Caiet de insemnari

Martie 29, 2011

Thriller pe sistem turbo

Filme cu evrei in Al Doilea Razboi Mondial s-au mai vazut cu duiumul. Ce ar putea avea diferit unul facut in Olanda? mi-am zis eu, ispitit fiind si de nota mare pe care Black Book (Zwartboek in original) o are pe IMDB.

Pelicula incepe cu un aer familiar: o tanara evreica, fosta cantareata, incearca sa scape din Olanda ocupata, impreuna cu familia, dar cade intr-o capcana intinsa de nazisti, din care numai ea supravietuieste. Ca sa-si gaseasca un rost in viata facuta ferfenita, accepta sa colaborareze cu miscarea de rezistenta din aceasta tara si isi asuma periculoasa sarcina de a se infiltra in cartierul general al nemtilor, bizuindu-se pe atractia pe care o exercita asupra comandantului.

Pana in acest stadiu, toate decurgeau normal din punct de vedere al logicii cinematografice cunoscute mie, iar singurul aspect pe care n-am putut sa nu il sesizez, dar care nu mi-a displacut, a fost ca actiunea curgea rapid, fara timpi morti, regia era condusa sigur, iar interpretarile erau la fix, lipsite de orice farama de patetism.

Nedumerirea mi-a sporit cand am constatat ca, la nici un sfert din film, eroina era instalata bine mersi in sediul nemtilor si in patul comandantului, in care ajunsese fara prea multe fasoane, exact opusul a ce se intampla in Lust, caution, iar, dupa socoteala mea, ramanea cam mult timp pentru inevitabilul punct culminant in care protagonista sa treaca prin primejdie de moarte si, eventual, sa scape ca prin urechile acului.

Ce a urmat mi-a zdruncinat zdravan convingerea ca am vazut ca tot ce putea vedea in materie de cinematografie pe lumea asta. Rasturnarile de situatie s-au tinut lant in asa hal, incat perceptia mi s-a clatinat asemeni unui betiv, de pe un picior (film bun) pe celalalt (film absurd), pentru ca, dupa ce m-am acomodat cu vertijul provocat de virajele bruste ale actiunii, sa se stabilizeze intr-un ciudat echilibru (film original).

Per ansamblu, impresia despre Black Book mi-a adus aminte de o povestioara despre marele cineast roman Ion Popescu-Gopo. In tinerete, prietenii ii desenau doua puncte pe hartie si il provocau sa deseneze o femeie dezbracata pornind de la ele, mentionandu-i si ce parti ale corpului sa reprezinte acele puncte; Gopo n-a dat gres niciodata.

Tot asa cred ca acest film este un pariu al olandezilor cu omologii lor americani. Acestia incep prin a cere o osatura narativa precum cea pe care am rezumat-o la inceput; olandezii se conformeaza.

Americanii cer tensiune; olandezii le-o livreaza.

Americanii cer idila imposibila; olandezii executa fara sa cracneasca.

Americanii cer rezolvari inteligente la scenele pline de dramatism; olandezii le gasesc cu o usurinta suprinzatoare.

Americanii se cam oftica si le cer nuditate hodoronc-tronc; olandezii surad si le-o arata, ba mai adauga si una masculina in toata splendoarea ei, ca bonus.

Americanii se infurie de-a binelea si cer rasturnari masive de situatie; olandezii le introduc in scenariu cu senitatate si, culmea, avand acoperire logica.

Americanii scrasnesc din dinti, se chinuie sa ii incuie pe olandezi, asa ca, in mijlocul ororilor, cer umor; olandezii il injecteaza pe nesimtite (scena cu erectia este FANTASTICA).

Americanii ajung in pragul caderii nervoase si cer ambiguitate morala; la cate au avut de bifat, olandezii considera asta o bagatela.

Sfarsiti, americanii mai au puterea sa murmure: Ati castigat, recunoastem ca puteti face intr-un singur film ce noi am facut in zece.

