Caiet de insemnari

Septembrie 22, 2010

O imagine in loc de titlu

Imi place fotografia, dar nu sunt cel mai inrai fan al ei. Cu toate acestea, un eveniment care se va petrece in Craiova si care mi-a atras atentia este o dubla expozitie ce se va lansa vineri 1 octombrie 2010, incepand cu ora 18.00, la Clubul Electro Putere.

Prima dintre expozitii se intituleaza O imagine in loc de titlu si mi-a atras atentia prin caracterul inedit al numelui.

Ce-a de-a doua poarta titlul de Pictura figurativa in Romania (1970-2000) si mi-a gadilat interesul prin ideea ca istoria ultimilor 40 de ani va fi vazuta prin filtrul acestei arte, atragandu-ma, in special, ideea ca voi putea compara schimbarile de mentalitate pe care, neindoios, romanii le-au inregistrat, cu modul cum a evoluat perceptia fotografica.

Mai multe detalii despre cele doua evenimente puteti gasi pe www.clubelectroputere.ro.

Septembrie 20, 2010

Incet, incet, pe malurile Bosforului

Cu Orhan Pamuk trebuie sa ai rabdare. Nu pentru ca proza lui duce neaparat undeva, ci pentru ca nu ai incotro.

Asta e o concluzie la care am ajuns dupa ce am citit Viata cea noua. Cartea lui Pamuk are tematica occidentala (framantari sufletesti si cautarea identitatii) si un stil curat oriental, agale, exasperant prin lipsa de graba pe care autorul o dovedeste in a tese drama personajului sau, mai ales ca, la suprafata, romanul pare a fi de suspans.

Un tip citeste o carte si e marcat de ea. Se indragosteste de o tipa, care, de asemenea, o citise. Ea are un iubit, foarte initiat in tainele acestei carti. Iubitul dispare. Cei doi pornesc in cautarea lui.

Na, ca mi-am permis sa rezum in doua randuri o carte pe care, probabil, ar trebui sa o copiez in intregime, ca sa fiu sigur ca o redau fara sa pierd ceva. Avem multe ingramadite in Viata cea noua: Lupul de stepa, care pentru mine e reper universal cand dau de vreo carte cu un erou care o ia razna incetisor, dar sigur, apoi povestea de dragoste nemarturisita si pierduta care staruie peste ani (ceva gen la Sud de granita, la rasarit de soare de Haruki Murakami), studiu asupra impactului globalizarii si tablou al realitatilor Turciei contemporane, chiar un dram de structura de roman de suspans, tratate, insa, de Pamuk in cheie parodico-lirica, si intruziunie ale fantasticului in real, ceva intre Borges si Marquez, nu-mi dau seama prea bine.

Daca e sa judec cartea ca un intreg, cea mai staruitoare comparatie este cu Midnight Children de Salman Rushdie, care e, totusi, cu cateva trepte mai sus in privinta savorii si a nivelului de imaginatie.

Viata cea noua a inceput promitator pentru mine, dar a continuat lent, din ce in ce mai lent, pana la limitele zzzzz, fapt pentru care m-as fi suparat pe Orhan Pamuk, dar care a fost evitat de ultimele 100 de pagini, care au fost parca mai limpezi, fara a inceta sa fie lirice, si m-au scuturat din buimaceala.

Spuneam ca trebuie sa ai rabdare cu Orhan Pamuk, pentru ca nu ai incotro. Pana la urma, omul stie sa scrie si nu e vina lui daca vreo creatie nu rezoneaza in intregime cu personalitatea ta.

Septembrie 17, 2010

Sa privim pictura! (XLVIII)

Micul cersetor

Ce ma impresioneaza la aceasta pictura a lui Bartolomeo Murillo este modul cum este sugerata mizeria. Nu vedem nicio plaga sau urma de murdarie pe trupul acestui copil, ciudat de neted si de curat; cu toate acestea, nu ne indoim ca se zbate in josul societatii.

