Caiet de insemnari

Mai 29, 2012

Cealalta extrema

Una dintre activitatile preferate pe care le aduc cursantilor mei se refera la „downshifting”, acel ceva pe care il schimbi in viata ta si renunti la „rat race” (goana dupa a avea o masina mai buna, un apartament mai mare… mai… mai… mai etc.), alocand mai mult timp pentru tine, pentru familie si pentru a trai, in general.

Into the Wild e povestea unui om care a facut exact asta, dar mult mai apasat decat o recomanda si cele mai infocate carti despre cum sa fii fericit. Chris McCandless e un tip inteligent si incapatanat care de-abia a terminat facultatea si care ia o decizie drastica: isi doneaza economiile, se documenteaza despre viata in salbaticie si pleaca hai hui sa faca autostopul. Dupa ce prinde gustul ipostazei de nomad, isi propune sa petreaca o iarna in Alaska in deplina singuratate.

Povestea e sparta si alterneaza episoadele de solitudine cu cele care descriu odiseea hoinarului si personajele interesante pe care le intalneste. Din aceasta pendulare se naste farmecul filmului, altfel un pic greoi in a-si castiga bunavointa privitorului: eu, unul am avut nevoie de vreo ora si pana sa-i prind rostul, sa ma acomodez cu filosofia uneori prea distilata a replicilor si sa inteleg cum a gandit Sean Penn constructia acestui film.

Abordarea sa regizorala mizeaza pe un montaj foarte reusit, pe peisaje inspirat alese si pe interpretari excelente. In rolul principal, Emile Hirsch dovedeste o abilitate uimitoare in a reda deopotriva vigoarea si slabiciunea si pare a se fi supus unor privatiuni fizice similare cu ale lui Tom Hanks in Cast Away. Cu diferenta ca partitura sa nu ni-l face neaparat simpatic, precum se intampla cu Robinson Crusoe cel modern.

Fata de Chris McCandless a.k.a Alexander Super Tramp, atitudinea privitorului e ambivalenta: cand simti ca a luat decizia corecta si te munceste o umbra de dorinta sa le lasi balta totul si sa pornesti la drum, cand dezaprobi raceala, binevoitoare, dar implacabila, cu care respinge sau rupe relatiile cu aceia care ii cauta afectiunea.

Figurile pe care le intalneste in peregrinarile sale m-au nimic din savoarea lui O Brother, Where Art Thou? a fratilor Cohen, dar sunt umane si toate par a avea o poveste de spus. Fara sa aiba prea multe replici, William Hurt si Marcia Gay Harden demostreaza ce actori mari sunt, conturand o familie disfunctionala care aproape justifica decizia fiului de a-si lua campii. Vince Vaughn e foarte simpatic in rolul unui vataf de tractoristi (cu bucata sa de film am rezonat in mod special, pentru ca mi-a fost dat sa petrec cateva zile printre astfel de muncitori agricoli), Hal Holbrook e emotionant si surprinzator de plin de vigoare actoriceasca la cei aproape 90 de ani cat avea in momentul filmarilor, Catherine Keener si Brian H. Dierker formeaza un cuplu de hippioti buni la suflet, pana si acest monument de placiditate care este Kristen Stewart intra binisor in pielea unei pubere care il place pe vagabondul care ar fi putut fi milionar, dar n-a vrut.

Am mai avut parte de filme care lasa morala in sarcina celui care l-a vizionat, dar parca niciodata n-am simtit ca la Into the Wild ca mi s-a tesut pana in fata ochilor o sumedenie de fire pe care eu insumi trebuie sa le innod. Si nu-i usor, pentru ca vin din directii diferite si gadila diverse aspecte ale personalitatii mele. Dar o alegere tot am facut.

Cand vad oameni agitati si stresati prin orasele mai mari decat cel in care locuiesc eu (in Craiova, oamenii nu par a se omori cu munca, dimpotriva), stau si ma intreb: oare de ce se grabesc asa? Si totusi, sa renunti la societate pentru a te intoarce in preistorie e o optiune la fel de proasta.

