Caiet de insemnari

Aprilie 28, 2011

Din dragoste de carte

Daca Jean-Claude Carriere (cineast francez de renume si co-scenarist la Cet obscut objet de desir sau Le charme discret de la bourgeoisie) sau Umberto Eco (pe asta il stiti sigur, pentru ca il citesc multi, inclusiv snobii) s-ar fi apucat separat sa dea o serie de interviuri despre trecutul, prezentul si viitorul cartilor, nu le-ar fi iesit asa de bine cum le-a iesit impreuna in Nu sperati ca veti scapa de carti.

Volumul reuneste discutii-ricoseu ale celor doi oameni de cultura, discret starnite de catre moderatorul Jean Phillipe de Tonnac; spun ricoseu, pentru ca, desi pornind de la cate un subiect sintetizat in titlul capitolului respectiv, eruditia lui Carriere si Eco poarta firul ideilor intr-un ametitor, dar irezistibil traseu prin istorie, religie si filosofie.

Multe subiecte sunt atinse, unele inaccesibile, precum pasiunea bibliofila a celor doi, pe care un cititor obisnuit poate nu o intelege si gusta, altele nevralgice, precum fundamentele marilor religii, pe care un cititor angajat afectiv le poate respinge. Oricum, e greu sa nu gasesti macar o frantura, o idee, ceva de care mintea sa ti se agate si sa iti provoace acea pornire de a inchide cartea, de a reflecta asupra celor citite, apoi de a o deschide din nou, de a reciti acel pasaj si asa mai departe.

Pentru mine, interesant a fost si sa urmaresc manifestarile personalitatilor celor doi participanti la colocviu. Carriere activeaza in lumea filmului, astfel ca multe din exemplele sale vin din acest domeniu, felul de a se exprima face mult apel la vizual, iar bogatia informatiilor (pe care eu am inteles-o si ca pe o forma de aparare impotriva intelectului coplesitor al interlocutorului) da impresia unui documentar care se deruleaza cu repeziciune.

Inainte de toate, chiar inainte de a fi scriitorul pe care il admira multi, Umberto Eco e semiotician, asa ca, in multe interventii ale sale, se vede aplecarea catre a vedea dincolo de forma, a patrunde miezul lucrurilor si a le extrage sensurile, iar printre randuri intregi de inteligenta in stare pura, strecoara si cate o ironie de om care a vazut si facut destule la viata lui.

Concluzia volumului Nu sperati ca veti scapa de carti este optimista, dar, decat sa o redau sec, prefer sa o exprim intr-un mod al meu, al unei persoane adapate si la izvorul culturii de consum.

Cartilor mari, carora le devine din ce in ce mai greu sa-si croiasca drum in noianul de zgomot, superficialitate si tehnologie dezumanizanta al noului mileniu, le transmit acelasi mesaj precum cel al lui Optimus Prime din finalul Transformers:

WE ARE HERE. WE ARE WAITING.

P.S. Le multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa imi intaresc sperantele in viitorul cartii.

Anunțuri

Aprilie 26, 2011

Cand binele are radacini adanci

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Apr
Tags: , , , , ,

De cand ma stiu am avut o neincredere fata de povestile dezvoltate in lagarele germane de prizonieri (nu cele de concentrare ale Holocaustului – nota bene) din Al Doilea Razboi Mondial. Chit ca erau din partea aliatilor si nemtii ii tratau mai bine, simpla idee ca li se permitea detinutilor sa aiba o viata aproape ca intr-un camin studentesc mi se pare neverosimila chiar si pentru un film. Ca urmare, cu tot dramatismul lor, The Great Escape sau Hart’s War m-au lasat rece, fara a fi creatii rele, ultima avand chiar o partitura remarcabila a lui Marcel Iures.

Stalag 17 venea cu acelasi pacat in ochii mei, dar avea oarece avantaje, pentru ca e regizat de Billy Wilder (Some Like It Hot, Witness for the Prosection, The Lost Weekend, The Apartment sunt argumente sa aiba oricand credit deschis la mine) si are un Oscar pentru interpretul principal, William Holden.

Povestea nu e foarte diferita fata de cea din Hart’s War: intr-un astfel de lagar, detinutii constata cu neplacere si teama ca orice incercare de evadare (cu una esuata chiar debuteaza filmul) sau de rezistenta pasiva sunt zadarnicite de nemti taman cand sperantele incep sa tresara. Lucrurile se complica atunci cand pe un nou adus, ofiter de rang mai inalt, il paste plutonul de executie pentru sabotaj.

