Politica la bulau

Din pacate, trebuie sa va spun ca nu este vorba despre intreg spectrul politic romanesc, de la stanga la dreapta si de sus in jos, trimis in corpore la bulau, asa cum se exprima in rugaciuni/ injuraturi nocturne orice locuitor al tarii noastre, ci de un film spaniol, Celda 211, care surprinde in mod placut pentru ca incepe precum cele hollywoodiene si evita cel mai neplacut aspect al acestora, finalul sablonard.

Juan Oliver (Alberto Ammann) este un tanar gardian, care soseste la inchisoare sa-si ia postul in primire si sa faca un tur al asezamantului penitenciar intr-un moment mai mult decat nepotrivit: o revolta a detinutilor, condusa de violentul si charismaticul Malamadre (Luis Tosar). Printr-un anume concurs de imprejurari, ajunge sa fie prins intre locatarii bulaului si sa faca el insusi pe detinutul, ca sa supravietuiasca si sa scapa intreg din infernul care se asterne treptat intre zidurile inchisorii. Pana acum, curat Con Air, fara pletele ridicole ale lui Nicolas Cage.

Numai ca, de la un punct incolo, povestea depaseste spatiul concentrationar si nu se mai preocupa de tensiunea generata de existenta unui om intr-un mediu care l-ar linsa, daca s-ar da de gol in vreun fel, ci tinde spre un cadru mai amplu, in care impotenta autoritatilor si interesele mediatice se impletesc cu polii de putere si intrigile din randul detinutilor revoltati.

Drept urmare, nu avem parte de actiunea trepidanta din filmul lui Simon West, ci mai mult o galerie de scene dense si dure, cu destule inconsistente la capitolul liant logic, dar cu efect puternic, daca sunt luate separat.

Interpretarile protagonistilor sunt in regula (ca sa evit OK-ul care tinde sa suprime nuantarea si, implicit, sa tampeasca), iar celelalte personaje se disting mai putin prin jocul actoricesc propriu-zis, cat mai ales prin pura lor prezenta. Ca si in Eu cand vreau sa fluier, fluier, figurile de interlopi pursange ale detinutilor, mai ales ale celor cu roluri mai rasarite, contribuie masiv la atmosfera; lor li se adauga violenta egala, dar imbracata in haine respectabile, a gardienilor si ipocrizia si incapacitatea oficialilor, din nou, toate redate mai degraba prin infatisarea actorilor, decat prin interpretare.

Citeam pe undeva despre Celda 211 ca fiind tabloul realist al universului inchisorilor din Spania; da’ de unde, e un film prin care spaniolii au incercat, ca si olandezii, sa le demonstreze americanilor ca nu mai au de mult exclusivitatea in a face un thriller de calitate.

8 lucruri simple

Iata-le:

1. Suprapopularea;

2. Pustiirea spatiului vital;

3. Intrecerea cu sine insusi;

4. Moartea termica a simturilor;

5. Decaderea genetica;

6. Sfarmarea traditiei;

7. Receptivitatea la indoctrinare;

8. Armele nucleare.

Acestea sunt Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate in opinia lui Konrad Lorenz. Si victima a celui de-al saptelea sa fii si tot recunosti cateva in lumea contemporana, fapt si mai nasol, socotind ca aceasta carte a fost scrisa prin 1974.

Nu le detaliez, pentru ca, daca ati aloca nitel timp la cat ar fi nevoie sa cititi un articol amplu, ati putea foarte bine sa lecturati chiar lucrarea lui Lorenz, care nu are nici 100 de pagini, e scrisa de un specialist in etologie (nobelizat chiar pentru acest domeniu), dar e accesibila oricui, mai putin, poate, pentru cei grav afectati de punctul 5.

Pe langa o viziune lucida si trista asupra societatii in care traiesc, Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate mi-a inoculat si un microb de ras din senin, care mi se activeaza periodic, precum o tuse din aceea magareasca enervanta.

E vorba de urmatorul banc austriac:

Maine ii fac o bucurie cainelui meu; il bat de-l snopesc si apoi ma opresc.

Nucleara strica poezia

Pe langa neplacutul impact din lumea reala, o bomba nucleara mai are insusirea de a condamna orice film in care se afla in mana unui geniu al raului la a fi un fel de Die Hard sau James Bond, adica un film in care bubuiala si exagerarile anihileaza subtilitatea.

Aceasta este diferenta majora dintre The Dark Knight si The Dark Knight Rises: o bomba nucleara. La aceasta se mai adauga si doua alegeri nefericite.

Primo, de a resuscita cvasi-misticismul din Batman Begins in defavoarea psihologicului abstract si de efect din The Dark Knight.

