si o varsa intr-un jgheab. O atmosfera foarte familiara oricui are rude la tara si se mai si duce pe la ele.

Jean Negulescu si-a petrecut in Romania (la acea vreme o tara foarte rurala, ca si acum de altfel) copilaria si adolescenta si, desi era fiu de negustor cu stare, ma indoiesc ca n-a stat destula vreme si pe undeva, prin vreun sat din preajma Craiovei sau a Bucurestiului. Asa ca, atunci cand a fost pus in situatia sa recreeze viata unor oameni sarmani, a facut-o asa cum stia el de pe meleagurile unde s-a nascut.

Inutil sa mai spun ca acest cadru rural autentic potenteaza si umanitatea care il populeaza si face din Johnny Belinda un film pe care merita sa-l vedeti, fie ca sunteti cinefili sau doar romani.

Februarie 14, 2010

DJ Iulius baga manele!!!

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , ,

Pentru ca astazi este globala zi a indragostitilor, va propun sa ascultati o melodie pe care eu o consider manea.

Ca sa imi justific spusele, ascultati ritmul unduitor, mesajul adanc despre amor si examinati atent miscarile din solduri ale celor doua bunoace care presteaza muzical. Constatarea care se impune este ca pana si in manele suntem inapoiati; occidentalii au trecut deja la nivelul urmator si au eliminat din peisaj inutila prezenta tuciurie cu lantoi la gat.

Totusi, ca sa fiu sincer pana la capat, marturisesc ca imi place enorm maneaua asta.

Februarie 12, 2010

Proverbe

Filed under: Proverbe — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , ,

Am constatat ca, in diverse medii, de la publicatii tiparite si bloguri pana la status-uri de messenger, se poarta citatele adanci. Imi plac vorbele de duh, dar un lucru care ma roade e ca nu am prea vazut proverbe de-ale noastre romanesti. Asa ca va voi oferi eu cate unul, ca sa remarcati ca si oropsitul nostru popor a avut si poate mai are dramul lui de intelepciune.

Mintea e buna, daca e sora si cu norocul.

(Sursa: Apa trece, pietrele raman. Proverbe romanesti, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1966)

Februarie 10, 2010

La cartea laudata sa nu vii cu sacul de pretentii

Freakonomics de Steven D. Levitt si Stephen J. Dubner este o carte care, fara a fi rea, are neajunsul ca, datorita unui titlu foarte incitant si a unei publicitati indesate, da impresia ca va lamuri definitiv si decisiv marile enigme ale lumii contemporane.

Evident ca nu e cazul, iar cine si-a creat un orizont de asteptari prea mare va fi inevitabil dezamagit, pentru ca Freakonomics nu este decat o suita de studii de caz care demonstreaza ca ratiunea, lipsa de prejudecati si cifrele (sau statisticile), corelate, pot dezvalui motivatii reale si perspective globale corecte.

Cartea are mai multe capitole, distincte ca tematica, dar unite sub acelasi indemn la o gandire eliberata de prejudecati, si este un amestec de istorie, statistica si macroeconomie. Cele mai atractive si relevante mi s-au parut cel despre cum a fost infrant Ku Klux Klan-ul si cel despre cum sunt depistati profesorii trisori, cele despre modul cum a influentat legalizarea avorturilor scaderea criminalitatii si despre universul traficantilor de droguri sunt asa si asa, iar cel despre modul cum numele influenteaza viata si cariera unui om e prea imbacsit ca sa intereseze prin altceva decat prin concluzii.

Fara sa vreau, citind Freakonomics, mi-am adus aminte ca Dinel Staicu pretindea ca are un doctorat in economie, cu tema economie subterana. Cine stie cunoaste.

Desi interesul pentru ideile si faptele din Freakonomics este diminuat de faptul ca analizele vizeaza tabloul socio-economic din SUA, iar tarisoara noastra are multe alte apucaturi, cartea are meritul real de a indemna la reflectie. Iar un impuls in plus de a nu ne mai avanta orbeste in concluzii e binevenit oricand.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.