Singurul care o duce binisor in acest univers al privatiunii si care nu pare atins de vigilenta atotstiutoare a germanilor este personajul lui William Holden, care se indeletniceste cu vanzarea si cumpararea pe sub mana a unor bunuri, comune in viata de zi cu zi, dar valorand greutatea lor in aur intr-un astfel de context (scena cand isi prajeste un ou insotit de privirile tovarasilor de baraca este antologica). Cine decat el ar putea fi infamul informator care ii tradeaza in mod constant?

Imobilizarea personajelor intr-un spatiu concentrationar permite scenariului sa impleteasca in mod natural mai multe directii: suspansul care se intensifica si se solutioneaza inteligent, rezistenta prin umor si un studiu foarte patrunzator asupra modului cum adversitatea unui colectiv se poate indrepta catre un singur individ si, mai mult, cum acesta ii rezista.

Stalag 17 este amuzant fara a avea hazul nebun al altor creatii ale lui Wilder; exista un cuplu de bufoni (Robert Strauss si Harvey Lembeck), responsabili cu provocatul rasului, care le iese asa si asa, fiind departe de eticheta de duo memorabil, precum C-3PO si R2-D2 sau cei doi gainari din The Hidden Fortress. Nemtii, desi sunt dusmanii prin definitie, nu sunt abominabil conturati – vocea miorlaita a lui Otto Preminger, regizor de marca (Anatomy of a Murder, Laura) trecut de cealalta parte a camerei in rolul comandantului lagarului, sau accentul si umorul incontestabil ale personajului lui Sig Ruman, un fel de vataf responsabil cu securitatea, m-au distrat aproape mai mult decat cei doi mascarici de mai sus.

Deasupra acestui univers de figuri schematice si de conflicte, detasat prin scenariu, dar si prin propria interpretare, sta William Holden. E foarte interesanta variatiile rolurilor sale de persoana alunecoasa, care se descurca prin mici escrocherii: in Sunset Blvd. (1950) ipostaza e condamnabila, in The Bridge on the River Kwai (1957) e hilara; Stalag 17 (1953) este plasat temporal intre celelalte doua, iar creatia din acesta este de departe cea mai complexa si surprinzatoare.

Acest din urma aspect nu se refera neaparat la modul cum se deruleaza actiunea care il are ca protagonist, ci la perceptia pe care privitorul o inregistreaza fata de acesta. Pana la un punct, tot ce se petrece in film il pune intr-o lumina nefavorabila; dupa acesta, o parte din impresie, cea referitoare la loialitatea sa incepe sa se schimbe, ramanand aceeasi in privinta modului sau de a se descurca in viata. Ca manifestare mimica si gestuala, Holden e foarte retinut, accentuand, insa, expresivitatea privirii.

Spuneam de ceva surprinzator: desi aceasta este aceeasi pe tot parcursul filmului, la inceput am citit in ea doar tupeu, pentru ca apoi sa descopar o umanitatea reala si chiar o unda de repros. Nu numai pentru tovarasii de baraca, dar si pentru mine, ca privitor.

De acolo, de pe ecran, mi s-a servit o lectie: cand binele are radacini bine infipte, n-ai de ce sa-l acuzi pe purtator ca stie sa-si traga spuza pe turta lui.

Aprilie 23, 2011

Cat de important e sa fii punctual?

Concursul initiat de magazinul de ceasuri Watchshop.ro in colaborare cu Blog Awards si cu Blogatu avea mai multe teme, dar cea din titlu m-a pus intr-adevar pe ganduri si cred ca am dat de capat acestei probleme folosind un rationament jumatate matematic, jumatate psihologic.

Sa zicem ca la o intalnire de afaceri poti ajunge in trei feluri: mai devreme, la fix sau mai tarziu.

Sa zicem, de asemenea, ca atitudinea celui cu care te intalnesti poate fi: binevoitoare, neutra sau ostila.

Acum sa combinam cele doua randuri de date, sa vedem ce iese.

