Caiet de insemnari

Martie 2, 2014

Oscarurile lui 2014

Anul acesta n-am apucat sa acopar suficiente filme, incat sa pot emite judecati de valoare bazate strict pe opinii personale, plus ca exista un favorit care imi displace, asa ca previziunile vor avea si o latura de dorinta irealizabila.

Cel mai bun film – orice, dar nu 12 Years a Slave, preferabil American Hustle, pentru ca Nebraska nu pare a depasi statusul de outsider merituos.

Cel mai bun actor in rol principal – dilema mare, Matthew McConaughey pentru o transformare miraculoasa sau Leonardo DiCaprio pentru ca, de la Titanic incoace, si-a castigat statueta pe bucati. Greu, greu de tot.

Cea mai buna actrita in rol principal – Amy Adams, pentru ca mai are patru nominalizari si nu vreau s-o vad impartasind soarta superbei Deborah Kerr.

Cel mai bun actor in rol secundar – premiu arvunit de Jared Leto, pare-se, fapt care ma scuteste de drama de a alege intre restul, toti exceptionali pe unde au jucat (chiar si Michael Fassbender in stiti voi ce).

Cea mai buna actrita in rol secundar – sa ia Jennifer Lawrence alt Oscar ar fi prea de tot, cu Lupita Nyong’o n-am nimic personal, doar a jucat in stiti voi ce, asa ca hai s-o premiem pe veterana si apriga June Squibb din Nebraska.

Cel mai bun regizor – Alfonso Cuaron, pentru tehnica-i ireprosabila din Gravity si ca sa nu ia Steve McQueen, principalul responsabil pentru stiti voi ce.

Cel mai bun scenariu original – American Hustle, pentru ca e haotic pe ansamblu si stralucit pe bucatele.

Cel mai bun scenariu adaptat – The Wolf of Wall Street, pentru ca mi-e greu sa cred ca aceia care au adaptat lucrarea originala au stat departe de substantele cu care se imbuiba Leo et comp. in film.

De aici incolo o sa ia Gravity la cam tot ce a mai ramas la tehnic, iar despre restul categoriile nu am date, asa ca nu ma pronunt.

Anunțuri

Acreala ca arta

nebraskaCa 2014 e un an mohorat pentru Oscaruri stiam deja, Nebraska nu m-a surprins din punctul asta de vedere. M-a surprins insa cat de statornici sunt americanii in ceea ce priveste anumite modele artistice.

Filmul se straduieste inca dintru inceput sa proiecteze o imagine a unei Americi cu oameni plini de lehamite, carora le place sa traga la masea si care au niste preocupari deloc glorioase. Mai adaugati la asta si dramele varstei a treia si iese o pelicula cu potential sa fie deprimanta. Asta daca ar fi fost realizata de europeni (vezi Amour, deja un reper al cinematografiei care te duce cu gandul la crestat venele), insa americani se pot intoarce din orice fel de contorsiune tot catre valori precum familia, indrazneala de a-ti urma visul sau umorul.

Asta e principala calitate a lui Alexander Payne, regizorul, si a lui Bobd Nelson, scenaristul, ca scot umor si din cele mai negre (nu numai vizual, cat si metaforic) situatii. Evident, nu un umor din acela delirant, precum in The Wolf of Wall Street, ci unul pentru care trebuie sa ai un pic de antrenament, pentru ca e pitit bine in spatele mormaielilor lui Bruce Dern, resemnarii lui Will Forte sau tacerilor multora dintre personaje.

Tot cu Nebraska, m-am lamurit pe deplin ca, la capitolul interpretari, anul asta de Oscaruri nu e deficitar cu nimic fata de alte editii. Bruce Dern este un ciufut impozant si pitoresc, Will Forte este un stoic cu inima buna, iar June Squibb este femeia cap de familie, la care scurtimea inaltimii este invers proportionala cu afurisenia.