 

Martie 27, 2011

O carte despre nimic

Pe vremuri, cand faceam selectia redactiei unei reviste pentru tineri, i-am cerut unuia dintre candidati sa imi spuna, pe loc, ce idee de articol are; mi-a raspuns ca ar scrie ceva despre nimic, iar asta i-a cam daunat la sanse, dar expresia in sine mi-a ramas in minte. Oare e cu putinta sa scrii ceva despre nimic si, daca da, oare cum ar arata o astfel de temerara si futila incercare?

Insuportabila usuratate a fiintei de Milan Kundera s-a apropiat asimptotic de acest deziderat. Ii rog pe admiratorii cehului naturalizat francez sa nu sara imediat cu gura la mine, pentru ca nu am spus ca este o carte de nimic, ci una despre nimic. Ce-i drept, scriitorul nu foloseste exact acest termen, dar am ghicit eu ca asta s-ar ascunde in spatele teoriei pe care o dezvolta pe parcursul romanului si care este sintetizata in titlu.

Nimicul este o stare care macina suflete si constiinte, care se instaleaza si nu mai pleaca; e ca o boala, care pe unii ii rapune rapid, iar pe altii ii chinuie ani intregi, spre disperarea celor apropiati, care nu stiu cum sa le aline suferinta. Ce poti face impotriva nimicului? Nimic. Asta e drama care insoteste cele cateva personaje ale cartii: doctorul Tomas si libidoul sau, sotia Tereza si geloziile ei, amanta Sabina si inexplicabilitatea ei si Franz, un iubit ulterior al acesteia din urma, si aspiratiile lui.

Un neajuns al romanului este ca, pe alocuri, Milan Kundera incearca sa explice logic nimicul prin impactul Primaverii de la Praga din 1968, cand sperantele oamenilor intr-o lume mai libera au fost brutal reprimate de interventia tancurilor rusesti. Aceste momente ale romanului m-au lasat rece, nu pentru ca n-as avea simpatie pentru soarta elitelor care au cazut la nivelul muncilor degradante dupa instaurarea dictaturilor comuniste, ci pentru ca am un alt reper in aceasta privinta: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu + umorul ucigator al echipei de deratizare = Cel mai iubit dintre pamanteni.

Cand, insa, Kundera lasa deoparte angajamentul politic, riscantul pariu stilistic pe care si-l asuma ii iese de minune. Insuportabila usuratate a fiintei este o afisare fara retineri a autoritatii auctoriale absolute. Vocea narativa ne conduce cum si cand vrea prin faptele personajelor, are acces la gandurile lor si le stie trecutul, iar, uneori, nu mai face niciun efort sa se ascunda si ni se adreseaza direct, dand explicatii cu caracter sententios despre viata, dragoste, moarte sau libertate.

Ca sa-l oblige pe cititor sa inghita si sa-i placa un asemenea amalgam, un scriitor are nevoie de ceva remarcabil. La Victor Hugo in Mizerabilii, de pilda, avem protagonisti memorabili si conflicte morale pe masura, precum si o scriitura care nu-ti lasa loc de obiectii. La Kundera se pastreaza caracteristica scriiturii ultra-mestesugite, si, in lipsa figurilor marcante, impresioneaza modul cum dilata sau comprima timpul interior al romanului si cum slefuieste perceptia asupra relatiilor dintre personaje. Un exemplu schematizat: ea se duce la el si el o primeste; se intampla, foarte bine, trecem mai departe, ne vedem de lectura pentru ca, dupa sute de pagini, sa aflam motivatiile ei sau pe ale lui, care au radacini mai adanci decat ne-am fi deranjat sa ne imaginam. A intelege inseamna a simplifica, zicea un ganditor, iar Kundera ne demonstreaza ca avea dreptate.

Cand termini Insuportabila usuratate a fiintei, stii ca ai citit despre nimic, dar nu poti, in niciun caz, sa afirmi ca n-ai ramas cu nimic.

Martie 22, 2011

Sa privim pictura! (LIV)

Soarecele de biblioteca

Pe cand imi umpleam timpul cu un site foarte simpatic (www.gamesforthebrain.com), care, pe langa faptul ca iti provoaca inteligenta, are meritul ca foloseste ca materie prima picturi, am dat peste acest tablou, care m-a fermecat pe loc. Numai ca, in cadrul joculetului, nu se spunea titlul sau autorul. Si totusi, placerea pe care mi-o provoaca aceasta imagine nu putea ramane anonima.