Daca la binevoitor te duci mai devreme, te va intampina zambitor, isi va cere scuze ca inca nu a terminat intalnirea precedenta si te va pofti intr-un fotoliu confortabil, impreuna cu o cafea aburinda. Daca ajungi la fix, vei incepe imediat discutia si, cum deja ai un capital de incredere din partea lui, afacerea e ca si incheiata. Daca, insa, ajungi mai tarziu decat era planificat, acest capital se poate epuiza instant, iar partenerul de discutie va deveni neutru, sa zicem, si va fi nevoie de eforturi de persuasiune duble, daca vrei sa rezolvi ceva.

Sa vedem cum e cu neutrul. Daca ajungi mai devreme, iti transmite prin secretara sa astepti pana termina ce are de facut (poate ca in minte iti da o bila alba, daca ai noroc). Daca ajungi la fix, te angajezi in negociere si totul va depinde de tine si de consistenta mesajului tau. Daca ajungi mai tarziu, l-ai cam pierdut de musteriu pentru ca, sa fim sinceri, cine ar vrea sa faca afaceri cu o persoana care nu catadicseste sa respecte o amarata de ora de intalnire?

Sa ne aplecam acum asupra ostilului. Daca ajungi mai devreme, o sa-si imagineze ca esti disperat si o sa se joace cu tine inainte sa te refuze brutal. Daca ajungi la timp, incerci sa il convingi pana iti dai seama ca e in van. Daca intarzii, vei primi o usa in nas.

Ce nu trebuie sa pierdem din vedere e ca nu intotdeauna atitudinea viitorului interlocutor este clara, asa ca, daca facem o socoteala simpla a ideilor de mai sus, cea mai buna cale de a reduce (niciodata elimina) riscul unei intalniri esuate este sa fim punctuali.

Cum reusim? Bunul simt e de baza, dar si un produs din categoria Ceasuri Casio poate fi de folos :).

Aprilie 22, 2011

Un suflu nou

De vreo 15 minute tot stau si ma perpelesc cum sa fac o introducere cat mai mestesugita, dar nu-mi iese, astfel incat o sa va spun din capul locului ca The Town este un film bun.

Probabil ca lipsa de inspiratia izvoraste si din faptul ca, oricum as intoarce filmul regizat de Ben Affleck, nu-i gasesc nicio asperitate, niciun element proeminent de care sa ma agat. Este o creatia excelent slefuita care se rostogoleste navalnic si darama din cale majoritatea thrillerelor cu pretentii de inteligenta din ultima vreme.

Am impresia ca, in calitate de regizor, Ben Affleck a aruncat niste ocheade spre Heat al lui Michael Mann, dar nu hulpave, de om chitit doar sa faca bani, ci intelegandu-i esenta, preluand-o si prelucrand-o astfel incat sa dea la iveala o creatie, daca nu originala, macar cu cu suflu proaspat.

In Boston, spargerea unei banci este un fapt obisnuit, aproape o traditie. In timpul unui astfel de eveniment, banda de mascati a lui Ben Afleck o ia ostatica pe directoare (Rebecca Hall) si o elibereaza ulterior, dar sub amenintarea ca o s-o pateasca, daca sufla ceva. Stiind ca, si daca nu vazuse nimic, tot e bine sa o supravegheze, Afleck se baga in taina cu ea, incepe sa o placa si de aici belelele, pentru ca nu se poate dezbara de universul faradelegii, iar politia e pe urmele lui.

In toata aceasta incalceala bine tinuta in frau, The Town mai reuseste sa dea nastere unor personaje interesante. Ben Affleck nu e nici prea prea, nici foarte foarte, dar, la tripla lui calitate (mai semneaza si scenariul), chiar n-ai ce sa-i ceri mai mult, pentru ca, oricum, primesti de la cei din jur. Cele doua femei ale filmului (protagonista si o fosta a personajului principal) prezinta un interesant contrast intre naivitate, buna crestere si capacitate de regenerare, pe de o parte si vulgaritate, lascivitate si vulnerabilitatea generata de lipsa de educatie, pe de alta.

Cele doua extreme masculine sunt ce are filmul mai de pret. Jeremy Renner m-a impresionat din nou prin aceeasi nebunie plina de vitalitate pe care  i-am mai vazut-o si in The Hurt Locker, numai ca privirea usor halucinanta de acolo capata aici niste scantei amenintatoare, de om pus pe rele. Dincolo de baricada il avem pe Jon Hamm (daca numele nu va spune nimic, il stiti din Mad Men sigur), un politist al naibii de nesuferit si de fermecator in acelasi timp – nesuferit pentru ca nu are compasiune si nici scrupule, fermecator pentru ca nu e prost deloc, iar aroganta la un om al legii are ceva reconfortant.