Probabil ca vreti sa stiti si despre subiectul filmului. Daca tineti mortis, este Don Quijote adus la zi, intr-o America de dincolo de butaforie.

NEBRASKA

Februarie 23, 2014

Un pic peste realitate

tokyo1Multe dintre antologiile de film pe care le-am consultat catalogheaza Tokyo monogatari drept una dintre creatiile desavarsite ale celei de-a saptea arte. Probabil ca exprimarile au fost mai putin bombastice si mai subtile decat formula chintesentiala pe care am utilizat-o, dar, in mare, cam asta vor sa exprime si, drept rezultat, intriga.

Vazand pelicula regizata de Yasujiro Ozu, m-am lamurit cum sta treaba. Calitatea desavarsita a filmului consta in foarte fina apropiere de realitate, pe care insa o depaseste la fel de fin.

Niste parinti in etate fac o calatorie lunga pentru a-si vizita in capitala odrasele, mature si la casa lor. Copii, oameni ocupati, nu au timp de ei, doar vaduva unui fiu mort in razboi ii trateaza pe batrani cu atentie si duiosia de care au nevoie, in special mama, care da semne ca nu se simte foarte bine. Se va intampla ceva tragic, prilej cu care fiecare isi va contempla goliciunea vietii, dar se va intoarce la ea, totusi. O singura persoana pare a iesi schimbata din aceasta poveste, fapt pentru care imi staruie in minte o dilema: este o fraiera ca a intarziat cu o decizie pe care ar fi trebuit sa o ia de mult, sau este o eroina care isi vede bunatatea rasplatita?

Mi-a aratat un prieten un documentar despre cum niste tipi au participat la realizarea trilogiei Lord of the Rings printr-o singura activitatea: prelucrau sclipirile din ochii personajelor dintr-o scena, astfel incat atentia privitorului sa fie automat atrasa de cel care vorbeste la un moment dat. Am simtit aceeasi orientare a propriei atentii in Tokyo monogatari, cu diferenta ca aici nu e niciun aport tehnic.

tokyo3

Doar maiestria lui Yasujiro Ozu in a compune cadrele si profunzimile spatiale si interpretarile retinute, dar precise ale actorilor (ca sa nu fiu nedrept, ar trebui sa ii amintesc pe toti, dar as incarca articolul, asa ca ii aveti aici) iti muta privirea si gandul exact unde trebuie, astfel incat sa parcurgi o frantura de viata pe care o poti intalni oriunde. Aceasta realitate are, insa, deasupra un strat de lac, care ii confera stralucire poetica, precum si locul perpetuu in orice antologie de film.

Efectul cathartic este simplu si nu atat de inuman transmis ca in Amour: batranii au nevoie de atentie si de timp, tocmai pentru ca ei nu mai au atat de mult la dispozitie.

tokyo2

Februarie 6, 2014

Jeeves cel hot

5fingers1Probabil ca, in momentul acesta, omenirea se imparte in doua: cei care stiu cine este Jeeves si cei care nu. Pe cei din prima categorie ii salut ca pe niste confrati in ale prozei lui P.G. Wodehouse, iar pe ceilalti ii invit sa ni se alature cat mai curand, altfel nu stiu ce pierd.

5 Fingers este un film despre o versiune mai hoteasca a lui Jeeves. James Mason este valet in cadrul ambasadei Marii Britanii in Ankara in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial si are o preocupare constanta: sa vinda germanilor secrete de-ale Aliatilor.

Regizat si scris de Joseph L. Mankiewicz, caruia i-au iesit numai filme unul si unul (Cleopatra, All about Eve, A Letter to Three Wives, Sleuth), 5 Fingers este un veritabil deliciu: replicile sunt atat de spirituale, incat iti doresti ca actiunea sa se scurga mai incet, pentru a avea timp sa le savurezi, pana nu apar altele, iar personajele caragialesti se intrec in a fi cat mai amuzante. Ca un fapt divers, ambasadorul Germaniei interpretat de John Wengraf, reuseste performanta de a fi cel mai simpatic nazist din toate timpurile si este preferatul meu, cu exceptia protagonistului, bineinteles.

