Caiet de insemnari

Septembrie 24, 2012

Suspans moral

Astept sa ma ajutati sa evit o cacofonie. In engleza, romanul The Sense of an Ending a fost caracterizat drept „a small masterpiece”, opinie la care ader fara sovaire; ce fac eu insa cu romana, in care iese „o mica capodopera”?

Julian Barnes asta e un autor de care m-am mai lovit pana acum si am avut intotdeauna parerea ca stie sa scrie foarte bine, dar inca n-a gasit despre ce. Dupa creatia laureata cu Man Booker Prize, e clar ca trebuie sa imi reconfigurez verdictul.

Cat va povestesc despre carte si despre cacofonia care o descrie, voi va ganditi cum sa o evit, da?

The Sense of an Ending e scurta, are sub 200 de pagini, care se pot citi intr-un weekend. Daca n-aveti unul liber, va asigur ca o veti citi totusi in doua zile, fapt cauzat de cea de-a doua componenta a cacofoniei.

„Capodopera”. Un cuvant greu, care ar merita sa fie folosit cu masura. Insa am acoperire si o sa va explic si de ce. Don Quijote, Moby Dick, Mizerabilii – sunt capodopere, nu? Chiar daca vreuna dintre aceste carti nu rezoneaza cu personalitatea voastra, tot nu le puteti contesta epitetul incetatenit de secole, corect? Ce au ele in comun? Faptul ca, pe langa personajele, actiunea, simbolurile si interpretarile care le-au facut celebre, contin si judecati morale, opinii asupra existentei, cu asa har exprimate, ca te obliga sa analizezi si sa te analizezi si iti intra in suflet si, poate, vocabular.

Fix asa se poate descrie si aceasta poveste a unui profesor ajuns la senectute, divortat in mod civilizat, care merge inapoi pe firul vietii, pentru a se lamuri despre episoade din tinerete, care au inclus un prieten destept care si-a pus capat zilelor si o fosta care l-a pus pe jar, pentru ca apoi sa-l desconsidere. Aceasta anamneza e puternic imbibata cu reflectii care te fac sa inchizi cartea tinand degetul aratator la pagina ramasa, sa te intinzi pe spate si sa gandesti. Sa gandesti.

Insa, aceasta este doar o latura a caracterului ei de capodopera. Barnes intretine traseul spre un final surprinzator cu o abilitate de veritabil autor de romane politiste, iar aceasta captivitate a cititorului anuleaza singurul neajuns al unei capodopere: ca declansarea reflectiei incetineste lectura. The Sense of an Ending te pune in situatia de a gandi si simti in timp ce alergi peste randuri, alergi pentru ca nu mai poti de curiozitate.

Acum ca v-ati lamurit, ce facem cu mai sus mentionata cacofonie? Aveti vreo varianta sau o transformam intr-una permisa, gen Ion Luca Caragiale?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o doza inedita de thriller moral.

Septembrie 22, 2012

Caragiale in SUA

Cum ar fi aratat un film facut dupa o piesa de Caragiale, daca maestrul ar fi ajuns prin State? Fix precum miezul lui The Man Who Shot Liberty Valance.

De ce miezul? Pentru ca regizorul John Ford a realizat o pelicula care poate fi interpretata in mai multe chei. Daca faci abstractie de cele cateva minute de la inceput si de la sfarsit, ai un western simpatic si usor de digerat, care prezinta doua alternative de eroi: cowboy-ul prin excelenta, viteaz, iute de tragaci si un pic sfios in fata damelor, si legislatorul, omul inimos, animat de simtul dreptatii si al respectarii ei, care sadeste  civilizatia acolo unde pare a fi imposibil.

Casele de pariuri n-ar oferi cote prea mari pentru ghicitul celor care ii interpreteaza pe cei doi: evident ca omul vestului este John „The Duke” Wayne, iar cel dedicat comunitatii este James Stewart, care prin simpla-i prezenta pare a raspandi bunatate. Traseele lor narative se impletesc in oraselul Shinbone, subdezvoltat si prafuit ca orice urbe a epocii de aur a western-ului, terorizat de un bandit violent, jucat de (nici aici nu prindeti vreo cota mai mare de 1.01) Lee Marvin.

Nu misterul enuntat de titlul filmului e partea sa forte, ci interactiunile personajelor, care pe langa cei trei mari de mai sus, compun o savuroasa galerie caragialesca. De ce neaparat caragialesca? Pentru ca bestiala mea mama mi-a explicat ceva esential in privinta marelui nostru scriitor: Caragiale si-a iubit personajele; da, le-a umplut de defecte, dar a facut-o cu dragoste, nu cu obida.

