Caiet de insemnari

August 30, 2013

O mare incurcatura

platon-republicaNa, ca mi s-a infundat. N-am pe unde scoate camasa. Am scris despre carti mai noi sau mai vechi, mai cunoscute sau mai putin cunoscute, despre marketing, despre simboluri, despre istorie. Intr-un fel sau altul, m-am descurcat in datul cu parerea.

Dar ce ma fac acum, cand am de comentat despre Republica de Platon? Ce as putea sa adaug despre o lucrare atat de influenta in istoria omenirii, asupra careia s-au aplecat alde Hegel sau Bertrand Russell?

Asa imi trebuie, daca mi-am ascultat pardalnica de curiozitate si le-am cerut amicilor de la libraria online Libris taman acest monument.

Aha, uite ceva de care sa ma leg. Republica prezinta o asa mare fascinatie, nu numai multumita densitatii ideilor, ci si a longevitatii. De ce nu impresioneaza Palatul Parlamentului a.k.a. Casa Poporului la fel ca Sarmizegetusa? Pentru ca aceasta din urma a vazut cum veacuri intregi s-au nascut si au murit, iar aceasta calitate atrage admiratia din partea acestor fiinte trecatoare care sunt oamenii.

Idei despre cum s-ar conduce mai bine o societate auzim tot timpul, in zilele noastre cu precadere de la asa-zisii politicieni in cadrul reprezentatiilor de filosofat in dodii numit talk-show-uri. Socotind ca i-ar asculta cineva, cat din ce profereaza ramane drept memorabil in mentalul colectiv?

Republica lui Platon, insa, este obiect de studiu de 2500 de ani si simplul gand ca acum atat amar de timp cineva a ridicat intrebari care starnesc reflectii si astazi da acestei lucrari puterea de atractie a unui monument pe care toti se inghesuie sa-l vada.

Sa facem un exercitiu de imaginatie. Sa zicem ca ar disparea dintr-o data toate realizarile materiale, de orice fel, ale civilizatiilor de mult apuse. Ce ar mai folosi grecii pe post de carlig in promovare, daca nu ar mai avea Parthenonul?

Pun ramasag 1 la 3 ca ar fi o campanie ca aia cu Hagi, Nastase si Nadia, numai ca ar fi cu Republica lui Platon, Etica nicomahica a lui Aristotel si Antigona lui Sofocle.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca am citit Republica de Platon.

Anunțuri

August 27, 2013

Ce nu ne-a placut la Elysium

La biroul de traduceri din Craiova ne-am dorit din tot sufletul sa ne placa Elysium. Unul dintre traducatorii autorizati din Craiova il astepta cu nerabdare inca de cand au aparut primele trailer-e (colegul de la traduceri engleza Craiova se amuza ori de cate ori ne vede incurcati in jargoane omonimice). Dar nu putut cu niciun chip si imediat va spunem si de ce…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com.

Batranetea e grea

UmbertoDDa, stiu, n-am descoperit cine stie ce. Oricine e constient ca batranetea e grea. Oare? Vad atata scarba pe fetele unor tineri cand interactioneaza cu batrani (parca ar spune: de ce-or mai trai astia sa-mi ia oxigenul si spatiul vital?), incat tind sa-i dau dreptate lui Konrad Lorenz.

Cum de-am ajuns, din nou, la aceasta concluzie? Am vizionat Umberto D., un film apartinand neorealismului italian al anilor ’50, care prezinta o situatie similara cu a perpetuu-realismului romanesc contemporan. Protagonistul este un cetatean in etate, fost functionar, fara familie, care se zbate sa supravietuiasca unui trai tot mai scump, intr-o societate pe trei sferturi pauperizata.

Drama cea mai mare a lui Umberto este ca proprietara camarutei in care locuieste vrea sa-l dea afara, pe motiv ca intarzie cu chiria, scopul real fiind de a-si curata casa de orice priveliste neplacuta care l-ar putea atinge pe logodnicul ei. Filmul urmareste stradaniile sale de a face rost de bani si de amana durerosul deznodamant.