Lui o sa-i dedic mai multe randuri. Pe James Mason l-am vazut pana acum in pelicule in care dadea replica unor mari actori si era, intr-un fel sau altul, cel de pe planul doi: North by North-West, Julius Caesar, The Verdict. Acum am avut, insa, ocazia de a-i admira calitatile-i unice: o mina usor incruntata, o lejeritate deosebita a gesturilor, un farmec luciferic si o voce absolut seducatoare, intruchipare vie a conceptului de British cool.

5fingers2

Personajul pe care il joaca nu este un simplu factor care muta actiunea, are o motivatie aproape este servitorul care incearca sa-si transceanda conditia si sa ajunga in tagma stapanilor, un demers in stilul lui Alec Guinness in The Lavender Hill Mob, dar mai malitios. Singurul aspect cu care mi-ar fi fost greu sa ma impac este tradarea nerusinata de care se face vinovat si care ar fi putut schimba soarta razboiului, dar si aceasta dilema morala se solutioneaza, printr-o replica inteligenta, una din multele pe care Mason le are de rostit pe parcursul filmului.

Inchei asa cum am inceput. In acest moment, omenirea se imparte in doua: cei care au vazut 5 Fingers si cei care nu. Mi-e greu sa imi exprim placerea de a fi in prima categorie si ii invit pe cei din a doua sa mi se alature, altfel nu stiu ce pierd.

Twentieth Century Fox-Inside the Photo Archive

Ianuarie 27, 2014

Neseriozitatea ca arta

American Hustle1Vazand si American Hustle, mi-e limpede ca lumina zilei ca anul asta Oscarurile se invart in jurul unor abateri mai mult sau mai putin grave de la moralitate si decenta, asta presupunand ca acestea exista in mod imuabil.

Spre deosebire de restul filmelor, cel regizat de David O. Russell se distinge prin evolutia ascendenta a placerii pe care mi-a generat-o. Daca la 12 Years a Slave placerometrul a stat tot timpul jos, la Captain Phillips a scazut datorita lungimii si a conventionalitatii, pentru a creste usor spre final, la Gravity a oscilat datorita ineptiei scenariului, iar la The Wolf of Wall Street a atins maximul pentru a cadea la medie, din cauza supraincarcarii, la American Hustle acul a stat la inceput nemiscat vreo 20 de minute, perioada care pare un elogiu adus inutilitatii.

Apoi are loc revelatia!

Gainariile unei Amy Adams foarte femme fatale si ale unui Christian Bale durduliu si cu acelasi complex pe care il avea Basescu pana sa isi taie suvita, precum si mega-complotul de demascare a coruptilor in care ii atrage agentul FBI interpretat de Bradley Cooper nu trebuie sub nicio forma luate in serios! Daca faceti asta, actiunea vi se va parea puerila, asa cum si este, si veti pierde exact deliciile pe care le ofera aceasta pelicula.

American Hustle este facut pentru pura incantare de a pune niste actori formidabili sa joace in scene amuzante, ridicole, tandre, agitate sau absurde, fara ca acestea sa aiba neaparat vreo logica sau coerenta. Daca puteti accepta asta, va asteapta o distractie pe cinste. Nu stiu cum face, dar David O. Russell e un fel de Midas in ceea ce priveste scenariile si interpretarile.

Are si cu cine. Amy Adams este derutanta si fermecatoare si afiseaza masiv un decolteu inuman pentru barbati, Christian Bale este retinut, dar foarte expresiv, chiar si sub machiaj si ochelari fumurii, Bradley Cooper este inca o data halucinant de hazliu, dupa ce acum doi ani nu dadeam un pol pe potentialul lui actoricesc, iar Jennifer Lawrence isi joaca rolul de casnica tzatza cu o verva aiuritoare. Acestia sunt nominalizatii la Oscar, dar nu merita ignorati nici Jeremy Renner, Louis C.K. sau Michael Pena.

