Caiet de insemnari

Noiembrie 1, 2009

Egon Schiele reincarnat

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Noi
Tags: , , ,

93-schieleEgon Schiele (1890 – 1918) a fost un pictor austriac care, cat a trait, a facut din revolta telul sau suprem. Scurta sa viata este cuprinsa intre disparitiile a doi mari artisti: 1890 – anul mortii lui Van Gogh si 1918 – anul mortii lui Gustav Klimt. Poate ca acest aranjament cosmic i-a influentat personalitatea sau poate ca nu a fost decat un suflet chinuit.

Oricum ar fi, viziunea sa asupra omului este una deopotriva fascinanta si tulburatoare. Formele unduioase si mladioase ale musculaturii renascentiste, pudoarea clasicismului, imbujorarea impecabila a romantismului sunt ignorate fara remuscare. Cum sa mai distingi sufletul unui om, daca intre tine si el se interpune o carcasa care il sufoca?

De aceea, trupurile pictate de el sunt descarnate si lipsite de ceea ce am fost conditionati sa numim frumusete.

Privind fotografiile lui Bryon Paul McCartney am simtit ca Egon Schiele s-a reincarnat in persoana artistului american. Dincolo de asemanarile fizice dintre trupurile pe care le-au infatisat amandoi, si cel care este contemporan cu noi pare a se fi calauzit dupa vorbele celui care a trait acum un secol: Intr-o opera erotica exista totodata si o farama de sacru.

Zbaterea artistei de la Cirque du Soleil, pe care fotograful o iubeste in fiecare ipostaza a sa, e semn ca Nirvana e inca departe, dar macar stim ca sabloanele nu ne-au supus cu totul.

Nu exista arta moderna, exista numai arta – si aceasta este vesnica. (Egon Schiele)

Flamenco_X6H0463

Anunțuri

Octombrie 1, 2009

Alchimistul

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Oct
Tags: , , ,

coverAcest alchimist nu este expert in hermeneutica.

Acest alchimist nu citeste carti cabalistice.

Acest alchimist nu urmareste transmutatia fierului in aur.

Acest alchimist nu are in laboratorul sau ierbare magice, radacini de matraguna si vase pentru dizolvantul universal.

Acest alchimist nu a confectionat piatra filosofala.

Acest alchimist nu doreste obtinerea vietii vesnice pentru sine, ci pentru locurile si panoramele pe care le intalneste.

Le captureaza cu ochiul sau magic, le duce in salasul sau, unde, prin procedee numai de el stiute, le stoarce si de ultimul strop de culoare, le impietreste in timp si le confera darul eternitatii.

Rodul muncii sale sunt franturi din lumea noastra, pe care, insa, nu le putem atinge, ci doar visa, sunt chintesenta supremei solitudini.

Asa sfideaza alchimistul iuresul necontenit al contemporaneitatii.

Acest alchimist este Arkadius Zagrabski.

Above_and_Beyond_#14

Septembrie 2, 2009

RPG

Poison

Poison

RPG este prescurtarea de la Role Playing Game, un gen de joc pe calculator, in care iti alegi un personaj, ii configurezi caracteristicile asa cum iti place si te avanti in povestea care te asteapta , comportandu-te cum ai chef, fiind agresiv sau marinimos, intelept sau agil etc.

Fotografiile Laurei Ferreira sunt ca un astfel de joc; ma invita sa le scriu cate o poveste. Cate o poveste pe care eu o configurez dupa sufletul, mentalitatile si personalitatea mea. Care poveste este a mea, nu trebuie neaparat sa fie si a voastra, pentru ca asta e principala calitate a artistei – lasa spatii de completat pentru imaginatie.

Poison este o poveste a nefericirii perpetue. O fata frumoasa, adorata de multi, dar alaturi de care nimeni nu poate sta, caci atunci cand cineva ii castiga inima, buzele ei emana miasme atat de ingrozitoare, incat il ucid de indata cand ar indrazni sa o sarute. Asa ca asteapta si asteapta si asteapta pe acela care ii va fi antidot.

Queen of Trash este povestea trufiei. A fost iubita fara speranta de un baiat cu un suflet minunat, dar, amagita de iluziile din revistele glossy, l-a refuzat cu trufie, iar acesta, cuprins de coltii nemilosi ai disperarii, s-a aruncat intr-o vagauna fara fund. Mama lui a blestemat-o sa traiasca de-a pururi, fara un suflet omenesc in preajma ei, ci doar inconjurata de revistele care i-au otravit mintea.

