Caiet de insemnari

Decembrie 31, 2008

Mantuirea artistilor ratati

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , , ,

cover-hard-dogs-life

 

Visam sa fim cineva. Visam sa insemnam ceva. Visam ca rodul fermentilor interni ai sensibilitatii noastre sa ajunga la ceilalti.

 

 Sunt sigur ca si cel mai exact dintre oameni isi doreste in adancul sufletului sa fie artist. Ce faci insa cand fierberea launtrica nu are instrumentele necesare pentru a se proiecta in exterior? Multi isi revendicau numele de ”sculptor” in vremea lui Michelangelo. In timpul lui Monet, multi raspundeau la apelativul de ”pictor”. Un contemporan si admirator al lui Dostoievski il definea pe ”scriitor” ca fiind omul care stie sa exprime mai bine ceea ce altii simt mai bine.

  

Fotografia este arta care sprijina lupta impotriva acestei nedreptati. Tehnologia devine debuseul celor care simt enorm, vad monstruos, dar de care condeiul, pensula sau dalta nu asculta. Cu un simplu aparat poti emotiona, inveseli sau intrista, poti indemna la reflectie sau la actiune, poti crea tragedii sau comedii. Uitati-va in paginile revistei la profesiile celor care impartasesc aceasta pasiune si veti constata ca fotografia este arta democratizata.

 

 Mihaela Cojocariu a profitat din plin de aceasta egalitate de sanse. Fotografiile sale sunt compozitii lucrate cu migala unui bijutier. Nu surprind viata in miscare, ci decupeaza fragmente ale acesteia, pe care apoi le supune unor incantatii poetice. Titlurile sunt cuvintele cheie care deschid cutia interpretarilor. Tot ceea ce extragem de aici este darul pe care Mihaela Cojocariu ni-l ofera: libertatea de a alege.

  

”Artist” este un titlu pe care oricine il poate oferi, dar care nu are acreditare unanima. Eu ma incumet sa i-l acord Mihaelei Cojocaru, stiind ca voi avea sustinerea voastra.

Pentru mai multe fotografii ale Mihaelei Cojocariu, dar si ale altor artisti fotografi, vizitati numarul 3 al Camerei Obscure.

 

 

follow-you

 

moonrise

 

 

Anunțuri

Decembrie 27, 2008

Stop! It’s family time!

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , , ,

Am rezistat presiunilor de a vedea inca un horror chiar in ziua de Craciun, asa ca am vizionat, cum e firesc si frumos un film de animatie. The Flight before Christmas este numele sau si, in ciuda prejudecatilor mele legate de previzibilul inevitabil al unor astfel de productii, precum si a unui inceput cam banal, pana la final s-a dovedit un film mai subtil decat mi-as fi imaginat.

Un pui dintr-o turma de reni crede cu ardoare ca este odrasla unuia dintre renii lui Mos Craciun si, insotit de prietenul sau de-o viata, o veverita zburatoare, pleaca sa-si caute tatal si sa-si implineasca visul, adica sa zboare. Pe drum, incurca itele unui sinistru plan al unei haite de lupi, chitite sa ii manance pe renii zburatori cu mos cu tot si apoi sa se dezlantuie asupra tuturor copilasilor cuminti din lume.

Ce m-a scos din semi-somnolenta specifica unei astfel de experiente animate a fost subtilitatea raportului tata biologic – tata adoptiv si idila haioasa care se leaga intre o catelusa pudel aparuta intr-un mod absolut inexplicabil in haita de lupi si cel mai fraier, dar bun la sflet dintre membrii acesteia. Tatal puiului de ren, un exemplar de toata frumusetea:D, avusese o aventura cu mama acestuia, dupa care disparuse, in timp ce veveritoiul, gura multa si destul de moale din fire, e intotdeauna alaturi de personajul nostru principal, chiar si in cele mai grele momente. In spatele acestei intrigi se ascunde o realitate trista si frumoasa: a fi tata nu izvoraste din ADN, ci din inima.

Uite asa am avut eu parte de inca o surpriza placuta de Craciun, pe langa cele multe oferite de cei apropiati. La fel va urez si voua, precum si un An Nou fericit, alaturi de cei dragi si de cei care va vor deveni asa si, bineinteles, ferit de criza:)!

LA MULTI ANI!