Reiau, pentru cine n-a avut rabdare sa-mi citeasca tot articolul: Mergeti la American Hustle, lasati logica la usa la cinematograf si va asteapta o distractie pe cinste!

Ianuarie 21, 2014

Depravarea ca arta

wolf1Odata la cativa ani, filmele angrenate in competitia pentru Oscaruri par a fi lovite de un morb al negativitatii sau de pasiuni anti-sociale. Se intampla in anul cu There is no Country for Old Men si mi se pare ca se intampla si acum.

Sa luam The Wolf of Wall Street, bunaoara. In aceasta poveste a unui intreprinzator broker care a facut ceva cu niste actiuni nelistate, n-am inteles prea bine, incat sa castige o gramada exasperanta de bani, se perinda toate cocalarismele si deviatiile pe care vi le puteti imagina, plus cateva care nu v-ar fi trecut prin cap nici la o sedinta de brainstorming vulgar. Si cand te gandesti ca Scorsese voia la un moment dat sa se faca preot!

Per ansamblu, am inteles cum functioneaza filmul, deloc ca o biografie, cat mai ales ca o demonstratie despre divertismentul si absurditatile pe care le poate genera figura de stil numita hiperbola. In ceea ce ma priveste, o jumatate de film a mers impecabil, am ras atat de mult, incat am simtit ca imi amortesc pometii, apoi a dat chix, obligandu-ma sa privesc cu lehamite acelasi gen de scene care, pana cu putin timp inainte, ma amuzasera teribil. O forfecare de-o ora ar fi prins tare bine la impresia generala.

In rolul principal, un Leonardo DiCaprio pe amfetamine. De fapt, nu e un rol, ci o ingramadire de oratorie desantata, cabotinisme si concupiscenta, care urmeaza acelasi traseu ca al filmului: jumatate din timp te tii cu mana de burta, jumatate cu mana de falca. Eforturile-i supraomenesti nu au trecut neobservate de membrii Academiei, care l-au nominalizat, desi castigator pare a fi Matthew McConaughey, un veritabil miracol, al sex-simbolului talamb evoluat in actor de calibru, dovada fiind si scena din debutul lui The Wolf of Wall Street, cu lectia sa ireverentioasa despre secretule succesului in brokeraj.

wolf2

Leo e secondat de o distributie la fel de nabadioasa, in frunte cu Jonah Hill, grasomega simpaticu’ (© bestiala mea sora), si el protagonistul catorva momente dezastruos de comice, dar si al unora mult peste limita absurdului, si din care mai fac parte a-pe-ti-san-ta Margot Robbie sau pururea fermecatorul Jean Dujardin.

De apreciat la The Wolf of Wall Street este ca nu insista prea mult pe inevitabila si cliseistica decadere a celui care si-a cladit succesul pe minciuna, ba chiar, dupa trei ore halucinogene, prin scena de final, ne da niste zeama de potroaca sa ne trezim.

wolf3

Pe langa pelicula de fata, sa vedem ce-avem pana acum: Gravity, Captain Phillips, 12 Years a Slave. Mai trebuie, mai trebuie, pana sa ne putem avanta in pronosticuri fara sorti de izbanda.

Ianuarie 12, 2014

Dezaxarea ca arta

12 years a slave1Dupa cum stau lucrurile, se pare ca am inceput deja serialul Oscarurilor cu Gravity si Captain Phillips si daca anul trecut, pronosticam in mod eronat castigatorul, acum ma vad in situatia de a dezaproba filmul care este dat deja drept favorit: 12 Years a Slave.