Lumina intretine aceasta sugestie prin intensitatea ei, nici coplesitoare, nici linistitoare, ci maladiva si care lasa un gust de strepezeala in gura. In plus, in partea din dreapta jos exista niste resturi pe care oamenii mall-urilor le-ar confunda cu ramasite dintr-o apetisanta salata de fructe de mare. Cred, insa, ca Murillo a vrut sa ofere speciei paduchilor un omagiu pentru fidelitatea exasperanta cu care au insotit mizeria umana dea lungul veacurilor.

Ce ma mai intriga este si ipostaza personajului. Preocuparea ar da de inteles ca se afla intr-un moment de relaxare, dar umbra din partea stanga care se impotriveste luminii din fereastra ma face sa cred ca acest mic cersetor are de asteptat intr-o ascunzatoare pana ce ecourile ultimului sau furtisag se vor stinge.

Septembrie 15, 2010

Aselenizare fortata

De la aparitia in 1901 a romanului Primii oameni in luna de H. G. Wells, s-au scurs destul timp si destule evenimente ca viziunea sa asupra modului cum oamenii vor aseleniza sa para desueta si chiar puerila. Numai ca o lectura profunda a cartii dezvaluie multe straturi de interpretare care asigura creatiei englezului o prospetime perpetua.

Domnul Bedford este naratorul acestei povesti; nu este un om foarte de incredere, pentru ca isi marturiseste cu multa nonsalanta problemele financiare, pe care spera sa le remedieze printr-o metoda destul de indoielnica: sa scrie o piesa de teatru, care sa aiba succes, sa ii aduca faima si bani. Retragandu-se intr-o statiune izolata, pentru a-si gasi inspiratia, dar si pentru a scapa de creditori, intalneste un personaj cu gesturi ciudate, pe nume Cavor, care se dovedeste a fi un savant genial, dar dezordonat, al carui scop in viata este sa descopere un material care sfideaza gravitatia. Mirosind posibilitatea unui castig colosal, Bedford se alatura eforturilor acestuia si, ajutati si de noroc, reusesc sa construiasca o sfera care ii poarta pe Luna. Ajunsi acolo, au de-a face cu niste creaturi bizare, asemanatoare insectelor, care par a fi cladit o societate destul de dezvoltata.

Initial, contactul are izul unei ciocniri intre civilizatii, asemanator celor dintre europeni si bastinasii de prin Americi sau Africa, astfel ca detalii despre acesti locuitari lunari nu aflam prea multe. La final, insa, Wells satisface curiozitatea pe care o intretine abil de-a lungul romanului si ne ofera o viziune cuprinzatoare si, in acelasi timp dilematica, asupra lor, pentru ca e greu sa decizi daca este vorba despre o utopie dezirabila si pamantenilor sau despre o distopie spre care omenirea se poate indrepta.

Cartea este senzationala, iar asta nu inseamna numai ca este excelent scrisa, ci si ca multe dintre pagini redau foarte inspirat senzatii pe care protagonistii le incearca: socul primului zbor in spatiu, impactul vizual al vegetatiei de pe luna (da, da si, desi e de neconceput in zilele noastre, Wells o face sa para verosimila), incertitudinea captivitatii, energia data de agresivitate, obisnuirea cu imponderabilitatea, lupta cu vidul.

Oamenii nu ies prea bine din acest SF. Fie ca e vorba despre duplicitate, de violenta, de lacomie sau de naivitate, scriitorul le ataca subtil, fara ca acesta sa-i fie obiectivul explicit, iar convingerea care se asterne dupa ultima pagina este ca, si daca nu suntem singuri in Univers, mai avem pana sa putem interactiona matur cu alte specii.

 

Septembrie 10, 2010

Maestrul nu se dezminte

Stau si ma gandesc la vreun film de Akira Kurosawa care sa nu-mi fi placut de la mult in sus si nu reusesc. Si ma intreb de ce. Si imi dau seama pentru ca au o complexitate naturala, pentru ca dramele, planurile narative si nivelele de interpretare se intrepatrund fara sa fie cu putinta sa te prinzi.

Ran, Cei sapte samurai, Rashomon, Kumonosu Jo (Tronul insangerat), Kagemusha, Rapsodie in august nu se abat de la perfectiune; poate doar Yojimbo sa fie mai simplist in fond, dar forma este atat de cool (uitati-va la scena de debut), incat intra fara nicio problema in galeria capodoperelor.

