Caiet de insemnari

Noiembrie 28, 2012

ARGOnna get some

Deja stiu unul dintre filmele care vor avea un cuvant de zis la Oscarurile de la anul. Ii zice Argo si e regizat de Ben Affleck, care nu se afla la prima abatere de acest gen in spatele camerei, responsabil fiind din aceasta postura si de excelentele The Town si Gone Baby Gone.

Cu Argo, insa, Affleck se aventureaza si mai departe, depasind granitele unei drame politiste urbane si pasind pe taramul spionajului international. In Iranul revolutiei islamice, ambasada Americii este devastata si ocupata de bastinasi furiosi, care ii iau ostatici pe membrii ei, mai putin pe 6 care se ascund in casa plenipotentiarului canadian, de unde sunt evacuati peste granita gratie unui plan absurd de ingenios, care incepe de la Langley, trece pe la Hollywood si se termina in Teheran.

Cam asta e povestea. Acum, foarte repede, micile critici pe care am sa i le aduc lui Ben Affleck. Una, pe care o stiu din alta parte, e ca s-a distribuit tot pe el in rolul desteptului CIA-ist, in conditiile in care personajul real era mai hispanic, mai corpolent si mai putin aratos. L-am vazut pe respectivul Tony Mendez intr-o poza si, intr-adevar, un Luiz Guzman mergea mai bine, daca realismul era obiectivul de capatai al filmului. Ceea ce nu e cazul. E drept, prestatia lui Affleck e mai mult onorifica si facuta din barba care ii impodobeste figura si care ascunde fie intense trairi, fie lipsa lor (mai degraba).

O critica personala la adresa lui Affleck e ca, de la jumatate incolo, incepe sa recurga la niste proptele scenaristice sablonarde, cea mai aberanta fiind urmatoarea: protagonistul primeste un ordin care contravine principiilor sale, merge sa mediteze in camera, ia o sticla de tarie, face priveghi toata noaptea, timp in care continutul sticlei scade vertiginos, pentru ca a doua zi, dimineata, sa isi urmeze principiile, foarte proaspat si energic, fara ochii impaienjeniti, spatele cazut si respiratia puturoasa care insotesc, de regula, astfel de practici introspective. Nici scena de final nu mi s-a parut vreo noutate, parca o vedeam pe cea din The Next Three Days, ca sa numesc doar cel mai recent exemplu pe care il am in cap.

Toate astea nu zdruncina, insa, impresia pe care mi-a lasat-o Argo, impresie impregnata mai ales de prima sa jumatate. Inca de la scena de debut, care reda impecabil iuresul multimii dezlantuite si panica in crescendo a reprezentantilor ambasadei, Affleck-regizorul impune un asa ritm filmului, incat nu i te mai poti sustrage, chiar si in momentele sale de scadere (vezi mai sus). Cadre, unghiuri, muzica, toate sunt strunite de Affleck cu o mana nu sigura, ci de virtuoz al regiei, cu o vitalitate pe care nu am mai vazut-o de mult in domeniul filmelor de actiune cu pretentii de inteligenta. Ajuta si scenariul (mai putin cateva chestiuni – vezi mai sus) si interpretii secundari, intre care se disting Bryan Cranston (Breaking Bad), John Goodman si, mai ales, Alan Arkin.

Lui ii voi aloca un paragraf intreg pentru ca nu stiu cum altfel as putea sa exprim incantarea pe care mi-o provocat-o prin  personajul sau, foarte schematic altminteri – producatorul scapatat de la Hollywood, cinic si sarcastic – dar pe care il interpreteaza cu o verva aiuritoare. Singurul neajuns al bucatii mari de film in care se produce operatiunea propriu-zisa de salvare este ca nu il mai are in prim plan, iar spre final, parca nu soarta americanilor claustrati ma preocupa in primul rand, ci moduri in care putea evolua actiunea astfel incat sa apara din nou Alan Arkin.

Ceea ce Ben Affleck aduce in plus in lumea thriller-elor cu acest film al sau (pentru ca este al sau, se simte asta si nu ii putem nega meritele fostului sex-symbol evoluat in cineast de calitate) este un strop de reflectie, la care te simti indemnat nu de vreun voiceover intelept, ci de insasi structura cinematografica. Exista o scena anume, in care cele doua lumi, cea reala, dar brutala si cea iluzorie, de prost gust, dar inofensiva se manifesta in paralel, iar eu, unul, am ales ca, in fata fanatismului, sa gasesc scuze pana si kitschului.

Asadar, nominalizari la Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun montaj si cel mai bun actor intr-un rol secundar. Si mai multe, daca se poate, mai putine, insa, sa nu fie, ca ma supar.