Povestea va e, probabil, cunoscuta: un barbat de culoare din Nord, liber, ajunge sa fie vandut in sclavie in Sud si patimeste numarul de ani mentionat in titlu. Aici e si marea problema cu acest film – suferinta si modul cum este prezentata.

Departe de mine gandul ca persoanele de culoare nu au fost tratate in modul barbar pe care il infatiseaza filmul regizat de Steve McQueen. Dimpotriva, sunt convins ca a fost si mai rau de-atat, inventivitatea sadismului uman e egala cu inventivitatea umana in general.

De ce, insa, a ales regizorul sa prezinte in mod prelung, studiat si ostentativ aspecte ale declasarii si durerii? Am stat si m-am uitat la protagonist atarnand de o funie mai mult decat l-am admirat pe Dragos Bucur in Politist, adjectiv, am vazut in detaliu spatele unei femei despicat de lovituri de bici, in dulcele stil al Patimilor lui Hristos si am asistat la o deloc glorioasa scena de sex la limita violului, pura ilustrare a ce descrie Margaret Atwood (ce femeie!) in The Handmaid’s Tale. De ce toate acestea?

12 years a slave4

De fapt, n-are sens sa intreb, stiu. E estetica uratului, care are un potential enorm sa devina arta. Insa o atare alegere e riscanta si, chiar executata bine sau poate tocmai de aceea, are potential sa produca un efect contrar. Exact ce s-a intamplat in ceea ce priveste, asa ca afirm, in deplina cunostinta a faptului ca vorbesc probabil despre marele castigator de la Oscaruri, ca este un demers estetic esuat.

Exista si aspecte impotriva carora nu pot carti nimic: interpretarile. Dintr-un scenariu maladiv, actorii construiesc reactii puternice, consistent redate fizic. Chiwetel Ejiofor e chinuit in fel si chip si sufera o subtila transformare/adaptare de la om liber revoltat ca e sclav la sclav care tine cat mai adanc dorinta de libertate. E bataie mare intre el si Tom Hanks pentru Oscar. Michael Fassbender e odios intr-un mod bolnavicios in ton cu filmul. Restul distributiei se descurca de minune in a produce suferinta/suferi in fel si chip. Iar Brad Pitt e tare chiar si cu fata de mormon cu pleata slinoasa.

TWELVE YEARS A SLAVE

Si-acum sa asteptam Globurile de Aur, sa vedem cum ne mai pacalesc in previziunile pentru Oscar!

12 years a slave3

Cum va spuneam.

Ianuarie 1, 2014

Stigmatul raului

Jagten1Copiii sunt niste fiinte gingase si nevinovate, care trebuie protejate de rau. Ce te faci, insa, atunci cand mint? Nu neaparat cu buna stiinta sau cu rauvoitoare premeditare, ci pentru ca mintisoara lor nu proceseaza consecintele acestui act.

Aceasta este premisa de la care porneste Jagten, un film danez grav, numai bun de vazut in perioada sarbatorilor, chiar si pentru simplul motiv ca una dintre scenele sale esentiale are loc in timpul adunarii de Craciun a comunitatii care il marginalizeaza pe un profesor de gradinita, dupa ce o fetita sustine care ar fi supus-o la perversiuni sexuale.

Actiunea n-are un ritm foarte sustinut, dar momentele care conduc spre dezagregarea brumei de fericire pe care personajul lui Mads Mikkelsen o acumulase au un dramatism aproape palpabil. Simti o durere fizica sa vezi cum adultii se reped cu judecata, doar pentru ca teama pentru copii ii impiedica sa gandeasca lucid, si cum protagonistul este izgonit si agresat fatis pentru ceva ce nici justitia nu poate proba. Singura raza de lumina este relatia dintre personajul principal si fiul sau, singurul care nu se indoieste de nevinovatia tatalui.

