Caiet de insemnari

Iunie 29, 2013

Intrebari retorice despre Man of Steel

Zis si Lakshmi Mittal.

Zis si Lakshmi Mittal.

V-ati dat vreodata seama ca un film este execrabil dupa doar 2 minute?

Stiati ca Superman are par pe piept? (Cel mai bine e sa nu fi avut niciodata astfel de curiozitati)

Apropo de asta, e vreun barbat care n-a crapat de invidie si vreo femeie care n-a plesnit de admiratie la pectoralii lui Henry Cavill?

Cum recunosti un actor mare? (Raspuns potential: il pui intr-un film prost, unde are replici care se intrec in penibilitate, dar pe care le va interpreta cu mult profesionalism, dovedind ca stofa are; se aplica lui Russell Crowe, Amy Adams, Kevin Costner, Laurence Fishburne si Diane Lane)

Stiati ca „measuring the dicks” se traduce prin „flexarea muschilor”?

Cum poti sa te cobori atat de jos, incat sa copiezi din Transformers 3, un film care atinge la randu-i adancimi abisale ale ineptitudinii?

Stiati ca bunga bunga se mai numeste si cauterizare?

Ce naiba este „reconditionarea somatica”?

Stiati ca bastinasii de pe Krypton sunt dintre cei care au picat Bac-ul la gramatica? Cum poti sa spui: Tu esti fiul lu’ El?

Cum fac sa evit astfel de filme pe viitor?

3 dintre cei 4 P din marketing ai lui Kotler (Pectoralii si Parul de pe Piept).

Cei 4 P de marketing ai lui Kotler: Pectoralii si Par pe Piep intr-o Prost-Productie.

 

Anunțuri

Alfabetul Braille

La biroul de traduceri autorizate din Craiova, unul dintre colegii de la traduceri germana din Craiova a venit cu idee sa discutam si despre un alfabet aparte, care a schimbat enorm in bine viata multor persoane care, din pacate, nu au sau si-au pierdut vederea.

Este vorba de alfabetul Braille, care, de aproape doua sute de ani, este un instrument nepretuit de cunoastere si integrare pentru nevazatori…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com

Iunie 26, 2013

O pauza activa

street-duty-knock-downAm sustinut in repetate randuri ca este indicat a citi un roman politist sau de suspans ca o metoda de a lua o pauza intre lecturi mai solicitante.

In acest spirit le-am cerut prietenilor de la libraria online Libris romanul Street Duty. Case One: Knock Down de Chris Ould, care, inca din descriere, m-a atras prin simplul fapt ca isi propune exact ce astept de la o carte de acest gen.

Stiti scena tipica dintr-un film in care bate cineva la usa (totul se petrece din profil), aceasta se deschide, iese o mana care il inhata si il trage pe respectivul inauntru? Cam asa m-a prins pe mine aceasta carte. Nu trecusera nici 20 de pagini si deja beneficia de tot angajamentul meu afectiv si intelectual.

O adolescenta este lovita de o masina. Nimic nou, dar de ce este taiata la o mana si desculta? Acestea sunt detaliile iesite din comun pe care Holly Blades, o ucenica intr-ale politiei, le sesizeaza si le urmareste. Nu de una singura, pentru ca actiunea nu e ca in Harry Potter, in care kinder-i actioneaza de capul lor, ci la directivele politistilor maturi, care invata sa ii ia in seama si pe acesti pustani care le-au fost bagati pe gat printr-un program guvernamental.

Cazul evolueaza din surpriza in surpriza, conturand situatii contemporane din Anglia (si de pretutindeni, presupun), cu tineri expusi abuzurilor sau care se inhaita pentru a pune la cale rele si cu politisti care isi fac treaba cu abnegatie sau plictiseala sau supusi constrangerilor bugetare. Toate acestea curg realist, nu real, pentru ca nu am mai vorbi de literatura intr-un atare caz, si se solutioneaza tot in acest spirit, fara a face vreo concesie in directia happy-end-ului, dar si fara a proiecta vreo viziune sumbra asupra existentei. Viata e plina de capcane si de pradatori, dar cu inteligenta si cu ajutorul oamenilor de bine (care mai exista in numar imbucurator de mare) le poti ocoli.