A urmat o nu foarte indelungata, dar intensa munca detectivistica in motoarele de cautare, plecand de la un posibil titlu pe care l-as fi dat eu – „The Librarian”. Multe rezultate imi indicau extraordinara pictura a lui Arcimboldo, dar, undeva pierduta intre atatea variante ale acesteia, am gasit o pista, pe care, urmandu-o, am descoperit ca autorul cu pricina este Carl Spitzweg (1808-1885), un pictor german apartinand Romantismului, iar creatia sa se intituleaza Soarecele de biblioteca.

Nici ca se putea vreun titlu mai potrivit. Toate elementele tabloului sugereaza o pasiune nemarginita pentru citit: decorurile, modul cum este localizat in spatiu personajul si, mai ales, ipostaza in care este prezentat. M-am regasit in imaginea batranelului care pare a fi pierdut notiunea timpului, pentru ca mi-aduc aminte ca, de multe ori, m-am dus la biblioteca avand obiectiv clar sa iau o singura carte si am plecat cu vreo 4.

Nu vad nicio diferenta, in privinta grandorii, intre Soarecele de biblioteca si Napoleon trecand Alpii.

Martie 18, 2011

Am ajuns in finala Roblogfest!

Inainte de toate, o povestioara care imi place tare mult:

Benjamin Disraeli, marele om politic englez din secolul al XIX-lea, se afla in campanie electorala intr-un sat recunoscut ca nu prea simpatiza cu partidul sau. Incercand sa ia cuvantul in fata unui mic grup de potentiali alegatori, se vede intrerupt brutal de unul dintre acestia:

– Mai bine l-as vota pe dracu’!

Imperturbabil si cu un zambet fermecator, Disraeli ii raspunde:

– Va inteleg perfect, dar, daca, totusi, favoritul dumneavoastra, dracul, s-ar retrage din cursa, pot conta pe votul dumneavoastra?

Departe de mine gandul de a face vreo comparatie diavoleasca. N-am vrut decat sa ma smulg un zambet, in speranta ca asa veti accepta mai usor sa imi acordati votul vostru in faza finala a concursului Roblogfest, la sectiunea Blog de filme.

Partea putin spinoasa este ca va fi nevoie sa va faceti un cont, cu toate completarile de campuri si activatul din mail pe care le stiti din alte parti. Operatiunea n-ar trebui sa dureze mai mult de 5 minute, dar, daca intampinati dificultati si se incarca prea greu, inseamna ca mai sunt si alti sustinatori zelosi care s-au repezit sa-si voteze favoritii; cel mai bun lucru ar fi sa reveniti mai tarziu.

Sa va inregistrati bine! 🙂

 

Martie 17, 2011

Rasplata rabdarii

Multe din facultatile cognitive pe care ni le-am dezvoltat vizionand mii de minute de filme hollywoodiene sunt inutile cand te apuci sa te uiti la Stalker al lui Andrei Tarkovski.

In primul rand, simtul alertei destinat asimilarii imaginilor ultra-dinamice sau exploziilor de lumina si sunet poate lancezi linistit, pentru ca Stalker are cadre prelungi, specifice artei lui Tarkovski, pe care le poti examina in detaliu si de care te poti minuna pe indelete. Vizualul este covarsitor in acest film si, chiar daca va enerveaza toate celelalte aspecte, adunati un pic de rabdare pentru a experimenta ceva unic din acest punct de vedere.

Apoi, memoria se poate odihni, pentru ca nu are multe personaje de tinut minte (Calauza, Profesorul si Scriitorul), actiunea nu are schimbari dramatice si evenimente contradictorii, ci este o curgere lenta si continua, o descindere in abisul constiintei umane, intermediate de o capodopera a cinematografiei universale (ce placut este sa poti folosi acest cuvant fara teama de exagerare).

