Caiet de insemnari

Ianuarie 31, 2011

Fara ura si partinire

Am fost starnit sa citesc Fluturele negru de Radu Paraschivescu de inversunarea extrema a Andreei, care a fost in stare sa imi trimita cartea prin posta si sa plateasca toate taxele aferente, numai ca eu sa o desfiintez intr-o recenzie.

Curiozitatea astfel rezultata a fost insa in favoarea cartii; pentru ca venea deja cu un bagaj de impresii negative, m-am silit din rasputeri sa o lecturez fara vreo urma de aversiune indusa si rezultatul, surprinzator, chiar si pentru mine, dar mai ales pentru Andreea :P, este ca nu e atat de rea pe cat mi-a descris-o.

Fluturele negru este o incursiune in viata si opera pictorului Caravaggio, prezentate ingemanat si intr-o maniera livresca, materializata sub doua forme: interactiunea personajelor contemporane artistului si care au avut de-a face cu el intr-o forma sau alta si vocea sa interioara, adresata unui defunct maestru intr-ale picturii.

Sub aspect stilistic, cartea lui Radu Paraschivescu intra in aceeasi galerie a romanelor istorice stalcit scrise, cum ar fi Capitanul Alatriste sau Ines a sufletului meu. Explicatia: desi autorul face eforturi laudabile de a adopta un limbaj arhaic, potrivit vremii, da deseori cu nelogismu-n perete, iar efectul e de-a dreptul hilar; de fluxul constiintei lui Caravaggio nici nu se mai pune problema ca ar avea vreo urma de realism, dar, sa nu fim prea carcotasi, unui om mort de cateva sute de ani si despre care nu se stiu foarte multe lucruri ii poti atribui cam ce limbaj vrei. Desi romanul mai pacatuieste si prin faptul ca vocea narativa se transforma dintr-un narator cat de cat ascuns in spatele personajelor intr-un pedant profesor de istorie care insira date si fapte, nu m-a deranjat foarte mult, pentru ca astfel de intruziuni nu sunt foarte lungi (in comparatie, in Milleniun 1 de Stieg Larsson sunt pur si simplu iritante) si  macar am avut ceva de invatat.

Daca tot am ajuns la capitolul pacate, am ceva sa ii imput in mod expres lui Radu Paraschivescu. Traducator de exceptie, picant cronicar TV, omul nostru a scris aceasta carte constient fiind de una dintre axiomele publicitatii de azi – Sexul vinde. Asa ca a bagat din belsug sex, prostitutie, homosexualitate, uneori chiar cand nu era neaparata nevoie. Mi-l si imaginez pe autor tastand cu o mana manuscrisul si cu o alta rasfoind prin Decameronul, de unde il cam banuiesc ca s-a inspirat.

As fi insa nedrept daca nu as mentiona si meritele pe care le-am gasit Fluturelui Negru. In primul rand, per ansamblu, cartea ofera informatii exacte despre Caravaggio, un artist damnat si autodistructiv, dar inzestrat si inovator, si epoca lui, iar reproducerea unor picturi si explicatiile pe care le discernem indeamna la acelasi exercitiu estetic pe care il incerc si eu pe acest blog. Mai mult decat atat, nici in cele mai nasoale momente ale sale, romanul lui Radu Paraschivescu n-a putut sa-mi inabuse sentimentul de mandrie ca un fiu al oropsitei noastre natii s-a incumetat sa se aplece asupra unui gigant al culturii universale, sa-l scoata din cartile de istorie si din albumele de arta si sa-l aduca in fata noastra. Poate ca nu i-a iesit ca lui Irving Stone in Agonie si Extaz, dar ceva, ceva, tot a reusit, iar pentru asta merita apreciat.

Andreea, te astept cu comentarii! 😛

P.S. Pentru ca subiectul cartii a fost un pictor, m-am gandit sa comasez doua rubrici si sa va ofer si una dintre operele sale.

 

Sacrificiul lui Isaac

Desi aceasta pictura nu are prea mult din negrul specific lui Caravaggio, de care Radu Paraschivescu pomeneste in dese randuri, fizionomiile sunt insa chintesentiale pentru arta italianului. Omului i s-a reprosat atunci si i se lauda acum ca, in tablourile cu subiect biblic, a renuntat la figurile omenesti hieratice in favoarea unora pline de vitalitate, care palpita de pasiuni mai mari decat viata insasi, inpirate de oamenii de prin mediile rau famate pe unde bantuia.

Momentul sacrificiului lui Isaac mi s-a parut intotdeuna induiosator, dar, sub pensula lui Caravaggio, devine sinistru. Uitati-va la figura crunta a lui Avraam, la modul brutal cum si-a imobilizat fiul si la stransoarea furibunda a cutitului. Dupa ce trece socul violentei, pictura dobandeste, in ochii mei, si accente umoristice; imi imaginez ce-i zice ingerul lui Avraam: Hoooo, mai omule, ca am glumit! Stai calm si lasa cutitul ala pana nu ranesti pe cineva!.