Secundo, de a face filmul nu din dorinta de a spune o poveste matura, care indeamna la reflectie, ci fortati de exigenta de a le oferi fanilor ce le-a placut anterior, crezand ca mai mult inseamna automat si mai bine: relatia majordomului Alfred cu Bruce Wayne, ponderea in scenariu a lui Lucius Fox (Morgan Freeman) sau a comisarului Gordon (Gary Oldman). The Dark Knight Rises a vrut sa dea sansa fiecaruia sa se afirme, initiativa laudabila intr-o democratie, dar neinspirata intr-o creatie cinematografica. Nici coloana sonora n-a fost ferita de morbul utilizarii excesive.

Din toate astea rezulta un film care, fara sa fie prost, ba care e chiar bunicel, nu e memorabil. Inainte sa-mi faceti observatia ca de ce il compar mereu cu The Dark Knight, va spun ca fac asta pentru ca n-am incotro. Am destula experienta cat sa ma detasez cand vine vorba de parti dintr-o serie, insa realizatorii lui The Dark Knight Rises au tinut mortis, asa cum ma exprimam si mai sus, sa pompeze major in elemente deja existente, obligandu-te astfel sa faci o permanenta legatura cu ilustrul predecesor.

The Dark Knight Rises are insa si aspectele lui demne de lauda, mai precis trei personaje care, intamplator sau nu, sunt noi in universul Batman.

Bunul. Joseph Gordon Levitt e un politist care putea foarte bine sa lipseasca din scenariu, iar daca tot a facut parte, macar sa i se fi dat mai multe replici inteligente. Chiar si asa, Levitt, cutremurator in Mysterious Skin, adorabil de fragil in 500 Days of Summer si retinut in Inception, se achita cu brio de sarcina si doveste ca va deveni in scurt timp un actor de baza la Hollywood.

Raul. Bane al lui Tom Hardy pornea din start cu un handicap: Heath Ledger. E clar de ce, n-are sens sa detaliem. Pe langa asta, personajului negativ i s-a pus o masca, vaduvindu-l pe actor de cel putin jumate din obiectul muncii – mimica – si i s-a alterat vocea pe calculator (aici trebuie sa recunosc ca le-a iesit, pentru ca n-au mizat pe vreo raguseala gen Darth Vader, ci au mers pe un sarcasm care a mers de minune cu musculatura-i supradezvoltata). In aceste conditii vitrege de retusuri non-actoricesti, Tom Hardy introduce insa un element absolut bestial care e al lui si numai al lui: MERSUL. Socotind si ca, din prea putinele replici memorabile ale filmului, peste trei sferturi ii apartin, Bane este un villain care sta sus de tot in clasamentul dominat detasat de The Joker.

Frumoasa. Anne Hathaway e frumoasa; nu numai la fata, ci si la spate, pe care il etaleaza in material textil mulat de cate ori are ocazia. Dar mai interesante sunt scenele fara masca, prin care, desi nu egaleaza pisicenia aparent innascuta a lui Michelle Pfeiffer, pe care nici nu o vizeaza de altfel (excelenta alegere), Hathaway construieste un personaj care atrage, o femeie data naibii, care umbla pe niste tocuri periculos de inalte si ascutite. Da fapt, scena mea preferata, care reuseste sa egaleze atmosfera inteligenta din The Dark Knight, o are protagonista.

Imi place sa cred ca Christopher Nolan a alunecat pe panta conformismului in mod calculat, ca sa fie sigur ca studiourile si publicul nu-l mai bat la cap sa faca inca vreun film Batman (univers de care s-a saturat, potrivit propriilor spuse) si ca isi poate vedea de alte proiecte, pe care voi continua sa le astept cu aceeasi nerabdare.

Cand eram la meciul Dinamo – Barcelona, scena asta mi-a revenit in minte fara sa vreau; din fericire, pe teren lucrurile au stat taman invers decat in imaginea de mai sus.

Un vot pentru Cleopatra

Citeam mai deunazi capitolul din Vietile paralele ale lui Plutarh despre Marcus Antonius, iar finalul, plin de tragedie si grandoare, prin care stralucitul si pezevenchiul roman si-a gasit sfarsitul, insotit fiind in moarte de Cleopatra, mi-a adus aminte de un film marcant al copilariei mele.

Asa ca am dat cateva click-uri sa il caut pe IMDB, ca sa-mi stimulez si mai mult amintirile, si am ramas contrariat. Cleopatra, regizat de Joseph Mankiewicz, cu Elizabeth Taylor, Richard Burton si Rex Harrison, castigator a patru premii Oscar, nu are decat nota 6.8!

Stiu, multi au criticat filmul pentru ca este prea lent si prea lung. Ce-i drept, are peste 3 ore (chiar mi-aduc aminte ca TVR-ul l-a dat in doua parti la Telecinemateca), dar eu nu m-am plictisit niciun moment la el. Cum as fi putut? Cand n-avem parte de interpretarile unor actori care au intrat in istorie la fel ca si personajele pe care le joaca, avem unele dintre cele mai grandioase scene care s-au realizat vreodata si asta intr-o epoca in care CGI insemna probabil „Cati Gagii Introduceti in cadru?” In Cleopatra sunt mii si sunt reali.

