Caiet de insemnari

Aprilie 28, 2010

Sa privim pictura! (XLII)

Masacrul din Coreea

Si la Picasso ma deranjeaza putin caracterul sau de zurbagiu si senzationalismul pe care l-a propagat, precum si snobismul cu care multi pretind ca este pictorul lor preferat, pentru ca nu au habar de altii. Valoarea ii este insa dincolo de orice contestatie.

Masacrul din Coreea a fost pictat pe vremea cand spaniolul era inscris in mod oficial in Partidul Comunist, care i-a cerut ilustrului membru sa infiereze dezastrele produse de americani in timpul Razboiului din Coreea. Picasso s-a comportat intr-un mod care ii face cinste si acum: omul si artistul s-au dovedit a fi mai presus decat activistul politic si, in loc de imagini realist socialiste care infatiseaza alde GI Joe impungand bieti copii coreeni cu baioneta, a dat nastere unei superbe lamentatii simbolice asupra victimelor nevinovate ale brutalitatii razboiului din toate timpurile.

Nu e exclus ca Picasso sa fi aruncat o ocheada catre Tres de Mayo al lui Goya, dar asta nu stirbeste din originalitatea creatie sale: fetele sunt descompuse si recompuse gen portretul Dorei Maar, caracterul metalic si robotizat al soldatilor din dreapta constrasteaza violent cu fragilitatea imaginilor materne din stanga.

Comunistii au fost crunt dezamagiti de tovarasul Picasso, dar noi nu putem decat sa ne bucuram ca a fost un artist care a creat cum l-a taiat pe el capul.

Anunțuri

Aprilie 23, 2010

Mugurii totalitarismului

Atunci cand spui societate totalitara futurista, un reflex pavlovian te duce imediat cu gandul la 1984 de George Orwell. Impactul, justificat de altfel, al distopiei englezului, devenita carte cult, ascunde insa si nedreptatea facuta unui roman rus care poate revendica intaietatea in privinta abordarii tematicii dictaturii care suprima orice urma de individualitate si libertate personala.

Izvorat chiar din patria totalitarismului care l-a inspirat pe Orwell, Noi de Evgheni Zamiatin, a fost terminat in 1920 si a aparut integral in Occident, unde, la scurt timp, a emigrat si autorul. In Rusia, nici pomeneala sa aiba cineva tupeul sa-i propuna publicarea pana in 1989.

O atare inversunare devine explicabila dupa lectura cartii. La doua sute de ani de la un razboi mondial nimicitor, omenirea este izolata de natura in spatele unor ziduri transparente, care marginesc o societate strict organizata dupa principii matematice, la a caror respectare vegheaza Binefacatorul si Gardienii sai. Oamenii nu mai au nume, ci doar indicative, au timp liber controlat atent, iar, daca vor sa faca sex, au nevoie de o aprobare speciala, care vine pe niste cupoane roz. Individul nu este decat o parte infima a unui intreg, iar conceptul de familie este inexistent.

O astfel de societate simte nevoia sa isi exporte fericirea si in alte lumi, astfel ca demareaza constructia Integralului, o gigantica racheta cosmica, destinata colonizarii altor planete. Supervizarea acestui maret proiect ii revine lui D-503, personajul principal al cartii, structurata sub forma jurnalului sau personal.

La inceput omul, pardon, indicativul nostru are o viata care decurge ceas, dupa cum deducem din devotamentul netarmurit pe care il afiseaza fata de Statul Unic. Limbajul sau este, ca si in cazul distopiei orwelliene, cel mai bun instrument prin care incepem sa ne trasam mental dimensiunile cadrului totalitar. Traseul i se schimba insa, atunci cand o intalneste pe I-330, care are un comportament ciudat, sfidator, dar foarte seducator si care il destabilizeaza pe D-503, atragandu-l in mrejele unei conspiratii si declansandu-i simptomele unei maladii infioratoare numite „suflet”.

Cheia romanului, ca si in 1984, este revolta individului impotriva sistemului, numai ca, spre deosebire de Winston, personajul lui George Orwell, care e prezetat dintru inceput cu un capital de razvratire, protagonistul din Noi evolueaza. Zdruncinarea convingerilor merge mana in mana cu traseul sau de indragostit. Gelozia, incertitudinea, impotrivirea in fata ispitei sunt stari pe care D-503 le resimte organic si pe care Zamiatin le transpune cu un lirism care ar face cinste oricarui roman de dragoste.

Admirabil este insa ca scriitorul rus nu pierde fraiele naratiunii si, in ciuda caracterului preponderent introspectiv al cartii, povestea incercarii de a rasturna dictatuta dezumanizanta isi urmeaza cursul in mod firesc. Neavand suportul descoperirilor tehnologice care sa justifice opresiunea impotriva individului, Evgheni Zamiatin merge si mai in abstract, spre limbajul matematic, iar rezultatul este o proza de o prospetime perpetua.

