Caiet de insemnari

Iulie 19, 2010

Violentul Albion

Filme despre oameni care iau justitia in propriile maine si folosesc metode departe de lege sunt destule. Despre titlul Get Carter nu stiam decat ca este un film batranesc al lui Stallone, de prin 2000, in care personajul principal cauta sa afle cum si de ce a murit fratele sau in conditii dubioase.

Get Carter cel nou este insa remake-ul unui film mai vechi, realizat in 1971, avandu-l in rolul principal pe Michael Caine, si care il bate pe cel nou la toate capitolele.

Intriga este aceeasi, numai ca peisajul in care se invarte Caine e realist, dur, fara menajamente, gansterii hollywoodieni cool lipsesc, inlocuiti fiind de interlopi deloc spectaculosi, dar cu crima in sange, de care te-ai feri ca de foc in viata reala. Ritmul actiunii nu este trepidant, dar nici nu te lasa din mana pe masura ce protagonistul chitit pe razbunare se afunda in lumea vascoasa a faradelegii.

Stallone a fost macho-ul vremurilor lui, dar in acest film pare mic copil pe langa Michael Caine. Din playboy-ul Alfie, pe care il jucase cu doar cativa ani in urma, englezul nu pastreaza decat farmecul implacabil pe care il exercita asupra femeilor; in rest, privirea inghetata, gesturile domoale, replicile pline de cinism savuros si vocea-i inconfundabila il transforma intr-o masina neabatuta de ucis, un individ fascinant pe care nu poti sa il placi, dar cu care nu poti sa nu tii, pentru ca il stii animat de unul dintre cele mai inaltoare sentimente omenesti: datoria de frate.

Get Carter cel vechi e violent, dar nu face din asta vreun motiv de mandrie sau un scop in sine, asa cum, din pacate, a ales Tony Scott sa procedeze in Man on Fire. E doar un film care face apologia talionului.

 

Anunțuri

Iulie 15, 2010

Proverbe (13)

Filed under: Proverbe — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Iul
Tags: , , , ,

Orbul cu ochi nu-i pacat sa-l inseli.

(Sursa: Apa trece, pietrele raman. Proverbe romanesti, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1966)

Iulie 12, 2010

Ticket to Ride: Europe

Ticket to Ride: Europe e un joc stilat si mai degraba distractiv decat chinuitor de neuroni. Pe o harta a Europei la inceputul secolului al XX-lea, jucatorii formeaza garnituri de tren care strabat batranul continent de la un cap la altul.

Desi primul joc de acest gen se baza pe harta Americii, pentru noi, romanii, acesta mi se pare mai concludent, mai ales ca Romania apare si ea, asa cum se prezenta in perioada respectiva, adica formata doar din Moldova si Tara Romaneasca…

Citeste continuarea pe Teoria jocului.

Iulie 8, 2010

Fragilitatea omului

Sfarsitul copilariei de Arthur C. Clarke te introduce rapid in senzatia de neliniste care va domina tot romanul. Overlorzii, o rasa ultra-inteligenta si misterioasa, intra in contact cu pamantenii si isi instaleaza navele gigantice deasupra marilor orase. Nu urmeaza vreun atac nimicitor, ci doar instaurarea unei noi ordini mondiale, bazate pe liniste, uniformizare si armonie, la a caror respectare noii veniti vegheaza cu strasnicie, fara a se arata la fata.

Clarke acopera perioade mari de timp printr-o proza care pare ca il imbie pe cititor sa faca presupuneri. La inceput, la primele contacte cu overlorzii, omenirea este cea pe care o stim: turbulenta, neincrezatoare, incapatanata in a-si pastra identitatea. Cu o bunavointa implacabila, Karellen, Supraveghetor al Pamantului, demonteaza toate tentativele de rezistenta si conduce omenirea spre stadiul cand isi poate intalni noii stapani, care au infatisari familiare, dar deloc placute oamenilor.

La momentul cand overlorzii se dezvaluie, oamenii se complac deja intr-o pasnica mediocritate, bazata pe un nivel de trai ridicat si o mobilitate care le permite sa calatoreasca dintr-un colt al altului al mapamondului in cateva ore. Peisajul nu e atat de sumbru ca intr-o distopie clasica, dar parca aduce totusi, mai ales ca intentiile nepamantenilor raman la fel de obscure, iar cateva elemente abil presarate pe ici, pe colo de Clarke intriga si instiga la banuiala ca scopul overlorzilor este dincolo de simpla pace mondiala.

De cand ma stiu, mi-am format un sistem anume de a recenza o carte: urmand momentele subiectului, asa cum le-am invatat in gimnaziu, fac un scurt rezumat pana la momentul catalizator al actiunii, cunoscut indeoste sub numele de intriga. Sfarsitul copilariei m-a pus in dificultate, pentru ca este perpetuu surprinzatoare; de la capitol la capitol nu ai cum sa ghicesti cum va evolua si ce personaje vor aparea. Si sunt slabe sanse ca supozitiile pe care, inevitabil, un cititor le va face sa atinga grandoarea pe care scriitorul o rezerva romanului sau la final.