Decembrie 22, 2008

Brrr vs. Buhuhu

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , ,

Conjuncturi socio-sentimentale pe care n-are sens sa vi le detaliez m-au obligat in trecutul apropiat sa vizionez doua filme dintr-o specie pe care eu o gasesc dezgustatoare si inutila: horror-ul. E vorba de One Missed Call si de Mirrors. Nu cred ca e cazul sa mai adaug ca atitudinea mea fata de acest gen de productii s-a mentinut si a iesit intarita. Dar cu cateva concluzii tot am ramas.

In primul rand, americanii au ajuns in asa hal de sterilitate de idei, incat copiaza si multiplica tot ce fac asiaticii in materie de filme, exact cum apar haine Adibas si Mike sau electronice Sonny sau Panasoanic.

Copiii sunt de vina. Orice s-ar intampla, in spatele oricarei intrigi malefice este un copil demonic, preferabil o fetita. Ceea ce ma enerveaza si la nivel principial si la nivel practic. Sa va explic de ce. Imaginati-va ca vine copilul acasa, bucuros ca a luat un 10, iar tac-su, alcoolic si somer, ii arde vreo doua, pentru ca a vazut el ce fac ai dreacu’ ei de plozi daca nu ii tii din scurt.

Apoi, daca e sa urmez rationamentul demoniac al acestor filme, ar trebui sa ma tem de tot ce ma inconjoara: de telefoane mobile, de chiloti, de maturi, de scutece de bebelusi, de odorizante de WC etc.

Cat despre cele doua filme mai sus mentionate, nu am remarcat decat ca Mirrors e facut prin Romania cu cativa actori romani, iar in One Missed Call e o scena dementiala cu o pisica sugramata.

P.S. Observati, va rog, cat de mult seamana cele doua afise.

Sa privim pictura! (XII)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , , ,
Marele val de la Kanagawa (din seria 36 de vederi ale muntelui Fuji)

Marele val de la Kanagawa (din seria 36 de vederi ale muntelui Fuji)

Ma indepartez pentru scurt timp de continentul nostru si ajung pe niste meleaguri indepartate, dar de-a pururi fascinante: insulele nipone. Pictura japoneza din perioada auto-izolarii Tokugawa nu a atins vreun nivel exceptional de realism, in schimb, in privinta rafinamentului, se bate, in opinia mea, cu orice curent artistic european.

Stampele lui Hokusai sunt expresia sufletului nipon: temator si extatic in fata naturii, contemplativ si iubitor de frumos. Valurile nu sunt numai spuma inofensiva, sunt tentacule, sunt gheare nemiloase, sunt stihii dezlantuite si, cu toate acestea, oamenii le iubesc. Iar pe fundal, cu o mandrie retinuta, dar cu greu ascunsa, e redat muntele-zeu, Fuji.

Cele doua planuri ale stampei sunt redate in registre antitetice: primul este tumultuos si dinamic, al doilea e intruchiparea linistii si echilibrului. E greu sa nu te patrunda acest zbucium. Drumul spre seninatate e greu, dar la capatul lui asteapta frumusetea in stare pura.

Decembrie 16, 2008

Ce-ar fi fost daca…? (X)

Filed under: Ce-ar fi fost daca...? — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , ,

La sugestia prietenului meu VAM lansez o provocare un pic mai altfel:

Ce-ar fi fost daca societatea ar fi fost condusa de-a lungul istoriei numai de filosofi, asa cum preconiza Platon in Republica?

Scenariul meu pentru o astfel de stare de lucruri nu poate fi decat scurt: s-ar fi ales praful de tot si de toate, pentru ca apetenta pentru speculatii a unui om nu poate in niciun caz sa mai lase loc si pentru spirit practic, care e vital atunci cand ai pe mana destinele altor oameni. Asa ca, daca vreunul dintre voi intelectualii vrea sa se joace de-a conducatorul, suflecati manecile si infundati-le adanc de tot in munca de jos. Aferim!

Decembrie 15, 2008

Impuscaturi si vite

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , ,

De cand eram mic, am fost invatat sa numesc western-urile filme cu impuscaturi si vite. In 3:10 to Yuma vite nu apar decat putin, dar impuscaturi sunt din belsug. Auzisem ca filmul e de fapt un remake, dar habar nu am de original, asa ca nu prejudecati nu am avut cand l-am privit. Cu toate acestea nu mi-a scapat senzatia ca realizatorii nu au avut in cap sa faca ceva original, ci doar ceva sanatos si antrenant.