S-a spus despre epoca noastra ca este cea a nihilismului, a contestarii valorilor traditionale. In cazul de fata, nu vad niciun pacat in a admite ca, alaturi de consacrata distopie 1984, exista si alta, mai veche si cel putin la fel de valoroasa.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

Aprilie 22, 2010

Pileala in Vegas

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Apr
Tags: , , ,

Singura petrecere a burlacilor la care am participat pana acum o fost o experienta traznet, dar nu a avut nici pe departe caracterul orgiastic cu care aceasta manifestare prin excelenta masculina este indeobste asociata. Da fapt, eu inca nu am inteles daca in cadrul acestui eveniment se sarbatoreste sau se deplange punerea pirostriilor.

Cu toate acestea, ideea din The Hangover mi s-a parut promitatoare. Viitorul mire, doi prieteni ai sai, unul profesor sictirit, altul strivit de papucul gagicii, si fratele sociopat al miresei, pleaca in Las Vegas pentru a celebra ultimele zile de burlacie ale primului. Dupa o seara monstruoasa despre care nu ni se spune nimic, cei trei insotitori au de infruntat groaznice mahmureli si un fapt si mai infiorator: mirele a disparut. Unde mai pui ca apare si un bebe in peisaj.

Evident se lanseaza in cautarea lui si de aici vor rezulta gaguri numeroase, pentru toate gusturile, unele mai amuzante, altele mai absurde. Prea multe n-ar fi de spus despre The Hangover, decat ca, fara a fi vreo creatie inedita, e inzestrat cu niste dialoguri hilare, sustinute de niste interpretari decente. Nu ii lipseste nici caracterul moralizator, exprimat prin lupta impotriva terorismului relational (ghici cine?) sau printr-un omagiu adus prieteniei.

Un film pentru destindere, nimic altceva.

Aprilie 19, 2010

DJ Iulius ramane la bani

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Apr
Tags: , , , , , , ,

Asa cum aminteam si in precedenta aparitie publica a lui DJ Iulius, banii sunt o chestiune vitala care ne roade cu zile, asa ca mi-am adus aminte de trei melodii aparte care fac apologia echivoca a ochiului stiti voi cui.

Prima este emblematicul si maladivul  moment al Lizei Minnelli si al lui Joel Grey din Cabaret, un musical taman pe dos decat cum suntem obisnuiti cu astfel de filme.

A doua este a celor de la ABBA. Pe scurt, excelenta.

A treia este a a Shaniei Twain, care arata senzational in rochia aia rosie.

Aprilie 15, 2010

Şoşanc, mânca-ţi-aş!

Nu pot sa ma abtin sa incep articolul despre mult discutatul Eu cand vreau sa fluier, fluier, dandu-va o stire de ultima ora, care pe mine m-a distrat mai mult decat filmul in sine: Papan Chiliban, unul dintre actorii secundari (nu stiu care, nu m-am lamurit inca, poate ma ajutati voi) a fost arestat de curand pentru furt.

HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA!!!!!!!!!!!!

Mai buna reclama pentru premiata pelicula romaneasca nici ca se putea. Am tinut sa va impartasesc informatia asta pentru ca acest Papan este o parte a singurului aspect care mi-a placut la Eu cand vreau sa fluier, fluier – dubiosenia absolut naturala a detinutilor intre care isi face veacul personajul principal, interpretat de George Pistereanu, care se da de ceasul mortii sa o impiedice pe ma-sa, cam bagaboanta, sa-l ia pe fra-su in Italia, socotind ca il va distruge, asa cum l-a distrus si pe el in trecut.

Despre prestatia lui actoriceasca nu ma incumet sa dau un verdict, pentru ca au fost momente cand mi s-a parut reusita si altele cand era limitata la a clipi enervant de des din ochi. Oricum, partenerii lui de celula si de ecran cu paloarea lor infractionala au facut toti banii.

Per total insa, filmul mi-a lasat o impresie neplacuta, deoarece l-am receptat ca fiind produsul a doua tendinte cinematografice romanesti care deja au inceput sa ma irite.

Prima este caracterul mizerabil al existentei. Viata in puscarie, alaturi de figuri precum sus-numitul Papan, nu are cum sa fie un deliciu, dar, daca mai adaugam la asta si sechele din copilarie plus frustrari, rezulta o combinatie cam grea la stomac, mai ales pe criza asta.