Mai 27, 2012

Eurovision, lume multa si frumoasa

Acum ceva timp, un nene de prin Republica Moldova a realizat o melodie remarcabila prin modul cat este de iritanta si care avea sintagma din titlu drept refren. Dincolo de bascalia evidenta, e si o cantitate suficienta de adevar in ea.

Eurovisionul este o competitie frumoasa; nu plecati privirea la ce spun carcotasii, de fapt, in adancul sufletului si ei asteapta anual acea seara de mai in care se pot desfasura in voie asupra unor melodii irepetabile. Nu in sensul ca sunt atat de bune, ca nu vor mai putea fi egalate vreodata, ci acela ca apar si dispar fulgerator din constiinta colectiva. Cum nu? Ei hai, doar n-oti mai sti acum, pe loc, cine a cantat pentru Luxemburg la editia din 1997, asta ca sa ma leg doar de istoria recenta.

Concursul de anul acesta s-a inscris in acest tipar. Mandinga a luat locul 12 (patriotii au plans cu lacrimi de sange si si-au taiat pletele in semn de durere) si a castigat o tipa, Loreen pe nume, din Suedia, care a avut, sa recunoasteam, cea mai buna melodie (faptul ca n-au luat mamaitele din Rusia este o reafirmare a decentei umane). Cand spun cea mai buna, trebuie sa aveti in vedere un sistem relativ de valori: daca ar fi concurat impotriva norvegienilor de la Secret Garden, a ucrainiencei Ruslana, a sarboaicei Marija Serifovic sau a roakarilor alora haiosi din Finlanda, nu stiu ce sanse ar fi avut. Dar asa se cuvine sa o felicitam, precum am felicitat si The Artist la Oscaruri: ca s-a nimerit bine.

Ineditul acestui spectacol a fost modul cum s-a reflectat criza din Europa in prezentarile participantilor: tari cu pretentii, dar in vadite dificultati financiare, ca Spania sau Franta, au incercat cu tot chipul sa impresioneze prin niste coregrafii depasite si le-a iesit taman pe dos; tari mai mici, afectate de valul de recesiune, intr-o legitima incercare de a reduce cheltuielile bugetare, au trimis cate un singur interpret, care statea protapit pe scena pana spre final, cand izbucnea frenetic; grecii, care tremura si ne transmit tuturor tremuriciul, n-au avut, saracii, nici macar manecute la costumatii; de teama sa nu impartaseasca soarta fratilor eleni, Cipru a incercat sa stimuleze turismul, prezentand o consistenta oferta de bulanase; tarile nordice + Germania, relaxate din punct de vedere financiar, au trimis concurenti cu alura de pustani preocupati doar de cele mai recente gadgeturi si de tabere in strainatate; Marea Britanie a targetat exclusiv publicul care si-l mai aduce aminte pe George al VI-lea, cel real, nu cel jucat de Colin Firth; numai romanii si tovarasii de peste Prut au cantat si au dansat de parca n-ar exista concepte precum „disponibilizari”, „deprecierea monedei nationale” sau „instabilitate guvernamentala”.

In final, doua intrebari retorice:

1. De ce nu vedem si Liechtenstein la Eurovision?

2. Oare poza ACEEA a Ruslanei e adevarata?

Mai 20, 2012

Viata si povesti

Imi place foarte mult istoria si cunosc multi oameni de bine, inteligenti si culti, carora nu le place. Motivul: exista variatii, dar cele mai multe merg pe linie psihoterapeutica pana la profu’ din generala, un individ de moda veche, care dicta lectii interminabile si avea pretentii ca liste intregi de date sa fie memorate intocmai.

Am avut si n-am avut parte de asa ceva de-a lungul traseului meu scolar, dar pasiunea mea pentru istorie a fost caracterizata tot timpul de autonomie; bestiala mea mama explica unei cunostinte cum a inceput totul: i-am pus Romanii supt Mihai Voievod Viteazul in brate in clasa a IV-a si aia a fost.