Mai mult, setea de cunoastere va fi nevoita sa se astampere in alta parte, pentru ca Stalker, lasand la o parte faptul ca este inspirat dintr-un roman SF, Picnic la marginea drumului de Boris si Arkadi Strugatki, nu este vreo proiectie clara a vreunei situatii reale, asa cum se intampla in cartile lui Orson Scott Card. Nici argumentul ca filmul este o alegorie a dezumanizarii si despiritualizarii din Uniunea Sovietica nu ma poate convinge pe deplin ca Tarkovski s-a lasat purtat numai de porniri disidente cand a facut acest film.

Nu in ultimul rand, spiritul cautator de intelesuri definitive va avea de suferit, pentru ca, pe sleau fie spus, ori te crezi prea destept, ori esti de rea credinta, daca afirmi cu tarie ca ai priceput ceva clar din Stalker.

Toate cele spuse mai sus nu trebuie sa va lase insa impresia ca, vizionand acest film, veti fi intr-o stare de prostratie. Dimpotriva, Stalker este provocator si va incita un teamwork consistent al multor altor facultati intelectuale.

Despre poveste aproape ca mi-e teama sa scriu, ca sa nu o simplific exagerat. Langa un oras industrial cenusiu si apatic, exista o ZONA, in care puteri supranaturale, extraterestre au darul de a implini orice dorinta celor care stiu sa le intre in voie. Profesorul si Scriitorul il naimesc pe Calauza sa ii conduca in aceasta ZONA. In ciuda impotrivirii acerbe a sotiei, atras de inefabilul unor experiente anterioare, acesta accepta sarcina.

Nu sunt foarte multumit de acest rezumat, dar n-am ce-i face, iar cei care sunt familiarizati cu proza fratilor Strugatki (care semneaza si scenariul) stiu foarte bine despre cei doi ca sunt foarte versati in a buimaci cititorul/privitorul, momindu-l si oferindu-i atat de putin, incat aproape il obliga sa-si construiasca propriul univers.

Stalker este precum o cladire gigantica ramasa neterminata, pe care o desavarseste imaginatia fiecaruia. Unii o vad cu turnulete de tabla, altii cu peretii de sticla, iar altii ca pe un bloc de beton. Oricum ar iesi, tot are ceva grandios.

P.S. Mi se pare ca o replica din Inception se potriveste de minune relatiei dintre realizatorii lui Stalker si privitorii lui:

We create the world of the dream, we bring the subjects into that dream and they fill it with their secrets.

Martie 14, 2011

Frumusete linistita

Este inevitabil sa asociezi in minte Il Postino cu Nuovo Cinema Paradiso. Ambele sunt filme italiene, ambele sunt extraordinare, ambele mizeaza pe umanitate in expresie, ambele exploreaza o arta si pasiunile pe care le trezeste, ambele il au in distributie pe Philippe Noiret.

Dar, in timp ce pelicula lui Giuseppe Tornatore ii gadila pe iubitorii cinematografiei si are un umor cu un gust un pic mai intepator (pe alocuri devastator – vezi scena de debut cu examenul), Il Postino te invaluie cu o frumusete linistita si trista, atat prin ce se intampla pe ecran, cat si prin ce s-a petrecut in spatele lui.

O insula  din Italia, saracacioasa si impietrita in timp, devine resedinta temporara a poetului exilat Pablo Neruda, iar un locuitor cam visator si un pic lenes dobandeste insarcinarea de a-i livra corespondenta, foarte voluminoasa, dat fiind numarul enorm de admiratoare ale artistului chilian. Tocmai abundenta acestor scrisori de dragoste inflacareaza imaginatia postasului care, treptat, prin simplitate, sinceritate si insistenta castiga prietenia ilustrului destinatar, care il ajuta in disperatele-i demersuri de a castiga dragostea frumoasei satului.

Relatia dintre cei doi are suisuri si coborasuri, dar nu coboara niciodata la gradul de conflict, pentru ca apoi eforturi demne de lauda sa ii reuneasca pe protagonisti, asa cum suntem invatati din nenumarate alte filme care aduc impreuna o personalitate si un om de rand (The King’s Speech este cel mai proaspat exemplu care imi vine in minte). Philippe Noiret si Massimo Troisi impartasesc ceva mai realist, o prietenie care are un sfarsit fizic, dar se perpetueaza sufleteste.