A doua chestiune enervanta e mai tehnica – se refera la cadrele acelea infernal de lungi infatisand oameni care nu fac nimic, dar chiar nimic. Exact ca in Politist, adjectiv, numai ca, acolo, corvoada de a-l privi pe Dragos Bucur mancand sau fumand era rasplatita apoi cu niste dialoguri de tot hazul. In cazul de fata, canci umor sau prea firav pentru gustul meu.

Pentru cei care intentioneaza sa imi sara la beregata pentru ca mi-am permis sa ma iau de inca o reusita a guvernului Boc in lupta cu recesiunea economica:

Eu cand vreau sa critic, critic! 😛

Aprilie 14, 2010

Proverbe (8)

Omul intelept face ce poate, nu ce vrea.

(Sursa: Apa trece, pietrele raman. Proverbe romanesti, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1966)

Aprilie 12, 2010

Citind contra cronometru

Deseori am stat si m-am gandit ce anume face o carte SF buna: anticipatia tehnologica, viziunea tehnologica tulburatoare, ipoteza transformarilor culturale care ar sterge pe jos cu tot ce pretuim in prezent?

Citind The Running Man (tradus la noi Fugarul) de Robert Bachman, am constat ca, desi e valabil cate un pic dintre toate cele de mai sus, raspunsul este mai simplu si mai la indemana – stii ca ai de-a face cu o astfel de carte atunci cand nu te mai intereseaza ca e science fiction sau Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, cand esti captivul atmosferei si sclavul actiunii.

In America anului 2025, societatea a degenerat intr-atat, incat violenta a ajuns un fapt banal si a patruns chiar si in media. Foarte la moda sunt concursurile televizate in care oamenii mor pe bune. Cel mai popular este reality-show-ul The Runing Man, in care participantii devin inamici publici si, dupa ce li se da un avans  de 12 ore si niste bani, incep sa fie haituiti fara menajamente de asasini profesionisti (numiti cum altcumva decat „hunters”), dar si de autoritati. Tariful pe ora supravietuita este de 100 de dolari, se ofera bonusuri pentru fiecare politist sau haituitor ucis, iar la capatul perioadei de 30 de zile se afla marele premiu de un miliard.

Ca fapt divers, pana in momentul cand personajul principal, Ben Richards, impins de saracie si de boala ficei sale, intra in acest joc al mortii, recordul era de 8 zile si cateva ore. O perversiune suplimentara la care sunt supusi participantii este obligatia de a inregistra zilnic cate doua mesaje video si de a le trimite producatorilor emisiunii.

Dupa conturarea acestui cadru de un sadism impecabil, incepe o cursa nebuneasca pe care o parcurgi pe nerasuflate. Protagonistul lupta pentru supravietuire cu ferocitatea unui diavol tasmanian, strabate America, prilej cu care ni se proiecteaza un tablou al segregarii rasiale, partial valabile si in realitate, si descopera detalii sinistre din culisele acestor jocuri mortale. Cartea este scrisa intr-un stil alert, tensionat, potentat si de modul cum este structurata: in 101 capitole numerotate descrescator, precum o bomba cu ceas care se indreapta inexorabil catre o deflagratie nimicitoare.

Ca in orice distopie, intamplarile fericite cam lipsesc, fiind inlocuite de un tragism masiv, dar logic. Finalul, menit a fi alegoric si izbavitor, este, prin prisma istoriei recente a omenirii, de-a dreptul profetic; vedeti voi ce si cum, doar nu o sa cad in pacatul de moarte al uciderii suspansului.

P.S. Daca vi se pare ca mana sigura cu care este dozata morbiditatea acestei carti va este cunoscuta, stiti voi ceva. In realitate, in spatele pseudonimului Richard Bachman se ascunde nimeni altul decat Stephen King. Da, maestrul horror-ului in persoana. Intre anii 1977 si 1982, omul a vrut sa testeze daca succesul sau este rodul unui talent autentic sau doar al hazardului, asa ca publicat mai multe romane sub acest pseudonim. Dupa ce s-a incredintat ca le are intr-adevar cu scrisul, King si-a reluat paternitatea lor.

Pentru mine insa, The Running Man ramane scris de Richard Bachman, omul care, chiar daca nu exista, mi-a oferit o experienta de neuitat.

 

Aprilie 11, 2010

Intr-un orasel de provincie…

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Apr

… din sudul Americii, intr-o noapte caniculara, un important om de afaceri este gasit mort intr-o intersectie. In acelasi timp, un detectiv de culoare (Sidney Poitier), se pregateste sa ia trenul din gara aceluiasi orasel; este retinut ca suspect si adus in fata serifului (Rod Steiger). Dupa clinciul initial si dupa ce lucrurile sunt lamurite, cei doi vor face echipa pentru a deslusi acest mister.