Interesul constant si ridicat cu care am citit Street Duty a fost intretinut si de o alegere editoriala interesanta. Capitolele sunt scurte (dupa Sanctus si alte cateva romane similare, incep sa cred ca aceasta tehnica cvasi-filmica este indispensabila pentru generarea suspansului) si au fonturi diferite. Cele care infatiseaza ancheta, cu toate planurile, procedurile si actorii ei, au un font mai patratos si mai oficial, iar cele in care apar personajele din afara autoritatilor sunt redate cu unul mai apropiat de cel folosit de regula in lucrari de fictiune (nu sunt expert, dar cred ca e ceva neam cu Times New Roman). Aceasta permanenta alternare a sporit si mai mult intensitatea dramei care se desfasura sub ochii si in mintea mea; cei implicati nu mai stateau imobili ca pe o tabla de sah, ci pareau ca se afla in miscare, ca reactioneaza la actiunile altora, cateodata surprinzator, dar niciodata in afara logicii narative.

Dupa o asa pauza intensa si placuta, nu pot decat sa exclam: Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese!

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte care a indeplinit functia primordiala a acestui obiect: m-a tinut captiv in interiorul ei.

Iunie 24, 2013

Pe unde mai stam in Bucuresti

Am atatia prieteni care pleaca sa locuiasca si sa munceasca in Bucuresti, incat deja m-am obisnuit sa le aplic un chestionar standard: de ce te duci acolo? Pentru ca nu pot face nimic sa ii impiedic sa se duca departe de mine (e decizia lor si e importanta), macar sa le compar raspunsurile, sa imi fac o imagine clara a motivelor care stau in spatele exodului spre capitala.

Unii pleaca de plictiseala („N-ai, domne’, ce sa faci sa te distrezi in urbea asta amarata!”). Altii, ca sa scape de acasa (a se citi parintii cicalitori). Multi nu reusesc sa isi faca un rost aici si mizeaza pe plenitudinea de oferte din Bucuresti (aceasta categorie a mutatilor in Bucuresti se subimparte in norocosi si ghinionisti – parca sa zic ca a doua subcategorie e mai numeroasa, dar n-am date suficiente).

Exista ceva ce ii uneste pe toti acestia care pleaca in capitala tarii: provocarea de a gasi un loc unde sa stea, un acoperis deasupra capului (deopotriva confortabil si ieftin, daca se poate). Distantele intre obiectivele vizate de fiecare (Bamboo, Universitate, loc de munca de A1) sunt mai mari decat cele obisnuite intr-un orasel de provincie, asa ca pozitionarea e vitala.

Un amic mi-a solicitat chiar sa ii gasesc unde anume in Rahova gasesti cele mai mici chirii. La intrebarea mea foarte legitima de ce nu-si cauta singur, ca doar e deja in Bucuresti de vreo luna, mi-a raspuns: Tu esti bun cu Internetul, stii sa triezi informatia. Om sunt si nimic din ce este omeneste nu mi-este strain, inclusiv vulnerabilitatea la magulire, asa ca am purces in cautari. Dupa nu foarte mult timp, i-am gasit o selectie de apartamente cu 2 camere Rahova.

Cateodata succesul e doar inceputul unor noi avataruri. Recomandat fiind de primul, am fost solicitat de un alt amic sa ii gasesc surse de finantare proiecte imobiliare. Noblesse oblige, asa ca m-am angajat si in aceasta campanie de cercetare cu aceeasi daruire asezonata cu blesteme printre dinti. A fost o sarcina mai delicata, dar o strafulgerare de inspiratie (ca doar nu mi-o fi iesit degeaba faima ca sunt bun cu netu’ ) m-a condus pe un fir util: 3 camere in Vitanul Vechi, la 45 000 de Euro – Ce apartamente de 3 si 4 camere poti cumpara cu 50 000 de Euro, la executare silita.