O betie cosmica de culori si o viziune deopotriva colosala si infernal de trista asupra destinului omenirii vor insoti ultimele pagini ale unei carti care are darul de a se agata cu incapatanare de memoria celui care a parcurs-o.

 

Iulie 7, 2010

Documentar artistic

O  pelicula care ia premiul cel mare la festivalul de la Venetia e din start suspect de inclinatii de stanga. The Battle of Algiers nu face exceptie ca tematica, dar ca mod de abordare nu i se poate reprosa nimic chiar si de catre cei mai infocati adepti de dreapta.

Filmul prezinta un fragment din miscarea populara care a condus la independenta Algeriei, precum si eforturile francezilor de a-si pastra stapanirea asupra acestei tari. The Battle of Algiers e o realizare aparte pentru ca are precizia unui documentar, dar face uz de tehnici cinematografice pentru a creea atmosfera.

Evenimentele sunt prezentate la nivel micro, dar impreuna formeaza un tablou foarte sugestiv al modului cum se produce o revolutie: cativa infocati incep sa actioneze la nivel subversiv, recruteaza din ce in ce mai multi oameni, de la simple manifeste ajung la acte de violenta disparate si apoi la unele organizate; autoritatile riposteaza, iar cativa exaltati iau chiar dreptatea in mainile lor. Nu ni se dau insa prea multe explicatii; totul reiese din ce se intampla pe ecran.

Cand privesti The Battle of Algiers te incearca senzatii contradictorii: pe de o parte, esti revoltat si scarbit de ce pot face oamenii semenilor lor (bombe plasate in locuri publice, torturi executate sistematic); pe de alta, esti fascinat de suspansul si tensiunea pe care le degaja imaginile si muzica, admiri maiestria regizorului Gillo Pontecorvo de a exploata unghiurile de filmare si cadrele cand prelungi, cand alerte, savurezi muzica nelinistitoare a lui Ennio Morricone si, pur si simplu, esti uimit de cat de expresivi pot fi niste actori deloc cunoscuti.

Nicio parte implicata in acest conflict sangeros nu este aratata cu degetul; mai mult decat atat, iar asta este, poate, cea mai mare calitate a filmului, fiecare dintre acestea ofera motive pentru a le fi partizan. Ii avem pe algerienii dornici de libertate si de a scutura conditia de servitori, desi stiu ca independenta nu va insemna sfarsitul necazurilor, ci doar inceputul lor; ii avem pe francezi, civilizatie superioara, care stiu ca un popor turbulent si subdezvoltat are nevoie sa fie ghidat si care inteleg sa isi apere cetatenii impotriva oricaror pericole.

Interesanta este si functia pe care o indeplinesc personajele in economia acestui film: naratiunea nu le e dedicata, sunt doar pioni de pe o tabla mai ampla, dar sunt niste pioni extraordinar conturati, pe care nu ai cum sa nu ii remarci si sa nu zabovesti cu atentia asupra lor. Brahim Hadjadj il interpreteaza pe Ali La Pointe, iar figura sa parca aduna in ea toata ingustimea, violenta si daruirea care ii caracterizeaza pe adeptii fanatici ai unei cauze. Jean Martin este colonelul Mathieu, un tip arid, precis si necrutator, care ar putea fi catalogat drept un monstru, dar un monstru care si-a ales partea si pe care o slujeste fara sovaire.

The Battle of Algiers e o bucata de istorie spusa sincer, echilibrat si impresionant. Adica bine.

Iulie 6, 2010

Din abis

Dictatura a fost parte integranta a istoriei Americii Latine, asa ca era inevitabil sa se reflecte in literatura. Atat de generos este insa acest taram, incat a generat creatii de exceptie, diferite ca stil, dar unite in tematica.

Avem Domnul Presedinte de Miguel Angel Asturias, Recursul la metoda de Alejo Carpentier, Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez si Sarbatoarea tapului de Mario Vargas Llosa. Pe acestea le citisem pana sa ajung la Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

Fiecare dintre ele are ceva aparte. Romanul lui Asturias este foarte calm si pare ca ascunde ororile sub o proza eleganta, fara evenimente zguduitoare; sub finetea guatemalezului simti insa clocotind nedreptatea si strigatul impotriva ei. Cel al lui Carpentier este construit cu migala, redand toate aspectele specifice unei dictaturi, si are un voit aer artificial, pe care eu l-am interpretat ca fiind sageata cubanezului impotriva falsei legitimitati pe care si-o aroga orice astfel de regim. Ca radiografie a dictaturii, romanul lui Marquez aduce oarecum cu al lui Carpentier, dar se distinge prin suvoiul narativ specific columbianului, cu fraze lungi, care se intind pe pagini intregi, pastrandu-se insa in niste limite de imaginatie cuminti; probabil tema l-a obligat pe Marquez sa fie mai retinut. Cartea lui Llosa il caracterizeaza pe peruan intocmai: dura, cu o tehnica narativa impecabila si cu o preocuparea intensa de a contura personaje si situatii verosimile si teribile.