Interpretarile sunt asimetrice. Neruda al lui Noiret este schematic, construit din distinctie, o usoara aroganta si spiritualitate si, desi tinde sa fie un personaj autonom, nu scapa de destinul de a-l pune in valoare pe celalalt protagonist, care copleseste pur si simplu. Rar mi-a fost dat sa vad o asa varietate de trairi exprimate cu o asa economie de mijloace. Aceasta a fost impresia din timpul vizionarii filmului, pentru ca apoi sa aflu ca, in momentul realizarii lui, Massimo Troisi suferea de o necrutatoare boala de inima si a amanat interventia chirugicala tocmai pentru a-l duce la bun sfarsit. Din pacate, toti laurii pentru aceasta superba realizare au venit postum.

Nu sunt inclinat sa fac topuri, dar, dupa ceva timp si dupa un examen sufletesc temeinic, am ajuns sa consider interpretarea lui Massimo Troisi din Il Postino drept cea mai buna pe care am vazut-o vreodata in vreo creatie cinematografica.

Ca intreg, prin imaginile care bat orice reclama turistica si prin muzica pe drept rasplatita cu Oscar, filmul este o pledoarie pentru poezia care ar putea insoti orice loc si moment al vietii. Iar scenariul este atat de inspirat scris, incat este aproape didactic in a demonstra cum se nasc metaforele, dar nu cele rupte de realitate, ci acelea care o intregesc si o fac mai frumoasa.

Il Postino este un film care picura in suflet un strop de liniste.

Martie 9, 2011

Urmasele Republicii

De la Platon incoace, oameni mai mult sau mai putin inspirati si-au dat cu parerea despre cum ar trebui organizata si condusa societatea omeneasca. Intamplarea a facut ca, recent, sa-mi treaca prin mana si prin minte doua forme celebre de urmase ale Republicii.

Prima este Noua Atlantida de Francis Bacon despre care va declar, fara inconjur, ca m-a dezamagit. Stiam ca este lucrarea care dezvolta un dicton foarte misto (Scientia potentia esteCunoasterea este putere), n-avem mare habar despre autor si contextul in care a scris-o, dar, totusi, ma asteptam la o oarecare profunzime si la o imagine de ansamblu ceva mai adanca a unei societati conduse de precepte stiintifice.

A avut parte insa de o viziune limitata la foloasele experimentarii in privinta cunoasterii realitatii, iar bruma de detalii despre organizarea unei astfel de comunitati mi s-au parut aproape kitschoase prin abundenta de ritualuri ezoterice (explicabile prin apartenta lui Bacon la nou nascuta miscare masonica din vremea sa). Fara sa vreau, Noua Atlantida mi-a adus aminte de factiunea lui Prokhor Zakharov din extraordinarul joc Alpha Centauri (pe care eu l-as introduce in bibliografia obligatorie o oricarei facultati de stiinte politice sau filosofie).

Singurul merit, poate chiar involuntar, al acestei carti este ca mi-a relevat inca o data pericolul unei societati unilaterale, orientata catre un singur scop, fie el chiar si acela foarte nobil al cunoasterii stiintifice.

A doua carte din aceasta categorie este Utopia de Thomas Morus. Nu stiam despre ea prea mult fata de ce ni se spune prin clasa a VI-a la lectia despre cultura Renasterii si, in plus, venea cu povara numelui care desemneaza deja o categorie de care ultra-pragmatismul contemporan te fereste ca de foc. Nu mica mi-a fost surpriza (si placerea) sa constat ca aceasta carte nu este despre viata idilica a vreunei adunaturi de hippioti cu haine lungi de in si cu flori in par, ci este o structura inchegata de idei, care desi intinse pana la limita exercitiului imaginativ, pot trezi analogii cu lumea reala.

Foarte interesant despre societatea din Utopia este ca imbina elemente din epoci anterioare autorului, contemporane lui si chiar care i-au urmat la sute bune de ani. Legile sunt construite dupa chipul si asemanarea dreptului roman, proprietatea asupra pamantului este colectiva (de unde si entuziasmul cu care editia marxista pe care am citit-o eu trateaza lucrarea lui Morus), cetatenii participa la viata publica in mod similar celor din polis-urile grecesti, iar o religie crestina cu rit simplificat asigura coeziunea spirituala.