Am rezolvat-o si pe-asta, iar acum astept cu inima stransa sa ma mai solicite vreun alt amic plecat in bejenie prin Bucuresti.

Iunie 23, 2013

Sa privim pictura! (LXXXIV)

Ie romaneasca

Ie romaneasca

Maine, 24 iunie, niste oameni entuziasti s-au hotarat sa aduca un omagiu unui articol vestimentar specific romanesc: ia. Indemnul lor este ca oricine are posibilitatea sa imbrace maine o ie, pentru ca este a noastra si este chic.

Nu e de mirare ca aceasta initiativa se desfasoara sub logo-ul reprezentat de faimoasa pictura a lui Henri Matisse. Cum a ajuns marele pictor sa indrageasca acest articol vestimentar mioritic? Se spune ca, la o petrecere, l-a vazut pe Constantin Brancusi imbracat intr-o ie, iar frumusetea plina de migala a bluzei i-a cazut imediat cu tronc. Stiu, Brancusi e barbat, iar Matisse a pictat o ie de femeie, dar nu va bateti capul, viata in Montmartre trebuie sa fie fost teribil de boema.

Pentru realizarea unei ii se investeste mult suflet. Stiu asta pentru ca exista una in familia mea, veche de peste trei generatii, si am avut ocazia sa o examinez indeaproape, sa o pipai si sa simt ca, pentru a coase o ie, e nevoie de acea dedicare transcedentala similara cu a ceremoniei ceaiului de la japonezi.

Asa ca, doamnelor, domnisoarelor si domnilor (voi mai putin, dar nu puteam sa fac o asa infama discriminare) din Romania, oriunde va veti afla, sa purtati maine o ie, ca sa cucerim si ramasitele de mapamond care inca ne mai stau in cale!

Lumea jucariilor

Filed under: Special — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Iun
Tags: , , , , ,

legoAm sa incep cu un exercitiu de sinceritate in stil de anamneza freudiana: cand eram mai mic, ma jucam cu papusele surorii mele.

Considerati ca v-am lasat sa radeti vreo cateva minute bune; acum, sa incep cu explicatiile. Nu, sora mea nu e mai mare ca mine, iar papuselele nu imi ramasesera pentru ca ea crescuse si se orientase spre alte interese. Nu, e mai mica decat mine si e chiar impropriu spus ca imi ramasesera, pentru ca le foloseam in acelasi timp cu ea. Mi-aduc aminte ca tatal meu se uita chioras la mine: „Un barbat si papusele, nu e in regula!”

Ce nu stia era ca eu nu simulam vreo poveste tipic feminina, cu drame amoroase sau invitatii la ceai; la mine, patutul se transforma in poarta, iar papusele deveneau fotbalisti de renume. In felul acesta, reconstituiam sau inventam serii dramatice de penalty-uri (scenariul meu preferat), goluri spectaculoase, ratari neverosimile sau gafe monumentale. Atunci descopeream frumusetea fotbalului si mi-o sedimentam in mine in felul acesta.

Recurgeam la acest joc pentru ca, pe vremea mea (am o anume varsta biologica, desi despre cea mentala ma amagesc ca ar fi mai mica) nu exista o foarte mare varietate a jucariilor.

In prezent exista o varietate aproape paradisiaca de jucarii creative. Eu imi luam experientele din lumea inconjuratoare si le refaceam in universul ludic. Acum, insa, jucarii vin deja cu o incarcatura narativa deoseobit de bogata. Uitati-va numai la jucariile din categoria playmobil. Un copac pentru pisici, o nava de atac a piratilor, un cavaler cu lance energetica, masina agentului secret, insula comorii piratilor, cavalerii cu armuri de fier sau cavalerii dragon, vagonetul plimbat al comorii cavalerilor lei, printesa cu trasura, masina gangsterilor si cate si mai cate. Fiecare vine cu o poveste suficient de bine spusa, dar si suficient de deschisa pentru ca micutii sa o umple cu imaginatia lor.