Asa si in The Man Who Shot Liberty Valance: chiar daca rubicondul serif, interpretat de Andy Devine, e ridicol rau de tot, nu mai poti de dragul lui, cat despre Edmond O’Brien in rolul unui jurnalist care isi poate pune pe blazon si penita si sugativa, declar sus si tare ca e personajul meu preferat, pentru simplul motiv ca le fura scenele lui Wayne, Stewart si Marvin, fara discriminare.

Ce e insa cu acele minute de la inceput si de la final? Daca miezul e responsabil cu savoarea, ele confera filmului subtilitate artistica. Au un aer funebru, inclusiv tenta usor mai realista cu care sunt filmate, cu scopul de a spune parca: Ce veti vedea/ati vazut vine dintr-o lume care nu va mai fi, asa ca bucurati-va de ea, pretuiti-o si nu o uitati!

The Man Who Shot Liberty Valance – coji amare, miez dulce.

Lee Marvin, James Stewart, John Wayne si Lee Van Cleef (Raul) – mai sa-mi explodeze ecranul de atata talent la un loc.

Septembrie 20, 2012

Romani, taceti!

S-a facut ca am vazut ambele meciuri ale Romaniei; doua victorii, sase puncte, golaveraj 6-0, toate bune si frumoase. Cred ca de mult nu mai simtisem o asa stare de impacare sufleteasca fata de oropsita nationala a Romaniei.

Asta pana am vazut un titlu pe un post de stiri sportive: „Brazilia, venim!” Am simtit ca mi se zbate pleoapa ochiului drept, semn ca ma enervez, desi n-as avea niciun motiv constient pentru asta. Daca veti ajunge in situatia de a da un examen la filosofie cu subiectul: Sintetizati cauzele epistemologice ale esecului Romaniei in fotbalul international in ultimii nu stiu cati ani, puteti sa invocati titlul de mai sus si impuscati in opt sigur. Daca detaliati prin enumerarea fotabalistilor si analistilor care si-au dat cu parerea dupa meciul cu Andorra, luati zecele fara probleme, pentru ca profesorul se va plictisi oricum sa citeasca atatea pagini.

Initierea ne deplina in privitul fotbalului a avut loc fix la Campionatul Mondial din ’94, acel moment de aur al generatiei zise a fi plamadite din acelasi metal pretios si, chiar daca imi chinui memoria si faca apel la cea a altora mai in varsta, singura declaratie pe care mi-o aduc aminte e a lui Ilie Dumitrescu, tavalit dupa un atac cu forta disproportionata din partea unui adversar, prin care a evocat partea anatomica a mamei respectivului. De fapr, viitorul colectionar de arta se referea la tabloul Inceputul lumii de Gustave Courbet, dar de asta mi-am dat seama mai tarziu.

In prezent, situatia e taman pe dos. Si, ca tot veni vorba de filosofie, l-am ascultat pe Rat ilustrand impecabil paradoxul cretanului. Spunea plin de gravitate capitanul nationalei ceva de genul: Se vorbeste prea mult acum, inainte se vorbea mai putin si erau mai multe rezultate si tot asa timp de vreo 10 minute, in care putea sa exerseze niste sprinturi sau pase lungi catre noii fotbalisti romani, care, recunosc, la meciul cu Estonia, cel putin, imi erau mai necunoscuti decat cei ai Ghanei.

Asa ca, romani, sportivi si spectatori deopotriva, taceti!

Septembrie 12, 2012

Sa privim pictura! (LXXIV)

Urcand si coborand

Cer si apa

Oricat de buna ar fi rutina, tot trebuie sa iesi din ea. Sa luam ca exemplu pictura: o reproducere in marime naturala a unui tablou este ideala, dar la Rembrandt e mai greu, asa ca ne multumim cu unele mai reduse ca dimensiuni, dar suficient de mari, incat sa se poate observa toate detaliile artei maestrului.

Prietenii de la libraria online Libris mi-au provocat aceasta rutina, oferindu-mi Jocul de memorie al lui M. C. Escher. Initial, m-am gandit ca ar trebui sa resuscitez Teoria jocului si sa scriu acolo despre el, dar, dupa ce l-am incercat si savurat, declar sus si tare ca locul lui e aici.

Jocul in sine nu e complicat, dar e pasionant. Seamana cu unul foarte raspandit pe Internet si pe smartphone-uri, dar se joaca in mai multi: adica poti culege ce au semanat altii sau, evident, poti fi chiar tu victima oportunismului celorlalti.