Din punct de vedere emotional, The Town jaloneaza cu dibacie intre apologia comportamentului antisocial (scenele spargerilor sunt tensionate si destept construite) si mesaje moralizatoare, ca acela care o apuca pe cai gresite o pateste sau cine se caieste are parte si de lucruri bune, neavand decat ambitia sa te destinda vreo 2 ore.

Fapt care, in ceea ce ma priveste, i-a reusit pe deplin.

Acum vreo doi ani habar n-aveam cine e Jeremy Renner; acum, dupa doua filme excelente, parca l-as sti de cand lumea.

Aprilie 19, 2011

Motivational de clasa

Unde sa-l incadrezi pe un scriitor ca Paulo Coehlo? In randul autorilor mari nu poate intra, dar nici de aruncat la groapa cartilor de doi bani nu e; asa ca sta suspendat intr-un fel de no man’s land.

Brazilianul are motive de bucurie, pentru ca, de curand, nu va mai fi singur cuc si va avea un tovaras. Si inca unul de marca: Kahlil Gibran (1883-1931) .

Acest libanez crescut si scolit in America a dat lumii o carte care s-a vandut si se vinde foarte bine: Profetul. Citind-o, trebuie sa recunosc ca inteleg pasiunea atator oameni pentru acest produs al fictiunii motivationale.

Cartea este schematic structurata sub forma unor cuvantari ale unui profet, despre teme variate: viata, moarte, bine vs. rau, casa, munca, etc. Termenul de „profet” este mai mult conventional si nu reprezinta vreo exaltare a valorilor islamice; ideile lui Kahlil Gibran sunt depersonalizate din punct de vedere religios si sunt universal valabile, de aici si popularitatea mondiala a acestei colectii de cugetari.

Succesul cartii nu poate fi explicat insa numai prin simplul fapt ca o persoana si-a dat cu parerea despre aspecte ale existentei dezbatute de cand lumea; forma este cea care da nastere fondului in cazul de fata. Scriitura lui Gibran este inspirata si slefuita, abunda in metafore nici foarte la indemana, dar nici foarte inaccesibile, si are ceva din materia prima a marilor piese de teatru: le poti savura in intimitatea lecturii, dar ti-ar placea si sa le auzi rostite de un actor talentat.

Simpla impartire in capitolase care se citesc in cateva minute, dar care se pot rumega ore intregi, contribuie la culcusul pe care Profetul si-l poate face in sufletul fiecaruia. Si nici macar nu e nevoie sa rezonezi cu toate; poate cel despre munca sa-ti displaca organic (ca doar suntem romani :P), poate cel despre vanzare si cumparare sa te intrige, poate cel despre legi sa-ti smulga un „mda”, doar cel despre durere sa loveasca la fix, ca e suficient.

Dupa asta, vei cauta Profetul de Kahlil Gibran, o vei cumpara sau download-a sau xeroxa, ca sa fii linistit ca, oricand vei dori sa te provoci la reflectie, va fi aproape.

Aprilie 17, 2011

Inclestari romantice

The Guns of Navarone are reputatia unui film solid despre Al Doilea Razboi Mondial. Vazandu-l, n-am putut sa nu ii remarc cateva cusururi, dar nu pot sa neg ca au fost si aspecte pe care le-am savurat pe deplin.

Gregory Peck este un flegmatic capitan ales sa conduca un detasament de comando, cu misiunea de a distruge doua tunuri gigantice, a caror forta infricosatoare si amplasare strategica impiedica flotele aliate sa patrunda intr-un arhipelag grecesc. In echipa de soc mai intra un grec versat (Anthony Quinn), o localnica din Rezistenta, aspra si energica (Irene Papas), un expert in explozibili, responsabil cu glumele englezesti (David Niven), precum si alte cateva personaje pe care scenariul incearca sa le contureze cat mai complex.

Impresia favorabila pe care mi-a facut acest film se hraneste cu precadere din prima sa parte. Timp de vreo ora, ii cunoastem pe protagonisti, ni se insufla senzatia de palpitant prin cateva replici bine plasate despre cat de riscanta este aceasta misiune, iar relatia dintre Peck si Quinn primeste din start un bonus bestial prin promisiunea grecului ca o sa-i faca de petrecanie colegului la sfarsitul razboiului.