Nu m-as mira sa vad si adulti, strecurandu-se la miezul noptii in sufragerie, unde asteapta detaliat camp de batalie a fost parasit, parasit, pentru ca venise ora somnului pentru posesorul titular. Nu m-as mira sa-i vad aranjand piesele jucariilor si incercand sa reinvie pentru cateva momente acea magie imposibil de contrafacut a copilariei. Nu m-as mira deloc, pentru ca nu e semn de dereglare, ci de normalitate.

Vorba unui tip pe nume George Bernard Shaw, care a ajuns pana la senectute si tot si-a pastrat placerea jocului (in cazul lui, cu cuvintele): Nu ne oprim din joaca atunci cand imbatranim, ci imbatranim atunci cand ne oprim din joaca.

Iunie 22, 2013

De ce m-a enervat Bill Gates

E final de an scolar si urmeaza examene de treapta, deci media vor vui in perioada urmatoare despre statisticile terifiante referitoare la rata de promovabilitate, decaderea invatamantului romanesc si soarta cruda a natiei, in general.

Ce are Bill Gates cu toate acestea? Nimic direct, doar voiam sa stabilesc contextul. Magnatul american are suficient timp si destui bani, incat se poate apleca  asupra operelor de caritate, dupa cum vor chip-urile domniei sale. Ultima idee pe care a prezentat-o pe site-ul www.ted.com m-a deranjat profund prin ingustimea ei.

Prezinta Bill Gates o statistica despre America si cat de rau o duc locuitorii acestei tari in raport cu ai altora cand vine vorba de matematica si citit. Ca om responsabil si cetatean exemplar, vrea sa se implice sa remedieze asta, ca doar nu poate cea mai misto democratie din lume sa se afle dupa alte tarisoare greu de plasat pe planiglob.

Ca urmare, Bill Gates declara ca vizeaza o reforma a modului cum gandesc si actioneaza profesorii. In esenta, acestia ar trebui sa adopte o atitudine de angajati de multinationala, sa isi monitorizeze progresul si sa incerce sa se autodepaseasca (stahanovism, pentru connaisseur-i). Cand a pomenit, insa, modul cum s-ar realiza aceasta permanenta imbunatatire, au inceput nervii mei sa se manifeste. Metoda pe care Gates o recomanda este ca profesorii sa isi inregistreze orele, pentru ca apoi sa le urmareasca din nou, luand aminte ce au realizat bine si propunandu-si sa indrepte ce pare in neregula. Evident, vor fi site-uri specializate si forum-uri unde se vor putea incarca lectiile cele mai reusite, intru proslavirea autorilor lor.

De ce m-am simtit scos din sarite, pentru ca nu mi-e caracteristica starea asta, ba chiar ma enerveaza oamenii care o au? Recunosc, sunt multi profesori naspa pe lumea asta, care au ajuns sa practice aceasta profesie fara niciun fel de aplecare sau aptitudine, care au ramas cu reflexe comunistoide (vorbesc de Romania), cum ca ei sunt un fel de zeitate care pot insulta elevii dupa plac, elevi al caror unic rol este sa ii asculte perorand pe teme variate, deloc legate de materia in sine.

Insa, daca si putinii care activeaza in invatamant din vocatie vor sta cu teama unui Big Brother auto-impus, atunci vom ajunge la o crusta de artificialitate care va sufoca orice forma de educatie sanatoasa. E ca si cum ai pansa o rana purulenta, inainte de a o dezinfecta; rezultatul: gangrena si amputare.

O alta sursa de enervare latenta a fost ca Bill Gates nu pomeneste nici macar in treacat cat s-a ingreunat sarcina unui profesor intr-o lume despiritualizata, debusolata si mereu pe fuga precum a noastra. Nu admite ca elevii sunt imbecilizati de media pe zi ce trece (daca vi se pare ca vorbesc precum un profet nebun, ia uitati-va la reclamele de pe posturile de muzica si ziceti-mi daca vredeti vreuna care promoveaza respectul fata de cei mari sau fata de profesori). Ar vrea in schimb ca profesorii sa munceasca mai mult, din ce in ce mai mult, cel mai mult. Curat atitudine de patron!