Cand mi s-au mai dezvoltat capacitatile reflective, am stat si m-am gandit de ce imi place istoria, totusi. Am oferit o explicatie cand am descris tabloul Tres de Mayo de Goya. De curand, am gasit inca una foarte bine formulata de Marguerite Yourcenar:

Cand pomenim de dragostea pentru trecut, trebuie sa luam seama ca, in fapt, e vorba de dragostea de viata; viata apartine mai mult trecutului decat prezentului. Prezentul e intotdeauna un moment prea scurt, chiar cand plenitudinea lui face sa ni se para etern. Cand iubesti viata, iubesti trecutul fiindca acesta este prezentul asa cum a supravietuit el in amintirile oamenilor. Ceea ce nu inseamna ca trecutul ar fi o varsta de aur: ca si prezentul, el este deopotriva neindurator, superb sau brutal ori pur si simplu oarecare.

(Marguerite  Yourcenar, Les eyex ouverts)

Ca urmare, nu e de mirare ca o carte precum The Time Traveller’s Guide to Medieval England de Ian Mortimer a fost un fel de delicatesa pentru mine, un fel de trufa greu de dezgropat din pamant.

Laudele de pe cele doua coperte sunt un pic exagerate, dar, peste 100 de ani, vor constitui o marturie interesanta despre  cum oamenii de pe la 2000 incolo credeau ca hiperbola e ingredientul esential in procesul de vanzare. Lucrarea lui Mortimer e de istorie, nici cea mai buna, nici cea mai slaba, si vizeaza un interval temporal anume: secolul al XIV-lea in Anglia.

Meritul principal al autorului e rabdarea cu care ia fiecare aspect al existentei umane (mancare, locuinte, imbracaminte, activitati) si il descrie in amanunt, intr-un mod dens si la care un documentar de pe Discovery nu s-ar preta niciodata. E nevoie de rabdare si din partea cititorului – abudenta in descrieri nu faciliteaza o lectura rapida, dar Mortimer o mai condimenteaza pe ici pe colo cu observatii hazlii foarte contemporane.

Cui i-ar placea deci The Time Traveller’s Guide to Medieval England? Daca va place sa ascultati istorisiri spuse de altii, daca va place sa stati pe o banca si sa luati aminte la ce se intampla in jur, atunci va va placea si aceasta carte.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca am vizitat o alta era a manifestarii umane.

Mai 18, 2012

Schimbare de lider

Sunt incet in stabilirea de ierarhii si foarte incet in a le schimba. Asa ca, daca ma hotarasc sa dau vreunui film titulatura de „Cel mai…” in vreun gen, asta inseamna ca am cumpanit destul si ca va curge multa apa pe Jiu pana sa afirm altceva.

Spuneam undeva pe acest blog ca In the Mood for Love de Wong Kar Wai mi se pare cel mai bun film de dragoste facut vreodata. Am avut aceasta parere multi ani si iata ca a venit momentul sa lase aceasta distinctie altuia: My Sassy Girl (Nota Bene: nu e vorba de remake-ul hollywoodian, ci de filmul original coreean, Yeopgijeogin geunyeo, pe care, din motive lesne de inteles, l-am prezentat in engleza).

In oricare univers paralel, My Sassy Girl ar fi un film absurd si alambicat, dar in acesta, tot amalgamul de comicarii si scene induiosatoare functioneaza perfect. Protagonistul este un tinerel de-abia iesit din adolescenta, fara aspiratii prea mari, fara prea multa manifestare de testosteron, care isi duce viata fara a avea prea mult habar ce va face in privinta ei. Stand si asteptand metroul, observa ca o tanara, evident turmentata, sta sa cada de pe buza peronului exact pe sine. O prinde in ultimul moment si, desi instinctul de comoditate ii spune s-o lase pe o banca si sa-si vada de drum, inima buna il indemna sa ii poarte de grija pana isi va reveni.

De la aceasta decizie plina de simtire va decurge o relatie cu o dinamica emotionanta si amuzanta, cu patanii care mai de care mai neprevazute, toate intr-o cheie exagerata, dar niciodata obositoare. Actorii (Tae Hyun Cha – asta e el, ca sa fie clar – si Gianna Jun) sunt tineri si frumosi si umplu ecranul cu vitalitatea si expresivitatea lor. Iar in jur totul e viu colorat, de parca Renoir insusi s-ar fi jucat cu aparatul de filmat. Cat despre muzica, My Sassy Girl penduleaza inspirat intre melodii locale si arii universale, astfel incat o poveste din Coreea e perfect inteligibila chiar si pe aceasta gura de rai care este Romanica.