Sirens Lament nu e povestea fapturilor care ii ademenesc pe marinari si ii duc la pierzanie. Aceste sirene ii plang pe nesabuitii care se aventureaza in larg, sunt rapiti de valuri si ii indurereaza pe cei dragi.

Astept si povestile voastre, pentru ca Laura Ferreira mai are multe de oferit.

August 3, 2009

De aici in eternitate

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Aug
Tags: , , , , , ,

Undeva in apele dintre Somalia si Yemen

(Zgomot de valuri, respiratie grea, adanca): Inca putin si am ajuns, surioara. Rezista inca putin, te rog! Nu ma lasa si tu, asa cum au patit ceilalti, cand s-a rasturnat pluta. Nu ma lasa singur. O sa ajungem la tarm si acolo o sa avem de mancare si medicamente pentru tine. O sa te faci bine, o sa-ti gasesti un sot bun si o sa faci copii frumosi. Misca din brat ca sa-mi dau seama ca ma auzi. Ai miscat, nu-i asa? Bravo, intotdeauna ai fost o surioara cuminte. Acum sa avem grija, ca vine un val mai mare. Daca trecem de asta, am reusit. Tin-te bine, surioaraaaaaaaaaaa! Ha, ha, asta a fost! Deja vad malul. Mai avem un pic, surioara. Un pic. Simt nisipul sub picioare. Hai rezista inca putin, putin de tot, te rog! Uite, am ajuns! Am ajuns, surioara…

Undeva intr-o tara est-europeana, la 20 de ani de la caderea regimului totalitar

(Tacanit de taste): Ma c*c pe ele de site-uri cu job-uri! Peste tot, numai agenti de vanzari. Ba nu, uite si un shop assistant. Adica sa fiu ca proastele alea de unde ma imbrac eu. Sa zambesc la toti toparlanii. Unde mai pui ca si salariul e de mizerie. Eu vreau ceva de middle management, dar sa imi mai ramana timp si de rafting si de sala. Ce e asta? Un link catre Camera Obscura, revista online de fotografie? I-am si zis astuia sa nu-mi mai dea mass-uri cu c******i. Imagini cu somalezi, morti de foame pe o plaja. Ce ma intereseaza pe mine astia, cand eu nu pot merge la mare decat doua saptamani anul asta? Mai bine trimitea un banc cu somalezi. Cred ca ma dau pe invisible…

Desperate Measures

Iulie 2, 2009

Poezia razboiului

Bullet Time

Cand privesc fotografiile lui Travis Zielinski, simt poezia razboiului. Simt ca in mine este rascolita acea fascinatie inexplicabila pentru cea mai detestabila manifestare a naturii umane. Imaginile artistului intra in aceeasi camera obscura, acel tainic refugiu in care mai privesc cu rasuflarea accelerata elicopterele lui Coppola, decoland pe muzica lui Wagner si pe dementul personaj al lui Robert Duvall exclamand: Ador mirosul de napalm dimineata!

Tot aici, cuvintele lui Shakespeare isi fac loc in mintea mea fara sa ma pot impotrivi:

                                                                                    Pe capete de oameni va cadea

                                                                                    Blestemul greu si furia in case

                                                                                    ………………………………………..

                                                                                    Distrugerea si sangele si groaza

                                                                                    Atat vor parea obisnuite

                                                                                    Ca mamele-or zambi, vazandu-si pruncii

                                                                                    Crunt sfasiati in gheare de razboinici,

                                                                                    Cruzimea mila va inabusi-o.

                                                                                    ………………………………………….

                                                                                    Urcat fierbinte din infern, pamantul

                                                                                    L-o-nfiora, strigand cu glas tiranic

                                                                                    „Fara-ndurare”, pana cand copoii

                                                                                    Razboiului, scapati din lant, atata

                                                                                    Vor raspandi hidoasa lor isprava,

                                                                                    Ca tot pamantul o duhni a lesuri

                                                                                    Ce-si cata cuvioasa-ngropaciune.

                                                                                    (Iuliu Cezar, traducere: Tudor Vianu)

Aceasta este poezia razboiului. Savurati-o cu masura.

call the ball

Iunie 2, 2009

Un flagel la moda

01 cover

Nu m-am dat niciodata in vant dupa Dickens, dar nu am putut sa-i contest maiestria de a reda suferinta orfanilor carora li se refuza copilaria, exploatati de la o varsta frageda si supusi abuzurilor de tot felul.

Incercam sa ne ferim pe cat putem de aceasta imagine neplacuta, care ne aduce aminte ca, oricat de prompt ne-am plati impozitele si de regulat ne-am duce gunoiul, tot nu facem suficient pentru semenii nostri.