3:10 to Yuma e un film cu barbati scumpi la vorba si iuti de pistol. Christian Bale (prestatie onorabila) e un fermier linistit, prea linistit chiar, care ajuta la prinderea unui bandit celebru (Russell Crowe) si se baga sa il transporte pana la trenul care l-ar duce la inchisoare, in ciuda faptului ca gasca de faradelegi a captivului nu s-ar da in laturi de la nimic sa il salveze. Unde mai pui ca si prizonierul e cel putin dat naibii. Ben Foster face un rol tare de personaj negativ detestabil, dar Crowe salta filmul. E genul de personaj ”you love to hate”, diabolic si fermecator si cu o moralitatea a lui, pe care numai candoarea filmelor americane o poate afisa. Ii prinde bine sa mai iasa din ipostaza de baiat bun cateodata, ii tine talentul neplafonat.

In rest, muzica buna, imagine asijderea. O experienta agreabila per total.

Hai Craiova!

Filed under: De prin satul planetar — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , , ,

Niste baieti simpatici de la ….. au, gata, am inteles! Niste fete si niste baieti simpatici si priceputi de la MB Dragan au pus de-o platforma – Craiova mea – in care acei ultimi mohicani care mai cred ca urbea noastra nu este chiar de cacao sa aiba ocazia sa isi exprime parerile si sa iti tina pledoariile pro-Banie. Daca nu sunteti ca alde Coehlo sa stiti sa dati cu condeiul, macar faceti pe Orson Welles-i si uploadati niscaiva filmulete.  Daca sunt si cu umor, cu atat mai bine.

Deja s-au indesat vreo 20 de bloggeri la treaba asta, asa ca de spus sunt multe, conexiunea la net sa tina.

Craiova nu e a urmasilor urmasilor nostri. E a NOASTRA!

Decembrie 12, 2008

Senzational! Dan Diaconescu are umor!

Filed under: De prin satul planetar — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , ,

M-am uitat la ”10 pentru Romania”, adica topurile alea relativ penibile facute de Realitatea TV despre marii oamenii ai tarii. La categoria cel mai admirat a iesit Traian Basescu, iar cel care rostit laudatio a fost DD. Daca alta data mi-a lasat impresia, acum m-am convins iremediabil ca omul asta chiar are umor atunci cand il scoti din vizuina aia a lui pe care o numeste post tv. Vezi si scenele din Ticalosii.

De prin satul planetar

Filed under: De prin satul planetar — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , ,

Pentru ca vad si aud in toate partile chestii care ma amuza, enerveaza, intriga sau despre care cred ca ar trebui sa stie si altii lansez si aceasta rubricuta intitulata ”De prin satul planetar”

Tirania subconstientului

Taichi Yamada

Taichi Yamada

Priveam odata la Marius Tuca Show o discutie intre moderator si Theodor Stolojan. Spunea noul nostru premier: Domnule Tuca, stiti dumneavoastra de cate ori este mai mare PIB-ul Frantei decat cel al Romaniei? De tjde mii de ori. Dar al Marii Britanii? De ntjde mii de ori. Dar, domnule Tuca, stiti oare dumneavoastra de cate ori e mai mare PIB-ul Japoniei decat al nostru? De nnnnntjde mii ori. La care Tuca a dat cea mai tare replica pe care am auzit-o vreodata de la el: Enervanti japonezii astia!

Exact asa mi-am zis si eu dupa ce am teminat In cautarea unei voci din departare, de Taichi Yamada. Domne’, cum reusesc scriitorii astia japonezi din zilele noastre sa scrie de la formidabil in sus? Yasunara Kawabata, Junichiro Tanizaki, Haruki Murakami, Ryu Murakami, Kenzaburo Oe sau Kazuo Ishiguro m-au fascinat, desi toti pornesc de la aceeasi ecuatie primordiala: omul contemporan = alienat. Yamada a reusit sa se strecoare si el in aceasta ilustra galerie iritanta.
Cartea sa se invarte in jurul zbaterii interioare a unui functionar japonez, pe nume Tsuneo, un om cu trecut si cu probleme, care incepe sa auda vocea misterioasa a unei femei. Cartea poate fi citita in mai multe chei: romanul didactic – studiu de caz despre ce patesti daca iti inabusi sentimentele si nu lupti impotriva sechelelor, roman al sexualitatii ambivalente (la bucata asta va trebui sa suportati nitel Brokeback Mountain), iar, daca rezistati, veti fi rasplatiti cu romanul sensiblitatii care lupta pentru supravietuire cand toate celelalte ii stau impotriva.

Ratiunea imi spune sa il citesc pe acest Tsuneo ca pe un bolnav psihic incurabil, dar inima imi dicteaza sa il admir si sa il invidiez pentru ca indrazneste sa mai viseze.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.