In rolul principal, Mads Mikkelsen afiseaza o variata panoplie de trairi retinute, de la fericire usor incoltita la stupoare si deznadejde, iar micuta Annika Wedderkopp reuseste paradoxul de a-si transforma inocenta intr-un atribut de personaj negativ. Restul distributiei ii inconjoara cu interpretari exacte, la fel ca si regia, care nu urmareste vreun efect artistic deosebit, ci doar o precisa si arida acumulare psihologica.

Concluzia e amara: stigmatul raului poate fi acoperit, dar niciodata racait de pe nefericitul caruia i-a fost aplicat.

Jagten2

Decembrie 9, 2013

Savoarea moderna a clasicilor

IfigeneiaCa sa poti aprecia cu adevarat filmul Ifigeneia, n-ar strica sa fi citit in prealabil piesa Ifigeneia. Daca, vorba bancului, n-ai prealabil, poti s-o faci si dintr-o colectie de dramaturgie antica greaca.

Marele regizor Mihalis Kakogiannis (Zorba Grecul) si-a pus talentul si patriotismul in slujba transpunerii pe ecran a piesei lui Euripide: patriotismul l-a impiedicat sa altereze continutul monumentului literar mai mult decat o cer exigentele cinematografiei, iar talentul l-a ajutat sa faca niste alegeri stilistice inspirate. Cea mai importanta a fost decizia de a filma in locuri reale, dar nu recreate, ci in forma de ruina in care se prezinta acum.

Doua imagini imi staruie in minte ca definitorii pentru atemporalitatea superba rezultata din aceasta punere in scena: cortegiul condus de Clitemnestra parasind Micene prin faimoasa poarta cu leii afrontati si Ifigenia urcand trepte mancate de calcar in drum spre locul sacrificiului.

Apropo de sacrificiu, sa vorbim rapid si despre subiectul filmului/piesei: Aheii sunt chititi sa mearga sa o recupereze pe Elena din Troia si sa faca rost de niste prada babana, dar se vad blocati intr-o exasperanta inactivitate, datorata lipsei de propulsoare – recte energie eoliana. Consultand pe un profet, liderul lor, Agamemnon, afla cu groaza ca, pentru a putea ridica ancora, va fi nevoit s-o jertfeasca pe scumpa sa copila, Ifigenia. Sfasiat sufleteste, accepta sa o cheme, sub pretext ca vrea sa o marite cu Ahile (care aici nu e Brad Pitt, repet, nu e Brad Pitt), nestiind ca infipta-i sotie, Clitemnestra, tine mortis sa asiste la maritisul fiicei.

Ca pondere de prim-plan si forta interpretativa, Ifigeneia se poate imparti in trei.

Prima parte ii apartine lui Agamemnon, jucat de impunatorul Kostas Kazakos, care se zbate intre ambitie si sentimente paterne; bucata sa poate fi considerata si o alegorie a capcanei in care se gasesc cei ce detin puterea, care nu pot sa se ghideze dupa propriile valori, ci trebuie sa isi intretina imaginea si sa ii multumeasca pe cei multi pe care isi fundamenteaza aceasta putere.

Ifigeneia2

In a doua, atentia ti-e absorbita de Clitemnestra, mama care pleaca incantata sa isi marite fata si descopera ce soarta ii rezerva chiar tatal ei. Pe Irene Papas o stiu de mult drept o mare actrita, dar aici, in limba ei si intr-o opera pe care, probabil, a simtit-o dintotdeauna apropiata (asa cum un roman simte O scrisoare pierduta, de pilda), da adevarata masura a fortei sale actoricesti. Cum spuneam, Agamemnon e impunator, dar chiar si el se face mic in fata furiei de tigroaica a mamei care, pentru a-si apara odrasla, e hotarat sa infrunte mii de barbati pusi pe ucis.

In a treia, eroina eponina, Ifigenia, isi revendica filmul care, in fond, ii apartine. Tatiana Papamoschou, cvasi-decorativa pana atunci, reda o multitudine coplesitoare de reactii: se roaga pentru viata ei, incearca sa convinga si isi accepta soarta cu un curaj induiosator. Astfel, cand tragi linie, intelegi de ce Euripide a considerat-o pe ea cea mai importanta figura a piesei. In ea se regaseste umanitatea perpetua care uneste arta si creatiile de la inceputul lumii si pana in zilele noastre.