Si cu toate acestea, nu are decat 6.8! Asa ca m-am hotarat sa organizez si eu un fel de referendum si sa indemn lumea sa intre pe IMDB, sa isi faca un cont la care nu va petrece mai mult de 2 minute si pe pagina filmului Cleopatra sa dea un 10 acestui clasic intre clasici.

Sa ne strangem suficienti si sa ducem aceasta creatie cinematografica la un 7 si ceva, un scor care, daca nu-i face intru totul dreptate, macar nu il mai injoseste, trimitandu-l in plutonul mediocritatii!

Sa privim pictura! (LXXIII)

Frumoasa Ferroniere

De ce nu este aceasta pictura de da Vinci la fel de faimoasa precum Mona Lisa? M-as incumeta sa spun pentru ca Gioconda este mai ambigua: poate fi o femeie foarte seducatoare, poate fi Leonardo insusi sau poate fi o tuta care zambeste fara sa aiba habar de ce.

Pe de alta parte, Frumoasa Ferroniere transmite ceva mai clar: o femeie cu toate calitatile si defectele, o posibila sotie si mama excelenta, artagoasa cand ii vine, dar iubitoare si grijulie la capataiul unui bolnav. In plus, la Mona Lisa spre ce mai poate evolua zambetul, daca ii dai un buchet de flori, bunaoara? La Frumoasa Ferroniere sunt sigur ca figura care exprima asprime usor fortata s-ar metamorfoza in incantare ingenua.

Poate ca misterul Giocondei vine si din peisajele din departare, ele insele mare subiect de dezbatere si interpretare; in cazul de fata, negrul fundalului n-o fi asa generos in semnificatii, dar, vizual vorbind, e foarte de impact.

 

No, you crossed the line, sir!

Vreo cateva zile, un film asteptat cu nesat de o planeta intreaga n-a contat la box office. De ce? Pentru ca un narod a intrat cu arme la o premiera din America si a omorat 12 persoane, ranind grav alte cateva zeci.

In asemenea conditii, teama de a merge la The Dark Knight Rises a parut justificata. Apoi, dupa aceste cateva zile, incasarile au explodat, fapt pe care, desi pare mercantil din partea mea, il consider mai semnificativ decat referundum-ul asta neispravit. Oamenii si-au invins frica si nu l-au lasat pe acel narod sa le strice viata. Nu l-au lasat sa ii traga si pe ei dincolo de acea linie care separa fictiunea de realitate. Este victoria normalitatii impotriva unei incercari inumane si dezgustatoare de a o perturba.

Am auzit voci potrivit carora anterioarele filme Batman ale lui Christopher Nolan sunt de vina ca narodul a intrat in sala de cinema si a omorat oameni, inclusiv o fetita de sase ani: ca e prea violent, ca personajul The Joker este prea pregnant, ca e prea apropiat de lumea reala. Nimic mai fals. Realizatorii acestei tragedii au facut un pariu stilistic care le-a mers: au inlocuit atmosfera comicaresc-usurica a ecranizarilor de dinainte cu una mai intunecata, care exploreaza mai adanc abisul constiintei umane si le-a iesit, totul culminand cu interpretarea fabuloasa a regretatului Heath Ledger.

Da, si eu m-am infiorat de spaima, dar si de placere, urmarindu-i personajul care sterge pe jos cu marii villain-i ai cinematografiei, gen Hannibal Lecter sau Darth Vader, dar nu mi-a trecut nicio clipa prin cap sa fac altceva decat sa gust estetica uratului intr-o forma remarcabila a sa. Insa, undeva, un narod, o fiinta incompleta si frustrata, s-a gandit sa il imite.

Nu ma apuc sa-i dezbat motivatiile sau contextul. Sunt sigur ca expertizele psihiatrice si media, care il vor face mai interesant decat cei ce intreprind  mici si necunoscute acte de bunatate si vitejie, se vor ocupa de asta. Nu vreau sa spun decat ce pedeapsa i-as da.

Pentru tot restul vietii, va fi sprijin pentru toate victimele sale: va fi bona pentru copilul nou-nascut al unuia dintre decedati, va face cumparaturile pentru rudele altuia si ii va imbraca si duce la toaleta pe cei batrani pe care i-a vaduvit de un reazam. Iar intre aceste activitati, in putinul timp liber ramas, va viziona The Dark Knight Rises de trei ori pe zi zilnic, pana o sa-i iasa pe ochi.

P.S. Promit sa revin cu recenzia la The Dark Knight Rises, dar le-am promis unor prieteni ca il vedem impreuna, asa ca mai dureaza un picut :).