Initial, am scris acest articol intr-un program de editare de text pentru care ii sunt recunoscator lui Bill Gates. Asta nu inseamna ca nu o sa declar sus si tare, ca, atunci cand vine vorba de educatie, vorbeste in dodii.

Iunie 21, 2013

Limba armenilor

Expertii in traduceri din Craiova isi continua neobositi periplul prin minunata aventura a limbilor si alfabetelor, iar de data aceasta s-au oprit asupra unei civilizatii aparte, poarta intre Orient si Occident si care a fost disputata intens intre acestea: Armenia…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com

Iunie 19, 2013

Printr-o lentila deformata

Jeunet1Cum ar fi sa privim un film de fantezie tipic american printr-o lentila deformatoare frantuzeasca? Toate elementele pe care le stim ar suferi transformari, unele spre bizar, altele spre amuzant, iar altele ne-ar ramane la fel, adica indiferente.

Cam asa am perceput mult laudata pelicula a lui Jean Pierre-Jeunet, La cité des enfants perdus. Personajul principal nu este vreun puber adorabil, ci insusi chipesul Hell Boy, Ron Pearlman in persoana, un gigant cu suflet si intelect de copil, care cauta sa isi gaseasca fratele, rapit de filiera unui om de stiinta care nu poate avea propriile vise si, de aceea, le fura pe ale nevarstnicelor sale victime. In periplu sau, malacul simpatic se insoteste cu dickensiana Miette, o fetita care face parte dintr-o banda de minori la etate, dar majori la sutit portofele.

Ce se intampla in aceasta pseudo-aventura copiaza tiparul fanteziilor de sorginte hollywoodiana, dar se si departeaza de ele, rod al lentilei pe care Jeunet ne-o pune in fata ochilor. Cea mai laudabila deformare pe care acesta o aduce e ca fiecare personaj al filmului are, macar schitat, o poveste si o personalitate a lui. Preferatele mele ramane caracatita umanoida (jucata de doua actrite diferite, dar asemanatoare) care e un fel de Fagin al gastii de „carteristas” (cei de care trebuie sa va feriti, daca sunteti prin vreun loc aglomerat) si care genereaza fiori in concentratie mai mare decat restul negativilor din film.

Jeunet2

Ce-i drept, convexitatea preocuparii pentru personaje conduce la o concavitate a actiunii care exista doar cat sa nu putem spune ca filmul sta pe loc. Dar acest neajuns se poate remedia mental, dar nu va centrati atentia doar pe protagonisti, ci savurati o constructie fantezista in ansamblul ei.

Ce ar mai fi de spus despre lentila pe care Jean-Pierre Jeunet? Ca este heliomata, deoarece La cité des enfants perdus se desfasoara intr-un illo tempore care nu tine cont de zi si noapte, nuanta generala fiind de maro, cu un pic de ceva sclipitor venind de la masinarii diverse.

Ca tot veni vorba de culori, cred ca un gri ar reda foarte bine, la nivel cromatico-simbolic, modul mi s-a parut acest film: nici prea bun, nici prea prost.

Jeunet3

Cockney, argoul in rime

Nu putini au fost aceia care s-au perindat pe la biroul de traduceri din Craiova si au povestit cum au calatorit plini de incredere in Londra, tocmai pentru a se vedea in situatia de a nu intelege mai nimic din ce vorbeau locuitorii capitalei Albionului. Intuind despre ce ar fi vorba, expertii in traduceri in engleza din Craiova i-au intrebat daca n-au fost cumva in zona Londrei numita East End. Cum raspunsul a fost fara exceptie afirmativ, traducatorii de engleza din Craiova au dat raspunsul prompt: ati fost in zona vorbitorilor de Cockney…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.