Un film mare se recunoaste si prin modul cum iti modeleaza perceptiile. Intotdeauna am considerat-o pe Clitemnestra drept un personaj negativ, prin prisma a ce face dupa ce Agamemnon se intoarce din razboi. Figura Irenei Papas din finalul filmului nu o scuza, dar e pledoarie convingatoare asupra a ce a motivat-o sa procedeze astfel.

Vai de barbatul pe care il urmareste sotia cu o astfel de privire!

Ifigeneia3

Decembrie 1, 2013

De cati somalezi e nevoie pentru a deturna un vapor?

captain-phillips1De patru, daca e sa ne luam dupa Captain Phillips. Dar acesta este un film si trebuie tratat ca atare.

Multi zic ca este un film foarte bun. Eu as zice ca este mai degraba un film bine realizat: bine regizat, bine filmat, bine jucat. A insista ca este inspirat din realitate nu ar face decat sa-i stirbeasca din efect.

Paul Greengrass struneste precis o poveste situata intre United 93 si seria Bourne, care mimeaza realismul, dar este si antrenanta in acelasi timp. Ar fi mers de minune o forfecare de 30 de minute spre final, cand actiunea treneaza, scenariul se osifica in vechile sabloane americane, iar puscasii marini se cam cacaie inainte de a ne demonstra cat de eficienti sunt. Imaginile variaza de la cadre largi cu marea brazdata de nave si barci la prim-planuri si detalii care construiesc si intretin tensiunea. Bucata urmaririi vaporului urias de catre o umila barcuta cu motor concureaza prin dinamism cu orice scena rutiera de gen.

Sunt destule personaje in Captain Phillips, fiecare actor fiind ales exact pentru ce are de facut (inclusiv sindicalistul care a distrat-o pe bestiala mea sora), dar protagonistii sunt aceia care salta filmul peste media contemporana a thriller-ului.

Tom Hanks este un talent deosebit. Are o figura careia i-ai putea spune comuna, pana deschide gura si este pus in diverse situatii. Atunci intra in joc o combinatie unica de tonalitati subtil schimbate si grimase de mare finete. Finalul ii prilejuieste un moment de interpretare pur organica, care a comprimat parca daruirea din Cast Away si care il pune pe acest extraordinar actor in cursa de a-l egala pe Daniel Day-Lewis.

Tom Hanks

Dar, asa cum remarcau foarte bine cei de la Total Film, Hanks are de muncit serios, pentru a nu-i fi furat filmul de capul piratilor somalezi, jucat cu neasteptata subtilitate de amatorul intr-ale actoriei Barkhad Abdi, care apartine paradigmei interpretilor care provin din chiar mediul pe care il infatiseaza, alte exemple notabile fiind Harold Russell in The Best Years of Our Lives sau Haing S. Ngor in The Killing Fields.

Uscativ, cu ochii exagerat de mari, este o figura pitoresca in sine, dar personajul sau nu se limiteaza la simplul rol de antagonist. Barkhad Abdi nu este villain-ul in deplin control, asa cum Tom Hanks nu este eroul desavarsit. Tanarul somalez intretine un mecanism al iluziei care mi-a adus aminte de personajele din Of Mice and Men, iar asta nu facut decat sa-mi sporeasca placerea de a-l urmari.

captain-phillips3

Tom Hanks si Barkhad Abdi sunt ca si nominalizati, iar lor li se vor mai adauga regizorul si alti cativa pe la categoriile tehnice, facand din Captain Phillips unul dintre candidatii de la Oscarurile de anul viitor. Despre premii este, insa, prematur sa vorbim.

Film Review Captain Phillips

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.