Pe langa voia buna si antrenamentul mnemotehnic, acest joc gadila si o latura estetica: contine 36 de imagini create de acest artist unic si o carticica in care este prezentat titlul fiecareia si explicatii sumare, dar foarte sugestive, care, impreuna, duc la concluzia ca arta lui Escher e o combinatie de umor si melancolie, a caror osmoza e catalizata de originalitate.

A admira cartonasele din acest joc e altceva decat a rasfoi un album masiv de pictura; poate ca nu e o experienta atat de coplesitoare, dar are ceva intim si placut, care te indeamna la visare.

Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un alt mod de a privi pictura!

Septembrie 8, 2012

De ce nu l-am citit pe Mika pana acum

Mika Waltari este cunoscut drept un autor de romane istorice bine documentate si incitante, iar eu ma stiu drept un avid pasionat de istorie si literatura, asa ca ar fi trebuit sa ne intalnim mai demult.

Si totusi nu s-a intamplat. De ce?

Citind Etruscul, mi-am dat seama ca un spirit protector mi-a vegheat lecturile astfel incat, cand am ajuns sa ma aplec asupra romanului lui Mika Waltari, gusturile mele erau deja formate si obiectivitatea antrenata.

Ca romane istorice, repere mi se par Salammbo de Gustave Flaubert, Faraonul de Boleslaw Prus, Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz si, un pic mai jos, Regii blestemati de Maurice Druon. Toate au in comun ca spun o poveste intr-un cadru istoric, care e descris pentru a o intregi si nu reprezinta un scop in sine.

Exact asta nu reuseste Mika Waltari: sa spuna o poveste. Naratiunea sa despre un etrusc supranatural care bantuie prin bazinul mediteraneean ca sa-si afle destinul este amanuntita, dar intamplarile la care isi supune personajele sunt construite premeditat ca sa le perinde prin locuri si obiceiuri antice, pe care sa le expune pe larg, poate chiar cu exces de cuvinte. Tocmai pentru ca nu personajele sunt preocuparea sa principala, nici prea bine conturate nu sunt, mai ales protagonista feminina, careia autorul ii dopeaza personalitatea deloc memorabila cu cateva trasaturi enervante.

Nici umorul sui si prea contemporan nu ajuta prea mult, amestecandu-se precum undelemnul cu apa cu aspectele sangeros-active (care mi-au adus aminte de A Game of Thrones, deci inca un minus) ale naratiunii.

Ce mi-a placut in Etruscul, totusi, a fost ceva ce, probabil, are efect numai la mine: pentru ca imi place istoria si pentru ca Waltari a amalgamat in lungul sau roman aspecte  si din ea, dar si din mintea sa, am fost nevoit sa ma documentez dupa aproape toate capitolele, tocmai ca sa deslusesc ce merita retinut si ce merita uitat. Asa m-am lamurit cum a stat treaba cu insula Kos, cu structura etnica a Siciliei antice, cu Populonia sau cu ierarhia in cadrul societatii etrusce.

Drept urmare, daca trag linia, n-am iesit in pierdere dupa Etruscul lui Mika Waltari, dar numai pentru ca sunt curios si am avut un laptop la indemana.

 

Septembrie 2, 2012

Fugit irreparabile tempus

Rar mi-a fost dat sa simt adevarul acestui dicton mai dihai decat la Out of Africa, un film rasplatit cu 7 (!) premii Oscar.

N-a contat ca Meryl Streep e excelenta cu accentul ei de daneza si cu trairile variate de femeie energica si usor posesiva.

N-a contat ca, intr-un rol secundar, Klaus Maria Brandauer e, pe rand, simpatic, respingator si, intr-un moment, chiar de admirat.

N-a contat nici Robert Redford, aratosul.

N-a contat nici regia lui Sydney Pollack, care a purtat actiunea, aia firava cat a fost, prin peisaje superbe din Africa.

A contat, in schimb, ca povestea a fost construita astfel incat sa alunge chiar si pe cei mai rabdatori privitori, cei care cauta legaturi afective cu personajele si in piatra seaca, dar care, in cazul de fata, s-au vazut nevoiti sa procedeze precum se specifica la intrarea in infernul dantesc.

A mai contat si ca Out of Africa are trei ore lungi, luuuungi, luuuuuuuuuuungi, in care morbul plictiselii are timp berechet de incubatie.

Restul e tacere. Sau, mai bine zis, somn.

Out of Africa a luat Oscarul, dar, daca ar exista un Champions League al filmelor castigatoare, ar avea un parcurs precum al Otelului Galati.

In groapa aceea zac trei ore din viata mea.

 

Blog la WordPress.com.