Cand operatiunea se pune miscare, are aerul foarte misto si barbatesc al unor tipi unul si unul care stiu ce au de facut si care infrunta natura si oamenii fara sovaiala. Pe masura ce se afunda in teritoriul inamic, lucrurile se complica. Fapt foarte natural, de altfel, numai ca, odata cu inaintarea, incep sa apara si problemele filmului.

Sintetizate, acestea s-ar constitui in incredibila naivitate a personajelor negative, adica a nemtilor. Sunt de acord ca binele trebuie sa invinga raul, dar docilitatea cu care nazistii se comporta in avantajul echipei noastre e prea de tot in anumite momente. Unde mai pui ca engleza lor n-avea pic de accent german. Dar n-am facut vreo tragedie din toate astea, pentru ca as pune acest gen de probleme pe seama unei subtirimi perpetue care caracterizeaza blockbuster-urile.

In fond, asta e The Guns of Navarone. O mega-productie a timpurilor lui, cu un subiect ales de pe un taram batatorit, cu efecte speciale care la vremea lor au impresionat, iar acum, la 50 de ani, tot iti mai smulg un „Ia te uita”, si cu o distributie aleasa pentru a atrage atentia.

Cei trei care o domina au fiecare, singuri sau in tandem, momente de interpretare care le justifica reputatia de granzi nemuritori ai cinematografiei. Continui sa cred ca Gregory Peck a fost cel mai elegant actor care s-a nascut vreodata, iar, in cazul de fata, n-are nevoie decat de o spranceana ridicata si de acea voce care pare ca poate imblanzi si o fiara, pentru a fi perceput drept figura centrala a filmlui.

David Niven este intruchiparea perfecta a farmecului englezesc, chiar si cand acesta consta doar in glume slabute, iar Anthony Quinn domina cateva scene de efect, printr-o combinatie de vitalitate si inteligenta, ambele pe fondul unui aer de grec veridic (nu cred ca e o intamplare ca, la vreo trei ani dupa, Quinn a fost ales sa joace in Zorba Grecul, filmul datorita caruia cei mai multi au uitat ca e mexican si n-are nicio treaba cu noua Elada).

Cu toate scaparile lui, The Guns of Navarone este ca orice blockbuster cat de cat reusit: ofera multe, pentru multi.

Aprilie 15, 2011

Despre idei

Cei de la Metropotam, organizatorii Roblogfest, pentru care, apropo, am uitat sa va multumesc, mi-au luat un interviu in calitate de blogger cinefil.

Intrebarile m-au pus in situatia de a-mi radiografia motivatia si principiile care ma ghideaza in munca pe care o depun cu blogul pe care va aflati acum.

In plus, am avut ocazia sa promovez Craiova, orasul in care imi fac veacul, asa ca voi, concitadinii, aveti motive de mandrie, iar restul, aveti parte si de o alta imagine decat cea a interlopilor care se hacuiesc in plina zi.

Sa cititi bine! 🙂

Aprilie 12, 2011

Veche de cand lumea

La ce v-ati astepta cand o feminista s-ar apleca sa scrie despre prostitutie? La ceva gen „Barbatii este porci”, evident.

Surprinzator si imbucarator este ca, feminista declarata inca din prefata, Laure Adler alege ca in cartea Casele de toleranta intre 1830 si 1930 sa adopte o detasare numai buna pentru cineva care si-a propus sa scrie o carte de istorie a mentalitatilor.

Asa cum o arata si numele, aceasta lucrare descrie fenomenul prostitutiei in intervalul amintit, intr-un mod, sa zicem, cuprinzator, pentru ca exhaustiv e cam greu sa fii cand vine vorba de acest sector de activitate umana. Marele merit pe care il gasesc acestei carti este melanjul reusit al surselor care compun panorama amorului tarifat: avem documente oficiale (statistici, rapoarte, procese verbale), luari de pozitie din partea stangistilor, precum si din a ultra moralistilor, dar avem si referiri din romane ale unor autori celebri, contemporani cu acele moravuri.