Noiembrie 25, 2012

Nimic nou, dar bun

Citind multe carti contemporane bune, am ramas cu o concluzie trista: marile universuri s-au dat deja, cu greu se mai pot umple spatiile mintii umane cu modele si simboluri care sa dureze mai mult de o generatie. The Lord of The Rings pare sa reziste, poate ca Harry Potter va ramane, si, oroare, chiar Twilight da impresia ca o sa se imprime mai mult decat e cazul in constiinta colectiva.

Oryx and Crake de Margaret Atwood pare sortita uitarii, desi este o carte excelenta. E SF, e poveste de dragoste si prietenie, e un strigat de disperare al sensibilitatii care sufera de desuetudine, e plina de umor. Dar nu e nici Fundatia, nici Dama cu Camelii, nici De veghe in lanul de secara, nici Robinson Crusoe. Are cate putin din toate astea, in doze excelent omogenizate, dar, cand o compari cu fiecare dintre cele de mai sus, pierde duelul.

Dar, asa cum spuneam, este un roman excelent, pentru ca porneste pe doua benzi, una a unei lumi post-apocaliptice si alta a unui viitor (raportandu-ne la timpul actual) in care desteptii sunt grupati in domuri care ii protejeaza de plebe si in care urzesc modificari genetice diverse si cat se poate de neetice. Prezentul se deplaseaza un pic mai incet decat trecutul din roman, asa ca putem reconstitui printr-un puzzle bine decupat, dar usor de asamblat, cum s-a ajuns la peisajul dezolant al unei omeniri decimate si la pustiirea sufleteasca a lui Jimmy-Snowman.

Oryx si Crake sunt numele celor doua personaje principale care compun drama protagonistului. In raport cu amicul Crake,  cu genialitatea si glacialitatea sa, se dezvaluie defectele lui Jimmy-Snowman si, in subtext, calitatile sale (mecanism deloc nou, dar pe care Atwood il foloseste cu efect maxim); Oryx este iubirea obsesiva si umbrita de tragism care explica de ce Jimmy Snowman nu isi pune capat zilelor de disperare si continua sa vegheze asupra Copiilor lui Crake, fiinte umanoide ciudate, altoite cu trasaturi animale.

Fie ca e vorba de chestiuni sentimentale, de panorame ale descompunerii societatii sau de teorii cu iz de stiintific referitor la progresul si viitorul rasei umane, scriitoarei ii ies impecabil. Ajung aici la o alta constatare facuta in timp: autorii de literatura de astazi sunt niste tehnicieni excelenti, dar au nevoie sa munceasca enorm si n-au voie sa greseasca. Cand comparatiile cu ilustrii predecesori apar chiar si in conditiile unei munci bine prestate, n-ai incotro si trebuie sa dai 120%.

Referitor la asta, am simtit un umor meta-textual aparte din partea lui Margaret Atwood, o mica razbunare cu arme specifice cuvantului scris. Oamenii de litere nu au decat o sansa pentru a fi luati in serios in prezent: sa aiba succes, sa vanda. Altfel, nu sunt decat niste marginalizati, niste ciudati care si-au ratat viata, neinvatand programare sau biologie. Autoarea nu-l scuteste pe protagonist de acest abis al neimplinirii, dar cine este supravietuitorul care ne intermediaza derularea firului narativ? Nu e niciun trupete de commando, nici vreun savant stralucit. Este un povestas amarat care isi umple oful cu arhaisme si neologisme, a carui unica delectare ramane derularea, fragmentarea si reasamblarea unui istorii. Ce ar fi fost Magellan fara Pigafetta?

Omenirea va supravietui cata vreme va fi cineva sa ii spuna povestea.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o pledoarie in favoarea literatilor si a maruntului, dar importantului lor rol pe lume.

Noiembrie 22, 2012

Campania electorala e naspa rau

Ies din cladirea garii si ma urc intr-un taxi. Din compasiune si dintr-un simt sui generis al echilibrului cosmic, aleg masina mai rablagita, pentru ca stiu ca si soferul acesta trebuie sa manance.

Taxiul se urneste cu pocnete si hurducaieli (asta e, echilibrul cosmic are pretul lui), apoi se opreste la primul semafor. Intorc privirea si, pe fatada unui bloc urat, pe care il stiu de cand lumea si pe care il lasasem la fel de urat cu o saptamana in urma, se intinde mare cat vezi cu ochii un afis electoral. Nu conteaza al cui, cert e ca n-a fost ultimul care mi-a umplut privirea timp de cateva minute pana am ajuns acasa.

Acesta este un motiv forte pentru care detest perioadele de campanie electorala. Universul din jurul meu se imbacseste de figuri photoshopate, in ipostaze indelung studiate si care nu mai pacalesc pe nimeni, ale unor personaje bine hranite, bine coafate si bine geluite, care nici macar nu se deranjeaza sa-mi bata la usa, sa-mi prinda in piept o insigna cu mutra aia a lor si, cu un zambet exersat cu creionul in gura, sa ma indemne sa-i votez. Pe scurt, daca vor sa ma imbrobodeasca, s-o faca personal, macar as aprecia efortul.