Ianuarie 26, 2011

Din vremuri fara CGI

Razboiul Rece a fost o perioada incordata pentru intreaga omenire, dar pentru realizatorii de filme, indeosebi cei axati pe thriller-e, a fost mana cereasca.

N-am nici cea mai vaga intentie sa enumar cate filme de spionaj s-au facut in perioada aceea, dar, vazand The Spy Who Came in from the Cold, mi-am dat inca o data seama ca peliculele contemporane care mizeaza pe inteligenta scenariului nu le depasesc pe cele de acum 40-50 de ani decat prin faptul ca sunt mai agitate din punct de vedere al montajului.

The Spy Who Came in from the Cold s-ar incadra perfect in ideea enuntata de Eliade in volumul eseistic Oceanografie, cum ca un popor serios citeste romane politiste, iar unul neserios romane siropoase. La finalul povestii care il are ca protagonist pe Richard Burton am avut o impresie familiara, dar oricand binevenita, ca am asistat la un spectacol care mi-a activat cativa senzori ai intelectului si i-a pastrat palpaind pana la final, satisfacand in acelasi timp nevoi de ordin estetic, prin interpretari reusite, imagini mestesugit construite si un scenariu elegant.

Inceputul filmului il gaseste pe Burton in avanpostul inclestarii Est-Vest, in Berlin, in ipostaza de agent al Occidentului care asista cu neputinta cum toti informatorii de peste zid ii sunt anihilati prin actiunile unui spion advers, iar seful direct ii propune un plan iesit din comun pentru anihilarea celui care le face atatea probleme.

Nu stim care e raspunsul lui Burton, dar, in scenele imediat urmatoare, il regasim in situatia unui fost cadru militar, lasat la vatra, cazut in patima alcoolului si mustind de ranchiuna (sunt sigur ca, in contextul actualelor scandaluri cu pensiile, l-am vedea la televizor). Aceasta brusca trecere isi are rostul ei, iar actiunea are meritul ca este in asa fel croita, incat ii ofera privitorului satisfactia deductiilor, fara a-l lipsi insa de placerea surprizelor.

Scenariul si interpretarile isi fac servici reciproce. Replicile inteligente ofera suficienta materie prima actorilor, care o intrebuinteaza la maxim si scot personaje memorabile. Richard Burton e turbulent si arogant, asa cum il stim si din alte creatii ale sale, dar are un licar in ochi, nelinistitor pentru partenerii sai de ecran, fascinant pentru noi care (credem ca) stim mai multe. Oskar Werner, in rolul unui spion est-german care intra in complicata urzeala initiata de Burton, se remarca prin nerabdarea evidenta si, surprinzator, buna credinta, pe care o imprima personajului sau.

Pe langa divertismentul intelectual, The Spy Who Came in from the Cold puncteaza si la capitolul realism al substratului: in inclestari geopolitice, oamenii devin entitati dispensabile.

Ianuarie 18, 2011

Savurand teroarea

Despre The Usual Suspects a curs multa cerneala si s-au apasat mii de taste, dar o tenie mentala nu-mi va da pace pana nu va voi spune de ce ma fascineaza acest film.

Nu dau detalii despre scenariul abracadabrant, care te pocneste in moalele capului spre final sau despre interpretarile excelente sau despre rezonanta demoniaca a numelui in jurul caruia se invarte toata povestea. Le gasiti pe nenumaratele site-uri despre marile creatii cinematografice ale tuturor timpurilor. Nu pot insa sa nu ii mentionez pe doi actori, care contribuie masiv la acea traire pe care v-o voi descrie imediat: regretatul Pete Postlethwaite, care are un moment scurt, dar sinistru, si Kevin Spacey, prin tot ce face, de la cel mai mic gest, pana la cea mai neinsemnata vorba.

Era o seara obisnuita din cursul unui saptamani si m-am gandit sa profit de oboseala care i-a trimis prematur la culcare pe cei din casa, televizorul ramanand astfel la dispozitia mea, si sa vad de unde si pana unde valva care inconjoara The Usual Suspects. Nu stiu cand s-a intamplat, cred ca destul de devreme, dar, de la un anume moment, am inceput sa am o senzatie ciudata: bataile inimii mi s-au accelerat, dar incercam sa respir mai usor, ca sa nu tulbur ceva ce nu exista decat in mintea mea.