Uneori insa, un fapt negativ ajunge sa domine atentia publica, de parca ar fi vreun curent trecator in superficiala arta a modei. Asa se intampla si cu drama copiilor siliti sa munceasca mult peste puterile lor, nevoiti sa invete arta supravietuirii in cele mai vitrege conditii si sa fie solidari in fata agresiunii.

Hotaru no haka, desi film de animatie, reuseste sa te bantuie mult timp dupa final, prin tragismul sfasietor al povestii. Chiar anul acesta, productia cinematografica laureata cu cele mai multe Oscaruri, Slumdog Millionaire, isi inhata privitorii inca de la inceput prin acelasi tip de spectacol socant.

Fotografiile lui Akash sunt rupte din acelasi filon si utilizeaza la maxim avantajele acestei arte. Fiecare imagine are ceva ce se imprima pe retina si zgandareste sensibilitatea. Privirea umeda si goala, mainile zbarcite, sudoarea atipica varstei cresteaza scoarta de multumire de sine pe care incercam sa ne-o cream.

Suferinta copiilor e un flagel la moda si asa trebuie sa ramana pana cand nu va mai exista decat in fantezia unor excentrici.

camera-13

camera-09

Mai 2, 2009

De la rusi vine contrastul

tvs_rus_nsk_0171

Cand te apuci sa scrii despre rusi, trebuie sa o faci cu atentie. Daca exagerezi cu laudele, esti catalogat drept rusofil si ti se pune anatema de catre cei care au resentimente fata de colosul de la rasarit; daca te arati prea critic, ajungi in vizorul admiratorilor patriei lui Puskin, Aivazovski si Lenin. Greu, greu…

Aceasta ipostaza si asa ingrata e complicata de imaginea Rusiei contemporane, asa cum reiese din fotografiile lui Valeri Titievsky.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va aduceti aminte de paradele militare in care apar rachete mari, apoi foarte mari, apoi infricosator de mari, strajuite soldati care stau impietriti ore intregi, stati fara grija, mai exista asa ceva.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va sare in minte amestecul aiuritor de materialism feroce si spiritualitate profunda, stati fara grija, asa este.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va infiorati la imaginea unui popor care pune mana pe sabie cat ai clipi, dar care isi accepta nenorocirile cu o seninatate aproape inexplicabila, stati fara grija, asa este.

Daca atunci cand va ganditi la Rusia, vedeti o tara foarte indragostita de trecutul ei, dar care imbratiseaza cu lacomie toate viciile si deliciile contemporane, stati fara grija, asa este.

Incercati sa priviti fotografiile lui Valeri Titievsky in ansamblu si veti intelege ca Rusia ramane Rusia, ceva ce putem uri sau admira, dar nicidecum ignora.

Aprilie 2, 2009

Templu in miscare

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Apr
Tags: , , , , ,

midsummerco01

Care e diferenta dintre o statuie greceasca si un individ contemporan mers din greu la sala? Imaginile sunt, in fond, asemanatoare: un corp impecabil construit, cu musculatura fara cusur, cu proportii care tin de geometria ideala.

Snobii s-ar grabi sa spuna ca diferenta sta in motivatie: locuitorii vechii Elade preamareau frumusetea corpului omenesc, pe cand tragatorii de fiare nu vor decat sa isi satisfaca un ego invers proportional cu intelectul si sa atraga gagici. Realitatea istorica nu este insa atat de romantica; e lucru stiut ca niciun campion de la olimpiadele antice nu stralucea prin calitatile spiritului.

Ceea ce, sa recunoastem, nu stirbeste cu nimic din spectaculozitatea unui corp perfect cladit. Iar cand acesta este in cea mai naturala ipostaza a sa, miscarea, totul se amplifica.

Baletul e o astfel de manifestare. Nu e o miscare circulara si uniforma, ca alergatul, e aparent dezordonata, are ruperi de ritm si spune o poveste.

E povestea muschilor incordati, a fibrelor care stau sa plezneasca, a pozitiilor inaccesibile muritorilor de rand, care isi petrec o prea mare parte din timp in scaune si fotolii.

Pentru fotografi, e o provocare: sa imortalizezi un moment, sa impietresti miscarea, dar sa ii lasi destula libertate privitorului, incat sa isi imagineze ce a fost inainte si ce va fi dupa. Jeremy Breningstall e un nou Praxiteles. Nu ciopleste in marmura, dar are nevoie de aceeasi finete pentru a surprinde acele momente care merita.

Haideti sa ii admiram opera in numarul 6 al Camerei Obscure!