The Hidden Fortress (Kakushi-toride no san-akunin pentru puristi :P) avea reputatia unui film de Kurosawa cu o doza mai mare de umor decat celelalte creatii ale maestrului. Asa si a fost pentru mine, pentru ca incepe cu o cearta delicioasa intre doi dintre cei mai amuzanti, meschini, redusi si simpatici escroci pe care i-am vazut vreodata. Unul e plapand, celalalt e dolofan, amandoi sunt trentarosi si au o expresivitate a figurilor care ar smulge hohote si unei stane de piatra. Merita sa le stiti numele: Minoru Chiaki si Kamatari Fujiwara.

In incercarile lor disperate de a supravietui in vreme de razboi si, daca se poate, de a se imbogati din furtisaguri, dau peste un strain impunator (Toshiro Mifune), care se dovedeste a fi un faimos general a carui unica misiune este de a o proteja pe ultima supravietuitoare a unui clan invins. Care mostenitoare e o artagoasa plina de trufie, dar si de compasiune, asa ca misiunea celor patru de a trece in siguranta prin teritoriul inamic, avand si cativa cai incarcati cu aur, nu poate fi decat palpitanta si plina de delicii pentru privitor.

Mifune e la inaltime, dar parca atunci cand cuplul dezastru nu este pe ecran, atentia e furata de actrita Misa Uehara, a carei interpretare premeditat stridenta sugereaza un suflet coplesit de durere si incorsetat de conventii. Filmul abunda in scene memorabile, vizualul si fundalul sonor sunt impresionante; pe langa lirismul care insoteste toate filmele lui Kurosawa, avem parte si de actiune de calitate, cea mai inalta expresie fiind duelul personajului lui Mifune cu un vechi rival, uimitor prin realism, coregrafie si dramatism si care face sa para faimoasa lupta dintre Eric Bana si Brad Pitt din Troia drept un dans anost.

Revin la cuplul de pungasi, pentru ca este elementul care mi-a castigat cel mai mult inima. Nu cadeti in capcana de a considera ca, in comparatie cu nobletea celorlalte personaje, cei doi sunt intruchiparea formelor de jos ale naturii umane. Priviti cu atentia scena din primele minute minute ale filmului. Intr-un suvoi de oameni care alearga pe scari si care l-ar putea zdrobi, unul dintre ei simte bucuria revederii celuilalt si ii face frenetic cu mana, gest la care i se raspunde pe masura; asta dupa ce inainte se balacarisera si se scuipasera. Si in cei mai amarati oameni poate incolti acest suprem simtamant omenesc – prietenia.

Septembrie 3, 2010

Sa privim pictura! (XLVII)

Executia lui Maximilian

N-ai cum sa nu te gandesti la Tres de Mayo de Goya cand privesti aceasta pictura a lui Edouard Manet. Dar imediat vor aparea comparatiile.

Cea mai importanta este ca tabloul spaniolului da nastere cultului unor martiri, pe cand aceasta e lipsita de simtul grandorii, fie el si tragic, deoarece povestea imparatului de origine franceza al Mexicului nu este decat cea a unui pion incapatanat, prins in lupta dintre marile puteri intr-o tara semisalbatica (daca nu va pasioneaza istoria, puteti incerca voluminosul roman De la tron la esafod, al lui Karl May, pentru a va face o idee). Iar sfarsitul sau pare a fi descris pe masura.

Ce mi-a dat de gandit este cat de mult poate diferi perceptia unui om, in functia de cum ii este oferit filtrul. Si pictura lui Goya, si a lui Manet au, in fond, acelasi subiect. Dar creatia spaniolului, desi mai tenebroasa prin combinarea culorilor, pare ca inspira mai multa speranta in forta omului de a se opune, chiar si mortii, pe cand cea a francezului e foarte amara, in special datorita acelor personaje de pe zid, vag schitate, care nu privesc acest funest si solemn moment decat ca pe o distractie facila.

Blog la WordPress.com.