Da, nu mi-e rusine sa recunosc ca am simtit ca ma trec fiorii. Nu dintre aceia brusti, provocati de tipatul isteric al vreunei fetite malefice si de muzica stridenta a horror-urilor contemporane; ce am simtit a fost desteptarea unei spaime atavice, latente, care m-a tinut cat a durat filmul si imi revine in memorie din timp in timp si pe care o incerc chiar si acum, cand scriu aceste randuri. Sunt baiat crescut la oras, dar nu mi-e greu sa recunosc in aceasta teama senzatia de care stramosi din vremuri imemoriale se lasau patrunsi, asezati fiind in jurul focului, noaptea, in timp ce batranii le istoriseau despre forte pe care nu le intelegeau, dar de care stiau ca trebuie sa le fie frica si sa se fereasca.

Asta am simtit eu la The Usual Suspects, un film cu gangsteri, politisti si pistoale.

Ianuarie 10, 2011

Sa privim pictura! (LI)

Papa Inocentiu al X-lea

Pentru ca in romanul recenzat de curand apare numele lui Diego Velazquez, m-am gandit sa expun si o pictura a acestui mare maestru spaniol.

Fiind vorba despre un portret, nu interpretarile domina, ci impresiile. Papa Inocentiu al X-lea este infatisat ca un exponent al puterii, nu numai spirituale, ci si temporale, dar nu putem spune ca ne aflam in fata unui instrument de propaganda, asa cum e cazul lui Napoleon al lui David. Cu toate intentiile sale laudative, Velazquez nu s-a abatut de la forma realista care i-a caracterizat si cele mai metaforice lucrari.

Gratie penelului sau, il admiram pur si simplu pe un om care vrea sa domine si stie sa o faca, dar care este uman in atitudinea sa superioara. Greu sa nu te pleci in fata fastului discret care il inconjoara, in fata posturii relaxate, dar energice si, mai ales, in fata privirii.

Referitor la asta, inevitabil mi-am adus aminte de o alta pictura in care spectatorul este redus la umila ipostaza de examinat. Dar parca privirea inghetata a Omului cu turban rosu al lui Van Eyck este mai inspaimantatoare, ca a unui om de stiinta pentru care nu esti decat un simplu obiect de studiu. Cea redata de Velazquez pare, totusi, a spune: De te vei supune, iti va fi bine. De nu

P.S. O alta impresie care imi staruie in minte este ca Papa Inocentiu al X-lea seamana cu un mare actor al zilelor noastre, Gene Hackman.

Ianuarie 9, 2011

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele?

Prima mea intalnire cu Arturo Perez-Reverte, prin intermediul Conspiratiei din Sevilla, a fost mai degraba dezamagitoare. Dar, daca am iertat-o eu pe Amelie Nothomb, nu puteam sa fac rabat de la toleranta si sa nu ii mai dau o sansa si spaniolului, mai ales ca persoana care mi-a introdus romanul Capitanul Alatriste mi-l infatisase drept unul de capa si spada, infuzat cu umor si sageti la adresa unor personaje istorice foarte cunoscute.

Ca unul care a mancat Cei trei muschetari pe paine cand eram mic, aceasta perspectiva mi-a deschis apetitul, dar, cu tristete o spun, dupa ce am citit aceasta carte, am ramas flamand.

In primul rand, Perez-Reverte face aceeasi greseala de abordare, din nestiinta sau din neatentie, pe care am sesizat-o si intr-un roman al Isabelei Allende: alege ca naratiunea sa fie spusa la persoana I, de catre un personaj contemporan cu evenimentele (in cazul de fata, Spania primei jumatati a secolului al XVII-lea) care, insa, foloseste deseori un limbaj inoportun acelei perioade, care s-ar potrivi mai bine unui intelectual al vremii noastre; cu alte cuvinte, nici spaniolul, nici Allende, n-au reusit sa se deghizeze printre randuri si sa ne faca sa le uitam prezenta.

Totusi, cu un astfel de stil m-as fi obisnuit, dar un alt cusur al Capitanului Alatriste este ca nu prea are actiune. In 200 de pagini, autorul se preocupa si de peripetiile spadasinului protagonist, si de tabloul moravurilor vremii, incercand sa desfiinteze imaginea de Secol de Aur, incetatenita in istorie. Evident ca intr-un spatiu atat de redus, valvataia actiunii se stinge inainte de a se aprinde cum trebuie.

Cel mai deranjant pentru mine a fost sa recunosc in putinele momente care s-ar incadra in categoria „de capa si spada” niste pastise destul de grosolane la scene si idei similare din universul lui Dumas: in loc de Richelieu, in avem pe contele Olivares, apare ducele de Buckingham, iar protagonistul isi face dusmani, dar si prieteni printre astfel de persoane sus puse.

Un dram de documentare mi-a dezvaluit ca acest roman este primul dintr-o serie mai lunga, dar regret sa-l informez pe Arturo Perez-Reverte ca acest episod pilot pe care mi l-a oferit a fost total nesatisfacator si m-a pierdut de musteriu.

Blog la WordPress.com.