Stilistic, Umberto D. se apropie mult de Ladri di biciclette: aceeasi imagine alb-negru care potenteaza mizeria, tehnici similare de a smulge intristarea privitorului si aceeasi ariditate in expresie, fapt paradoxal, daca ne gandim ca aceste doua realizari cinematografice remarcabile vin dintr-o societate pe care eufemistic o putem numi volubila.

Umberto D. se distinge insa de ilustrul predecesor printr-o mai puternica reliefare a personajului principal; spre deosebire de tandemul tata-fiu din Ladri di biciclette care mizeaza pe emotia interactiunii dintre cei doi, batranul Umberto are o personalitate complexa: e irascibil, cam prea strict, un pic ipohondru, dar are simtul responsabilitatii, e cinstit, sociabil cat se poate si, mai presus de toate, e demn.

Aceasta din urma calitate, pretuita in general, tocmai pentru ca e atat de abstracta, se materializeaza in persoana lui Umberto intr-un mod pe care nu ma sfiesc sa-l numesc grandios. Exista un moment in care Umberto aproape ca se coboara sa cerseasca, dar nu reuseste, iar schimbarea brusca a atitudinii sale are o maretie care o depaseste chiar si pe cea a Panteonului in fata caruia se desfasoara aceasta scena.

UmbertoD3

Filmul este regizat de Vitorio De Sica care mi-a castigat respectul si altfel decat prin extraordinarele-i calitati artistice. Inceputul contine o dedicatie a cineastului catre tatal sau. Astfel, De Sica nu mai este doar naratorul glacial care ne conduce prin drama, ci devine el insusi primul care isi pleaca fruntea in fata sortii crude la care sunt condamnati batranii care, mai bine, mai rau, au muncit intr-o societate de un fel, ca sa se vada marginalizati intr-una de alt fel.

Cel mai apropiat suflet de cel al lui Umberto este catelul sau, iar relatia dintre aceste doua suflete m-a ajutat sa accept ceva. Inainte de a spune ce, declar ca nu agreez cainii vagabonzi, nici pe aceia care ii ingrijesc cu fatisa obstinatie (de regula, batrani).

Umberto D. mi-a demonstrat, insa, o capacitate uimitoare a artei: te face sa intelegi si ceea ce nu-ti place.

UmbertoD2

August 23, 2013

Sanscrita si povestea ei

Pentru ca acum putin timp membrii biroului de traduceri din Craiova au mentionat limbile Indiei, unul dintre colegii de la centrul de apostile Haga Craiova s-a hotarat sa patrunda mai in profunzimea povestii unei limbi fascinante, in care au fost redactate capodopere inestimabile ale omenirii: sanscrita…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com.

August 22, 2013

Tenis la Craiova

popeci3Un strop de pasiune. Un dram de vointa. Rabdare din partea lui Frik de la Craiova Forum. Aceste trei ingrediente au contribuit la a-mi oferi saptamana trecuta o experienta deosebita.

La Craiova s-a desfasurat Turneul feminin de tenis Popeci. Spre rusinea mea, nu e la prima editie, insa a fost prima data cand am asistat la vreun meci. Sunt un avid telespectator de tenis si jucator amator ambitios, dar nu foarte inzestrat, astfel ca acest sport imi e foarte apropiat; uneori il prefer fotbalului, e mai clar si mai incitant.

In seara zilei pe care Guvernul a decretat-o cu atata marinimie libera m-am deplasat la centrul sportiv Popeci si am fost suprins de cat de interesant poate fi sa vezi tenis pe viu, chiar daca jucatoarele nu prezentau nume foarte titrate. Aceasta extrem de placuta surpriza m-a stimulat sa ignor o seara petrecuta pana tarziu in oras sambata seara si sa ma intorc pe taramul tenisului duminica dimineata, pentru finala.

Daca e musai sa extrag o morala, as spune ca acela care se biruie pe sine e rasplatit intreit. Meciul pe care l-am urmarit a fost remarcabil din toate punctele de vedere: al calitatii, al dramatismului, al perspectivelor (am avut ocazia sa urmaresc partida din doua parti diferite ale tribunei, iar din corelarea celor doua tipuri de imagini rezulta o placere mai mare decat simpla lor suma).