De obicei, filmele politiste sunt sterilizate si nu se constituie decat ca naratiuni spuse dintr-o parte sau alta a legii si cum este aplicata/ incalcata ea. In the Heat of the Night are toate trasaturile unei povestiri de suspans, mai ales ca si cadrul, orasul mic, unde toata lumea se cunoaste si fiecare are ceva de impartit cu altcineva, contribuie la asta. Numai ca plasarea actiunii in sudul Americii si introducerea unui negru emancipat in mijlocul ei ii confera o dimensiune speciala: prejudecatile rasiale.

Acestea se manifesta pregnant, precum o arsita care usuca abilitatea oamenilor de a fi toleranti: personajele simpatice devin antipatice, cele antipatice devin si mai antipatice si chiar personajul lui Sidney Poitier, altminteri echilibrul intruchipat, isi pierde cumpatul. Aceasta atmosfera atipica este completata de echipa de investigatori care e departe de clasicul duo albul tacut, incruntat si serios – negrul educat pe strada, locvace si smecher. Sidney Poitier e stilat si inteligent, un rol croit impecabil pe masura acestui extraordinar actor de culoare.

Cu toate acestea, nu el a luat Oscarul pentru rol principal (unul din cele cinci pe care le-a castigat In the Heat of the Night), ci partenerul sau de pe ecran, Rod Steiger. De ce? Pentru ca este cea mai notabila mediocritate care a aparut vreodata pe marele ecran. Nu are nicio calitate, nu se bucura nici macar de respectul concitadinilor sai, nu are decat un bun simt elementar, care ii spune insa ceea ce inteligenta impregnata de prejudecati le ascunde altora: ca negrul e destept si folositor si nu e nici om rau.

Relatia dintre cei doi va evolua cu impunsaturi si nervi catre un final care coincide cu al filmului, si care se constituie intr-o manifestare a prieteniei, mai retinuta decat cea din finalul Dances with Wolves, dar cel putin la fel de emotionanta.

Aprilie 7, 2010

Sa privim pictura! (XLI)

La maja desnuda

La maja desnuda

La maja vestida

La maja vestida

Pot sa va provoc din nou la un joc al deosebirilor, asa cum am facut-o la picturile lui Georges de la Tour.

Dar ce imi doresc mai mult este sa va indemn sa reflectati asupra arsenalului de seductie al unei femei.

La maja desnuda este un nud frumos, care poate sta alaturi de Venus din Urbino sau de Olympia ca valoare. Dar La maja vestida este tabloul care dezvaluie tainele puterii sexului neinspirat numit slab: privirea lasciva si gesturile lenese care parca invita la pacat.

Cronologic, La maja desnuda a fost pictata prima; admirabil este insa umorul lui Francisco Goya, care, acuzat de indecenta, a acoperit carnurile, dar nu eliminat ispita din a doua pictura.

Nota: Am lasat titlurile in spaniola pentru ca au o frumusete aparte in limba in care s-au nascut.

Aprilie 5, 2010

Old school, old school

Era o vreme cand scriitorii taiau halci masive din viata inconjuratoare si le transpuneau in romane, fara a mai adauga emulgatori de stil sau condimente literare ciudate. Aceasta este vremea careia ii apartine si Martin Eden de Jack London.

Cartea are vreo 500 de pagini scrise ale unui narator omniscient, care ne povesteste gandurile personajelor sale. Principal este un marinar tanar viguros si necizelat care are norocul sau ghinionul (alegerea va apartine) de a intalni o fata de familie buna, cultivata si finuta. Lovit fiind de morbul amorului, se hotaraste sa se ridice la inaltimea status-ului ei social si se pune pe citit si invatat cu ardoarea cu care un om inteligent se apuca de o meserie noua. Treptat, personalitatea sa se modifica, iar Martin Eden isi construieste scara catre turnul de fildes al intelectualilor sadea, cu toate chinurile aferente, pe care le stim si de la neaosul Camil Petrescu.

Naturaletea este cuvantul de ordine al acestui roman. Transformarile interioare ale personajului principal si perceptia asupra persoanei iubite, careia ii descopera gradual defecte si limite sunt redate intr-un mod care ilustreaza perfect conceptul de autosuficienta a operei literare, enuntat de Vargas Llosa: fiecare cuvant pare sa fi fost dintotdeauna acolo, niciun alt cuvant nu ar fi putut fi ales mai inspirat.

Pe langa stilul aparent desuet in era fluxurilor de constiinta si a frazelor fara punctuatie, lungimea cartii ar avea darul sa descurajeze pe multi. Acordati-i totusi o sansa lui Martin Eden si, nu numai ca veti constata ca paginile vor curge pe nesimtite, dar veti si constientiza ca o capodopera ar nevoie de spatiu si timp pentru a se manifesta in plenitudinea ei.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.