Dar Utopia nu este expresia raiului pamantean, pentru ca locuitorii ei cunosc institutia sclaviei si nu ezita sa poarte razboi; la acest aspect, am constatat cu uimire ca motivele pentru care utopienii iau ofensiva in alte teritorii aduc izbitor cu cele pentru care ne revoltam impotriva politicii externe americane, iar metodele folosite in conflicte par luate direct din legendara Arta a razboiului de Sun Tzu.

Cartea este strabatuta de la un cap la altul de un bun simt incontestabil, iar un exemplu graitor nu vine de la amplele consideratii de ordin institutional, ci de la un scurt paragraf in care este prezentat modul cum se perfecteaza casatoria dintre doi tineri: dupa ce acestia au pus deja ochii unul pe altul, membrii celor doua familii ii pun impreuna intr-o camera, complet dezbracati, ca sa stie clar fiecare pe cine va avea alaturi o viata intreaga.

In ultima instanta, ca si in cazul Noii Atlantide, si Utopia este o expresie a personalitatii autorului ei. Un crestin catolic cu o credinta ardenta, dar animat, in acelasi timp, de simtul dreptatii si de luciditate. Acesta a fost Thomas Morus, iar daca vreti o biografie si mai convingatoare, vedeti A Man for All Seasons, un film a carui frumusete e greu de descris in cuvinte.

Martie 2, 2011

Bratul legii

Bad Day at Black Rock este un film deshidratat de toate elementele care l-ar fi stanjenit. Intr-un orasel pierdut in pustietatile Americii, soseste un strain cu o singura mana care incepe sa zgandare trecutul si sa deranjeze pe cei cativa locuitori, care nu ezita sa se dedea la sicane si chiar la agresiuni pentru a-si apara secretul murdar.

Pe unde s-ar afla teatrul acestei drame, nu ni se spune. Cand se petrece ea, undeva dupa al Doilea Razboi Mondial. Care sunt motivatiile celor care au comis faradelegea sau ale ciudatului justitiar, aflam cat ne trebuie pentru a pastra naratiunea omogena. Dar toate aceste aparente lipsuri nu deranjeaza, pentru ca Bad Day at Black Rock nu este un film de profunzime, ci unul de efect.

Imaginile contureaza o lume atemporala, cu strazi luminate intens, dar pustii, aproape ca ale lui Chirico, populata cu interpretari de exceptie, care fac din scenariul dibaci alcatuit parabola luptei impotriva nedreptatii si a solidaritatii celor care iau parte la ea. Avem, pe de-o parte, grupul infamilor, condus de un respingator Robert Ryan si secondat cu brio de doi indivizi la fel de antipatici (excelentii Lee Marvin si Ernest Borgnine), iar, de cealalta, pe Spencer Tracy, implacabil, derutant si atipic om al dreptatii.

Personajul pare initial redus la figura aspra si usor cinica a lui Tracy si la gaselnita mainii lipsa, dar nu trece mult si constati ca omul poate fi si obosit  sau usor iritat si chiar un pic ingrijorat. Ce e cel mai grozav despre acest personaj este ca, desi uman in manifestarile sale, isi pastreaza cumpatul pana si in momentele cand chiar si tu, privitor deja angajat afectiv, te intrebi pe unde naiba o sa mai scoata camasa.

Justitiarul nostru actioneaza pe toate planurile. Cei care depasesc limita si-o iau in mod usturator sau chiar mai rau (la scena cand Tracy il altoieste pe unul cu O SINGURA MANA cu greu m-am abtinut sa nu chiui de satisfactie). Dar unul impotriva tuturor nu e o ipostaza castigatoare, chiar si pentru Spencer Tracy, asa ca exploateaza faramele de constiinta pe care le mai gaseste la unii locuitori ai oraselului si ii transforma in aliati.

Le doresc dictaturilor de tot felul ca, intr-o buna zi, un strain cu o singura mana sa le viziteze.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.