Pentru trofeu s-au infruntat Alberta Brianti din Italia si Kristina Kucova din Slovacia. Mai mult decat o infruntare sportiva, a fost un duel al unor stiluri diferite si o sa vedeti ca nu exagerez prea mult cand spun ca am vazut, pastrand proportiile, o ilustrare a duelului titanic dintre Federer si Nadal.

Popeci1

Alberta Brianti are peste 30 de ani, loveste reverul cu o singura mana, fie plat, fie taiat, executa multe scurte si vine la fileu des; e colerica (de, e italianca) si oscileaza pe parcursul unui meci, coborand la nadirul ramelor care trimit mingea hat afara sau urcand la zenitul unor puncte controlate impecabil.

Kristina Kucova (Slovacia) este la polul opus, are un pic peste 20 de ani, si foloseste ambele maini atat la rever, cat si la lovitura de dreapta, o raritate pe care nu o mai stiu decat la Marion Bartoli in prezent sau la Monica Seles in trecut; e constanta in joc, iar zona ei preferata este in spatele tusei de fund, de unde returneaza mingile cu o perseverenta exasperanta (curat Rafa, nu?).

Popeci2

In final, a castigat Kristina Kucova, dar nenumarate au fost momentele in timpul celor 3 ore ale meciului cand mi-am adus aminte de o exclamatie involuntara a bestialului meu tata la o finala Steffi Graf vs. Arantxa Sanchez Vicario: De ce nu s-o putea sa le dea amandurora trofeul?

Nu o sa ma apuc acum sa ma plang de lipsa de bun simt a unor spectatori, pentru ca au fost, totusi, cazuri izolate, iar meciul s-a desfasurat, in general, in conditii bune.

Incheiere apoteotica n-am, decat multumiri pentru organizatorii acestui eveniment la care un simplu cetatean al Craiovei s-a simtit excelent.

Sursa imagini: www.trofeulpopeci.ro.

August 19, 2013

Tot ce voiai sa stii despre cruciade si iti era frica sa intrebi

CruciadeleStarnit de lectura anterioara, cea despre Ierusalim, m-am hotarat sa ma cufund un pic mai mult in studiul acelei perioade in care acest oras n-a fost doar un reper pe o harta geopolitica imperiala, ci scopul insusi al actiunilor mai marilor vremii: Cruciadele.

Subiectul in sine nu mi-era necunoscut, dar cartea lui Thomas Ashbridge este asa de abundenta in informatii, incat n-am nicio sansa sa emit pretentia ca nu m-a surprins cu nimic. Dimpotriva, foarte multe lucruri mi s-au repozitionat in minte, vechea configuratie fiind tributara faptului ca lucrarile pe care le citisem prezentau lucrurile dintr-o perspectiva cvasi-unilaterala, a europenilor care intra in contact (violent sau pasnic) cu Orientul.

Ashbridge este englez, asadar consatean cu Richard Inima de Leu, dar asta nu il impiedica sa analizeze in profunzime contextul, personalitatea si activitatea lui Saladin, marele rival al mult ecranizatului rege. I-am folosit pe acestia doi drept exemple pentru ca sunt unele dintre cele mai mediatizate personaje ale cruciadelor, dar cartea aceasta m-a lamurit asupra altor aspecte, dintre care mentionez doar unul: nu Saladin a fost cel care i-a zburat definitiv pe europeni din zona Ierusalimului si a Palestinei, ci sultanul mameluc Baibars, mult mai crud, dar mai eficient in actiunile sale.

Ca un adevarat istoric, adica om indragostit de (a incerca) a deslusi adevarul, Thomas Ashbridge se opreste, in capitolul final si asupra modului cum fenomenul cruciadelor a fost receptat si asimilat de-a lungul timpului. Partea cea mai nevralgica este, evident, prezentul, in care si lumea crestina si cea islamica resusciteaza termeni din trecut: americanii predica o „cruciada” impotriva terorismului, Al Qaida propavaduieste „djihadul” impotriva imperialismului american s.a.m.d.