Poate ca toate acestea n-ar fi fost suficiente sa detroneze In the Mood for Love, daca nu s-ar fi intamplat si ceva ce nu e magulitor pentru mine, dar de laudat in privinta filmului: gratie bagajului emotional pe care il acumulasem si a unor montaje mestesugite, am fost pacalit de 2 (DOUA!) ori de acelasi tip de truc filmic in decurs de numai cateva minute.

Nu am suferit foarte din cauza asta, pentru ca mi-am dat seama ca acele doua momente de vulnerabilitate au fost semn ca nu mai vedem My Sassy Girl cu mintea, ci cu sufletul.

Numai un lider te poate conduce intr-acolo.

Mai 12, 2012

Financial Crash (2)

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Mai
Tags: , , , , ,

Revin cu partea a doua a recenziei despre Capital de John Lanchaster. Despre subiectul cartii nu o sa mai insist, aveti in prima parte destule detalii; acum o sa ma concentrez aspra unor aspecte care s-au pastrat cat e ea de lunga si de lata si asupra unora despre care perceptia mea a evoluat.

Autorul nu-si pierde suflul scriitoricesc si tine naratiunea la acelasi nivel, iar personajele pe care le-am vazut conturate in prima parte isi continua evolutia natural. Ca veni vorba de personaje, mi s-a schimbat impresia ca unele sunt principale, iar altele secundare, asta datorita ponderii pe care o au in povestire.

Prietena unui tip, care pana atunci nu aparuse decat in legatura cu acesta, are capitolul ei separat si foarte patrunzator din punct de vedere psihologic; colega unui judecator care urmeaza sa decida in privinta altui personaj apare si ea sub lupa omniscienta a scriitorului. Dintr-o tabla de sah, cu piese cu grade diferite de importanta, Capital s-a transformat intr-una de go, un mozaic de personalitati, care actioneaza fiecare cum crede de cuviinta, dar care, impreuna, formeaza configuratii care pot varia de la haotice la foarte structurate.

Criza financiara pe care o plasam drept motor al actiunii s-a vadit a nu fi esentiala. Ce-i drept, pe cei angrenati in jonglerii cu banii virtuali sau care se dedau la shoppinguri feroce ii loveste in plex, dar nu si pe cei care fac treaba cu mana sau trudesc personal, in general. Poate ca aici e un dram de morala intr-o carte care, altminteri, nu arata nimic si pe nimeni cu degetul, o morala pentru care John Lanchester isi acorda peste 500 de pagini pentru a o construi in tihna.

Cat despre hartuirea unor personaje cu ilustrate si DVD-uri pe care scrie „We want what you have”, aceasta se dezvaluie si se solutioneaza in spiritul cartii: uman, inteligent, fara nimic senzationalist. O alegere fireasca – o conspiratie oculta ar fi fost cea mai mare nuca in perete intr-un roman atat de bun.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru arome contemporane intr-o tratatie clasica.

Mai 10, 2012

Sa privim pictura! (LXIX)

Golconde

Ca tot vorbeam de suprarealism in articolul precedent, mi-am adus aminte de Rene Magritte si omul sau cu melon.

Acest personaj apare in multe dintre picturile sale si, pretutindeni, emana o unda de mister, neliniste si clasa. Adica, daca e sa mi se faca inima cat un purice, sa mi se faca din motive stilate.

Aparitia singulara (uneori in tandem) a omului cu melon are acest efect; in Golconde, insa, mi se pare ca umorul e stapan. Fiind vorba de suprarealism, semnificatia pe care a avut-o Magritte in minte e mai putin importanta decat semnificatia pe care i-o conferim noi acum.

Eu, unul, n-am putut sa nu mi-aduc aminte de un hit muzical meteoric de acum cateva decenii, in care doua negrese (pardon, afro-americane) cel putin rubiconde cantau de mama focului si cu o bucurie induiosatoare: It’s raining men, Aleluiah!