Martie 8, 2009

Goana dupa frumusete

cover3Iertata fie, rogu-va, platitudinea cu care voi incepe: traim in secolul imaginii. Sunt sigur ca ati mai auzit asa ceva, precum si una dintre faimoasele derivate ale acestei asertiuni, aceea ca, in epoca noastra, frumusetea este preponderent exterioara. Cine au fost victimele sau marile castigatoare ale acestei transformari a perceptiei? Ma incumet sa spun ca reprezentantele sexului frumos si slab.

Ca barbat, e greu sa abordezi problema frumusetii feminine de astazi fara a cadea fie in extrema criticii frustrate a superficialitatii, fie in cea exagerat extatica fata de gradul de desavarsire la care urmasele Evei au ajuns in a-si prezenta nurii. Ma voi erija intr-o ipostaza pe care, mai mult ca sigur, nu vi-o va recunoaste nicio fata: de sfatuitor!

Fetelor, prea multe dintre voi credeti ca revistele de frumusete va fac urate. Da, poate va descoperiti unele mici defecte comparandu-va cu personajele photoshopate de pe hartia glossy. Dar nimeni nu va poate impiedica sa refuzati aceasta stacheta!

Puteti zmbi intelegatoare privind goana altora dupa ravnita distinctie That Hansel, he’s so hot right now!, pentru ca, pana la urma, setea de frumusete n-o fi asa dezumanizanta ca setea de putere sau de avutie.

Aduc ca sprijin vorbele simpaticei Rebecca Bloomwood, pe care sigur o cunoasteti, iar daca nu, atunci ar trebui: Daca oricine ar putea sa-si schimbe hainele in fiecare zi, n-ar mai exista nefericire in lume!

Pentru a vedea cateva mostre al goanei dupa frumusete, rasfoiti numarul 5 al Camerei Obscure!

Februarie 2, 2009

Toy Story

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , , , , , ,

M-am nascut normal, ca orice papusa: mi-au fost turnate formele, am fost asamblata si pusa in raft. A durat ceva pana sa fiu aleasa.

A fost o mana tremuranda si putin innegrita. Am simtit cum noul meu stapan si-a numarat si ultimul banut cand a trebuit sa ma plateasca.

Dupa asta a urmat un drum lung, cu trenul, intr-o sacosa, inghesuita langa o ciocolata ieftina si cateva haine. Am stiut ca am ajuns la destinatie cand am auzit o voce slabuta de fetita: Tati, te-ai intors!, urmata de o tuse prelungita. Am crezut ca, in sfarsit, imi voi implinirea destinului meu de papusa, ca voi fi imbracata si dezbracata, leganata, mangaiata si ca voi dormi la pieptul ei.

Asa s-a intamplat, numai ca, de multe ori, ma trezeam zguduita de convulsii ale micii mele stapane sau de tusea ei, pe care am auzit-o si la cei din jur. Ziua o asistam in jocul ei preferat, cel de-a doctorul: ma consulta, ma intreba ce simptome am, imi punea diagnosticul de saturnism si imi prescria diverse retete. Cateodata, cand era mai trista, ma strangea in brate si imi spunea: Tu n-ai sa mori, cum a patit mami, nu-i asa?

Dupa un timp, am aflat ce loc era acesta care sorbea setea de viata a celor care traiau in el: Copsa Mica. Pana si eu, o papusa, auzisem de acest oras funest, considerat cel mai poluat al Europei. Am inteles atunci de ce pielea de mea de plastic se innegrea de fiecare data cand ieseam afara, de ce oamenii erau mereu posaci, iar copiii abia mai aveau puterea sa se joace.

Intr-o zi am fost luat de micuta stapana si dusa intr-un loc pe care l-am recunoscut dupa linistea impietrita ca fiind un cimitir.  Nu mi-am dat seama ce s-a intamplat, am auzit un oftat usor, am simtit ca alunec din mana ei, apoi totul s-a innegrit treptat. Am pierdut numarul zilelor de cand sunt aici. Stau cu teama ca ma va lua cineva strain si o voi pierde pe micuta mea stapana.

Din fericire, peste mine nu a dat decat o tanara fotografa, hotarata sa spuna intregii lumi povestea tragica a acestui oras, exact in culorile care il domina: alb si negru. Am rugat-o sa-mi faca si mie o fotografie, sa o arate tuturor, poate astfel ma va recunoaste cineva si ma va inapoia micutei mele stapane. Mi-e dor de ea.

cover_rd2

Pentru a restul povestii orasului Copsa Mica, rasfoiti numarul 4 al Camerei Obscure.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.