Fac o paranteza intelectuala. Am aflat de curand un lucru care m-a facut sa ma plesnesc peste frunte, pentru ca nu l-am remarcat mai demult. Atena antica si democratica (intr-un alt fel decat intelegem astazi acest concept) nu a lasat posteritatii prea multe statui ale liderilor ei politici. De ce? Pentru ca nu era voie. Se considera ca acela care isi face imagine publica tinde spre tiranie; de aceea s-au burzuluit multi cand Fidias a avut tupeul sa puna fata lui Pericle pe una dintre frizele Parthenonului.

Un alt motiv pentru care campania electorala mi se pare naspa rau e stric legata de eroarea fatala de a privi la televizor in respectiva perioada. Daca, printr-un miracol, ar mai exista vreun politician cu un discurs agreabil si decent, campania l-ar arunca, inevitabil in vagauna declaratiilor extreme si l-ar face de nerecunoscut. Si asa se duce pe p…rapastie si intuitia reconfortanta de genul „Asta e om ca lumea, l-am vazut io” si incepi sa te simti ca un fraier.

Unora le displace avalansa de promisiuni desantate proferate in aceasta perioada; la mine e ceva diferit. Campanie electorala inseamna ca nu mai e mult si o sa apara niste guvernanti care au liber timp de patru ani la: marit/ initiat/ diversificat taxe, schimbat legi si sisteme intregi, disponibilizat etc. E ca un bec galben care ma atentioneaza sa imi pun centura de siguranta, pentru ca urmeaza turbulente.

In concluzie, perioada electorala atenteaza la linistea mea sufleteasca si de-aia n-o suport.

Noiembrie 18, 2012

Cand esti manga, viata e pe dos

(Pauza 1 minut)

V-am lasat sa savurati intelepciunea profunda pe care o degaja titlul, iar acum, in cel mai pur stil japonez, am s-o risipesc, spunandu-va ca ma refeream de fapt la acel tip de benzi desenate nipone pe nume manga.

Le stiti cu siguranta, daca nu, macar sub format audio-video, cum ar fi serialele Sailor Moon sau Sandy Bell. In primul, in special, se disting niste canoane ale narativitatii manga: conflicte epopeice combinate cu marunte pasiuni adolescentine, protagonistii fiind de regula puberi cu un destin tragic, dar si maret si desenati cu ochi mari si guri imense, mai ales cand exprima uluire/indignare/furie.

Manat de curiozitate si de dorinta de experimenta de la sursa un produs al unei industrii care, in Japonia, este mai dezvoltata decat cea neferoasa in Romania, le-am cerut prietenilor de la Libris un volum de manga intitulat Neon Genesis Evangelion – The Shinji Ikari Raising Project.

Despre universul Neon Genesis Evangelion stiam ceva, ca ar fi reprezentat un serial-fenomen, urmat de un film sau mai multe si de nenumarate spin-off-uri, adica brodari inainte, dupa sau pe seama lui. Povestea s-ar invarti, cica, in jurul unor copii care sunt pregatiti ca piloti de elita in vederea unui conflict, de proportii epopeice, banuiesc (vezi mai sus).

Cartea de fata e doar o frantura din acest univers si as minti, daca as spune ca stiu unde s-o plasez cronologic; cred ca precede cumva evenimentele din serial. Dar tocmai aceasta lipsa a contextului mai larg mi-a conferit o placere suplimentara, aceea de a il intui si de a contura dinamica relatiilor dintre personaje.

Volumul are mai multe capitole, care incep cu cate o scena plina de mister si continua cu patanii a la Liceenii, pline de umor si realizate foarte reusit din punct de vedere grafic. Au existat momente cand m-am spart de ras si altele care mi-au ispitit curiozitatea intr-atat, incat mai ca m-au facut sa caut sa pun mana pe serial (prin mijloace legale, evident).

Ineditul acestei lecturi a venit din decizia editorilor in limba engleza de a pastra specificul nipon al cartii. Adica sa fie citita de la dreapta la stanga, de sus in jos. Cand spun de la dreapta la stanga, nu ma refer numai la o pagina, ci chiar la directia de inaintare in volum. Adica o tii ca si cum ai fi terminat-o si apoi mergi inapoi. A fost o senzatie ciudata sa imi fortez un reflex pe care il am format de cand ma stiu, dar si interesanta din punct de vedere psihologic. Timp de cateva zile, am fost un om dintr-o alta cultura, un om care citeste de la dreapta la stanga.

Un exercitiu de antrenare a tolerantei cum nu se poate mai bun.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o frantura de umor si mister, experimentata pe dos.

De sus in jos si de la dreapta la stanga.

Blog la WordPress.com.