Daca e s-o dam intr-un registru mai serios, cladirea de pe fundal poate reprezenta viata in mediul urban, iar oamenii cu melon multitudinea de dari si facturi pe care citadinii trebuie sa le plateasca. Nu dai banu’ pentru electricitate, vin si ti-o taie; nu-ti platesti impozitele, vin si te inhata; nu-ti achiti intretinerea, vin si pun sechestru.

Nu stiu daca toate astea se aplica in Romania si nici nu sunt sigur ca un om cu melon ar ramane aici mult timp cu el pe cap.

Mai 7, 2012

Vedi Palilula e poi muori

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.

Mai 3, 2012

Financial Crash (1)

Pentru ca am primit de la prietenii de la libraria online Libris o carte voluminoasa, mi-am zis: ce-ar fi sa fac un experiment, sa imi prezint impresiile cand inca sunt la jumatatea ei, pentru ca apoi sa le descriu si pe cele de la final. Oare perceptia mea va cunoaste variatii? Habar n-am, dar cel putin stiu sigur ca aceasta prima transa a recenziei va fi favorabila.

Probabil ati vazut sau ati auzit de filmul Crash, un oscarizat contestat de multi, dar caruia oricine ii recunoaste macar o calitate: abilitatea cu care scenariul si regia mentin coerenta unei tesaturi inuman de complicate de vieti si povesti care se intretatie si se influenteaza in cele mai neasteptate moduri.

Aceasta este si calitatea romanului Capital de John Lanchester. Pepys Road e o strada ca oricare din Londra, locuita si strabatuta de bastinasi anglo-saxoni de diverse generatii, dar si de straini care locuiesc ilegal, care muncesc cu acte sau care sunt vedete.

Caracteristica stilistica a autorului pe care nu ma sfiesc sa-l ridic in slavi este ca desi, fundamental vorbind, scriitura ii este aceeasi peste tot, variaza suficient incat sa redea sugestiv si drama unei batrane al carei sfarsit e aproape, si zbaterea intre lux si incorsetare a unui sef de banca, si exaltarea unei tanar african ajuns fotbalist la o echipa de top. Iar aceste personaje sunt doar cateva dintre cele pe care Lanchester le urmareste cu precizie, dragoste si umor. Sa nu va mire cuvantul „dragoste”, am o convingere pe care mi-a transmis-o bestiala mea mama ca un scriitor isi iubeste personajele, indiferent cu cate defecte le imbraca si numai iubindu-le, ii pot iesi bine.

Scrisa lejer, dintr-o perspectiva omniscienta, atat de desueta, incat a ajuns un lux care nu le iese multor autori, Capital e foarte actuala in subiectul ei. Desi drame eterne precum moartea, dragostea sau problemele in casnicie sunt fortele care mana personajele in greselile si deciziile lor, undeva, pe fundal, o lume se destrama. E lumea belsugului financiar, care a disparut dintr-o data si a lasat locul incertitudinii si amaraciunii.

Nu stiu inca daca scopul final al cartii este sa redea influentele, mai mult sau mai putin profunde, ale crizei financiare asupra unor diverse categorii socio-economice, ce stiu este ca Lanchester este la curent cu tendintele actuale in materie de gastronomie. De la Jamie Oliver incoace, se pare ca nu exista mancare sa nu aiba macar un dram de condiment exotic.

Autorului Capitalului (capitalisti din toate tarile, calmati-va, nu e vorba de Karl Marx) introduce si el o mirodenie in naratiune. Cei care locuiesc pe strada Pepys primesc periodic carti postale sau DVD-uri cu imagini ale propriilor case si cu textul: We want what you have. Sinistru, nu-i asa? E oare spectrul imigrantilor care ii vor depasi numeric pe indigeni? Sau declansarea unei conspiratii universale oculte menite sa pauperizeze populatia Globului si sa ofere puterea unui grup restrans? Sau un simplu simbol?

Fiind de-abia la pagina 289 din 577, nu stiu, iar curiozitatea imi da ghes sa inchei acest prim articol, ca sa pot citi in continuare.

VA URMA…

Blog la WordPress.com.