Acest din urma aspect mi se pare imbucurator, pentru ca trufia unor istorici indragostiti numai de faptele scrijelite definitiv pe hartie ii face sa dispretuiasca monumentele de subiectivitate care compun literatura. Mare greseala, as zice eu, pentru ca un scriitor nu are numai acuitate in a inregistra faptele, dar le si ofera o forma care patrunde in minte si in suflet, atragandu-l pe cititor in mijlocul lor.

In plus, un italian destept si cu umor, Indro Montanelli, care a scris niste istorii hazlii, dar exacte faptic, ale Romei si Greciei antice, spunea ca niste autori partinitori precum Suetonius sau Tacitus, care au fost contemporani cu evenimentele sau au trait la scurt timp dupa, sunt mai de bagat in seama decat un erudit care scrie la sute de ani distanta.

Gratie indemanarii scriitoricesti a Laurei Adler, izvoarele multiple pe care le-a consultat se intrepatrund fara dificultate si curg intr-un mod atractiv, perindand prin fata cititorului evolutia prostituatei, de la curtezana Marguerite a lui Dumas-Fiul pana la curvele ordinare din porturi, a stabilimentelor unde si-au facut veacul, de la bordeluri sordide la cafenele cu functii multiple, sau a institutiilor care au avut in vreun fel de-a face cu femeile zise usoare.

Inconjurata de scarba, atractie, ipocrizie si compasiune, prostituata a insotit istoria in mersul ei, iar concluzia e clara: meseria e veche de cand lumea si nu se va sfarsi decat odata cu ea.

Aprilie 8, 2011

In cautarea identitatii

Dintre filmele lui Zhang Yimou pe care le-am vazut pana acum, Sorgul rosu (Hong gao liang in original) nu este nici cel mai emotionant, nici cel mai cursiv. Dar ofera destule, prin vizualul impresionant, prin caracterul frapant al unor scene si prin umorul aparte pe care il emana.

Povestea e franta ca omogenitate, dar are un fel de logica morometiana, in sensul ca reda viata unei comunitati, cu trasaturile ei specifice si apucaturile ei ancestrale, precum si dezintegrarea cauzata de forte exterioare adverse.

O tanara (Li Gong, cu frumusetea inca necoapta) este trimisa sa se marite cu un fabricant de alcool, batran si lepros, care traieste izolat, tocmai din acest motiv. Salvata de unul dintre servitori, cand lectica este atacata de un bandit la trecerea printr-un lan de sorg*, viitoarea mireasa se cam inamoreaza de acesta si, refuzand sa indeplineasca datoria nuptiala cu sotul cel slut, ajunge chiar sa se dedea la dragosteli cu salvatorul, in acelasi lan de sorg.

La scurt timp, sotul moare si protagonista se vede proprietara distileriei si patroana celor care lucreaza in ea. Ca hâr, ca mâr, se inhama la munca si ajunge chiar sa-i placa. Intre timp, servitorul care se bucurase de fecioria ei si care isi trambitase triumful cat putuse, reapare, incepe sa emita pretentii si sa se poarte ca un nesimtit: se imbata ca porcul si face ca toti dracii, reusind sa enerveze pe toata lumea, inclusiv pe cea pe care o numeste „femeia lui”.

Pana acest punct, filmul are izul unei povesti de dragoste contorsionat-rurale, concluzionata printr-un mare gest de vitejie al protagonistului, care il ia de gat pe banditul care ii cam terfelise „femeia”, si printr-un ritual de imperechere care pare rupt din epoca pietrei, dar foarte de efect: isi marcheaza teritoriul si o ia pe sus ca pe un butoi cu vin; ea se zbate, il zgarie un pic, pentru ca, apoi, sa i se agate cu dragalasenie si supunere de gat.

Totul pare a avea rabdare cu oamenii din aceasta ciudata, dar vesela comunitate, care insoteste procesul de fabricare a vinului cu simpatice incantatii. Apar, insa, invadatorii japonezi, iar lanul de sorg, simbol al libertatii si continuitatii, este calcat in picioare chiar de bastinasi, sub amenintarea baionetelor. Tot in lanul de sorg se va consuma un act de eroism absurd si inutil al celor care isi vad viata distrusa fara sa aiba vreo vina decat ca exista atunci si acolo.

Violenta acestei bucati a filmului contrasteaza pregnant cu anterioarele pasiuni marunte ale personajelor, efectul este astfel sporit, iar pentru modul impecabil in care a pus la punct acest mecanism psihologic nu pot decat sa il laud pe Zhang Yimou.