Eu, Supremul are ca subiect si personaj central tot un dictator, dar este diferita. Toti ceilalti mari scriitori s-au aplecat asupra acestui fenomen nociv, dar aparent inevitabil in acea zona a lumii, dintr-o pornire de protest pe care eu o consider inerenta unui intelectual veritabil, fiind insa consacrati de alte opere decat cele care trateaza dictatura. Augusto Roa Bastos si-a pus insa la bataie toate puterile creative, intentionand nu numai sa redea o figura si o epoca, dar si sa atinga inaltimea empireica a romanului total.

Paradoxal, pentru a ajunge acolo, paraguayanul s-a cufundat intr-o proza abisala, dorind parca sa se intoarca la origini, la acel moment atat de frumos exprimat de sintagma „La inceput a fost cuvantul”. Reusind aceasta incursiune, Roa Bastos exploateaza faza de increat a cuvintelor, care inca nu isi gasisera un corespondent in lumea reala, jongland cu ele intr-un mod care poate ameti pana si pe cel mai antrenat cititor.

Romanul se declara ca pornind de la figura a lui Jose de Gaspar Rodriguez de Francia, fondatorul Paraguayului, iar putinii care sunt familiarizati cu detalii din istoria acestei tari le vor identifica in roman. Dar nici ei nu se vor putea sustrage ambiguitatii care caracterizeaza aceasta carte, structurata sub forma unei voci care porunceste, dicteaza, viseaza, care are doar farame de dialog si este preponderent un solilocviu al unui muribund, un delir al unui suflet care nu mai stie nici macar daca va ajunge in rai sau in iad.

Eu, Supremul se distanteaza de restul romanelor despre dictatori, pentru ca nu pledeaza pentru rautatea absoluta a protagonistului sau. Putem sa il vedem ca pe un exemplu al modului cum puterea absoluta rupe ombilicul cu realitatea, dar am simplifica creatia lui Bastos, care manifesta si subtilitatea de a introduce niste note de subsol ale unui asa-zis Compilator, care, sub pretentia obiectivitatii, confirma, dar si infirma, fapte rele, dar si bune, ale Supremului. Astfel ca, desi s-ar gasi indeajuns de multe trasaturi care sa il caracterizeze negativ, o judecata definitiva devine imposibila (ceva similar am simtit si continui sa simt legat de Citizen Kane).

Eu, Supremul este un roman greu de citit, iar eu, unul, am fost aproape bucuros cand l-am terminat. Dar, uitandu-ma la el in biblioteca, stiu ca ma voi intoarce la el candva. Nu stiu cand. Dar stiu ca ma voi intoarce.

Iulie 2, 2010

Omagiu lui Charlton Heston

Citeam deunazi Academia Catavencu si am descoperit cu surprindere si cu placere un articol in care un tip povestea despre cat de mult i-a placut de Charlton Heston in The Treasure Island (o varianta pentru TV, realizata in 1990).

Asa mi-am adus aminte ca, prichindel fiind, devoram ecranizarile cartilor pe care, de asemenea, le devoram (si la propriu si la figurat, pentru ca multe isi pierdeau copertele datorita recitirilor) si l-am descoperit pe acest magnific actor in filmul care m-a impresionat pentru modul fidel cum a redat actiunea romanului lui Robert Louis Stevenson.

Acum, dupa ani si ani, imi dau seama de ce m-a impresionat atat Charlton Heston si a devenit unul dintre actorii mei preferati. Aratosul cu figura sculptata si barbia despicata care a jucat cu succes personaje eroice e aici mai batran si intr-un rol negativ, dar pe care il simte si il face parte din fiinta lui. Cu ochii inteligenti, sontacaind veridic intr-un picior, cu un zambet care iti ingheata sangele in vine, desi dezvaluie niste dinti stricati, cu vocea haraita, Heston e un villain pe care nu te mai saturi sa il admiri, dar de care te-ai feri ca de dracu’ in viata reala.

Interpretarea sa excelenta este inconjurata de alte componente de calitate: atmosfera si decorurile pirateresti, muzica marinareasca antrenanta, alti actori care fac treaba buna (Oliver Reed, Christopher Lee si, surpriza, un Christian Bale fraged, dar expresiv in rolul lui Jim Hawkins). Toate acestea fac din The Treasure Island o ecranizare reusita, dar si un film excelent de sine statator.

Charlton Heston mai fusese Ben-Hur, Cidul sau Michelangelo. Dar, pentru mine, totul a inceput cu Long John Silver.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.