Per ansamblu, Sorgul rosu mi-a produs o impresie similara cu Empire of the Sun, regizat de Steven Spielberg. Ambele filme arata efectele distructive ale invaziei japoneze din AL Doilea Razboi Mondial, ambele puncteaza masiv la capitolul vizual si ambele sunt creatiile unor regizori inzestrati, care isi cautau identitatea artistica si urmau sa dea, nu peste mult timp, adevarata masura a valorii lor.

*sorg = planta furajera anuala din familia gramineelor, rezistenta la seceta, cu frunze lungi, mari si cu inflorescente in forma de ciorchine.

(Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar eu chiar nu am stiut pana acum ce e acela „sorg” :P)

Aprilie 4, 2011

Elogiu prostiei

E greu de acordat titlul de cel mai bun regizor din toate timpurile. Au fost momente cand i l-as fi dat lui Akira Kurosawa, apoi am inceput sa inclin catre Orson Welles, am cochetat si cu Ingmar Bergman si, cu cat ma afund mai mult in aceasta arta, cu atat apar mai multi pretendenti.

Ce ne facem insa cu titlul de cel mai prost regizor? Nu mi-am pus niciodata problema asta, dar am aflat ca exista aproape un consens in privinta unui anume Ed Wood, care, tocmai datorita acestui superlativ deloc magulitor, se bucura si dupa moarte de faima si, culmea, de un lot consistent de admiratori.

Nu stiu daca Tim Burton se numara printre acestia si a vrut sa-i aduca un omagiu sau doar a mirosit un subiect care ar atrage atentia, dar filmul sau, Ed Wood, este excelent de la un cap la altul si reuseste sa redea personajele reale pe ale caror vieti se bazeaza drept mai interesante decat au fost, probabil, in realitate.

Johnny Depp intra in pielea lui Ed Wood si ii iese multumitor, gratie apetentei pe care a avut-o intotdeauna pentru figuri iesite din comun. Iar in cazul de fata, are in ce sa se infiga: un individ mediocru, dar sincer pasionat, fara prea mult intelect, dar cu entuziasm si inima buna, cu apucaturi bizare (ii plac puloverele femeiesti de mohair), dar si tolerant fata de ale altora.

Cabotinismele lui Depp ar deveni insa repetitive si obositoare, daca nu ar fi echipa sa de productie, care reprezinta un ansamblu de ciudati de tot hazul: o vampiroaica uscata, fosta vedeta TV, un malac, fost luptator de wrestling, un medium fanfaron care o cam da in bara cu previziunile, un travestit sensibil si legendarul interpret al lui Dracula, actorul Bela Lugosi.

Toata aceasta umanitate pestrita si eforturile ei hilare de turna pelicule acum celebre prin kitsch-ul lor, precum Plan 9 from Outer Space, Glen or Glenda sau Bride of the Monster, s-ar apropia foarte mult ca umor si tematica de mai recentul Bowfinger, daca interpretarea coplesitoare a lui Martin Landau in rolul lui Bela Lugosi nu ar adauga o dimensiune in plus filmului lui Tim Burton. Uscativ si garbovit, macinat de vicii si de boli, cu o voce impunatoare si seducatoare prin accentul ei est-european, cu o privire bolnava, dar inca hipnotica, Landau/Lugosi domina fiecare scena in care apare.

In contextul mortii tragice a lui Heath Ledger, Jack Nicholson spunea ca Hollywood-ul trebuie devorat inainte sa te devoreze el pe tine. Cu fiecare gest sau vorba, Landau/Lugosi ne reaminteste cat de trecatoare poate fi gloria in lumea unde se plamadesc visele, astfel ca eforturile ridicole ale colegilor de ecran apar ca o legitima lupta pentru supravietuire si afirmare, iar Ed Wood nu mai este un scrantit cu ambitii inutile, ci un om care isi urmeaza visul, esuseaza, dar, chiar si asa, aduce cativa oameni impreuna si le da sansa sa-si castige existenta.

Imaginea alb-negru si regia stilata a lui Tim Buton, care isi permite chiar cateva mostre de virtuozitate vizuala, in cateva momente care il au in prim plan pe Landau/Lugosi, contribuie la a face din Ed Wood un paradox simpatic: un film bun despre un regizor prost.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.