In atare conditii, autorul isi argumenteaza impecabil demersul de explorare a acelei perioade in finalul cartii, un argument care se poate extrapola la orice inseamna subiect sensibil din istorie:

Realitatea acestor razboaie medievale trebuie explorata si inteleasa pentru a domoli fortele propagandei si pentru a contracara incitarea la ostilitati. Cruciadele trebuie plasate insa acolo unde isi au cu adevarat locul: in trecut. 

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o imagine exhaustiva si echilibrata asupra cruciadelor.

August 15, 2013

Limba vorbita de basci

La biroul de traduceri autorizate din Craiova nu se ferim de niciun subiect sensibil, daca acesta are vreo cat de mica legatura cu universul limbilor de pe glob. O astfel de preocupare a traducatorilor autorizati din Craiova s-a referit la limba bascilor din Pirinei…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com

August 13, 2013

Un barbat si o femeie

huston3Huston1

Filme care seamana izbitor s-au mai vazut. Regizori care sa realizeze pelicule cu subiecte cvasi-identice s-au mai vazut. Dar vreunul care sa dea nastere la doua creatii care sunt, in esenta, aceleasi, dar care fascineaza de parca ar fi unice, mai rar.

John Houston face aceasta notabila exceptie. A regizat The African Queen in 1951 si Heaven Knows, Mr. Allison in 1957. In ambele, cate un tip mai taranos si o tip dedicata religiei ajung in situatia de a depinde unul de celalalt pentru a supravietui vitregiilor si pericolelor razboiului. In ambele cazuri, se contureaza si o aventura sentimentala.

Ajungem aici pe taramul diferentelor care dau valoare individuala celor doua creatii cinematografice.

In The African Queen, intre Humphrey Bogart si Katharine Hepburn idila se concretizeaza si are un aer induiosator, pentru ca niciunul nu este la prima tinerete, iar implinirea pe care ambii o gasesc in dragoste ii insufleteste si le da putere sa infrunte primejdiile.

In Heaven Knows, Mr. Allison, frumusetea relatiei dintre Robert Mitchum si Deborah Kerr consta tocmai in barierele care ii separa pe cei doi, desi atractia e evidenta si reciproca: nesiguranta lui sentimentala vs. castitatea ei, vitalitatea lui vs. spiritualitatea ei.

Si intr-un caz, si intr-altul, barbatul este protectorul femeii, iar femeia cea care, prin simpla-i prezenta, ridica barbatului stacheta moralitatii.

huston2

Interpretarile sunt, fara exceptie, extraordinare, desi, in privinta aprecierii exista o diferenta notabila intre The African Queen si Heaven Knows, Mr. Allison. Pentru primul, Boggie a primit Oscarul (unul cam onorific si aproape tradiv, dar a carui absenta ar fi insemnat una dintre cele mai mari nedreptati din istoria cinemaului), Hepburn a fost nominalizata, la fel si Kerr pentru al doilea, numai Mitchum a fost in mod inexplicabil ocolit de aceasta onoare pe care o merita fara doar si poate.

Mici deosebiri se pot contabiliza si la capitolul trama narativa: in primul film actiunea curge, pe masura ce protagonistii plutesc pe fluviul care ascunde pericole nemasurate, iar in al doilea, se acumuleaza pe masura ce se inmultesc privatiunile la care sunt supusi cei doi naufragiati pe o insula unde mai apar si inamicii.

huston4

In ambele filme, regia lui John Huston debordeaza de placerea de a filma la fata locului, in paduri luxuriante si pe relief accidentat.

Acolo, in natura, un mare cineast ofera doua ipostaze ale acestui tulburator si inaltator simtamant uman care este relatia dintre un barbat si o femeie.

August 12, 2013

Samurai multicultural

La biroul de traduceri autorizate din Craiova ne plac operele de arta multiculturale, in care diferite limbi si civilizatii ale pamantului se imbina armonios (osmotic, cum spune un coleg de la traduceri franceza Craiova, mare pasionat de neologisme). Un astfel de creatie care ne-a atras atentia ne-a fost adusa in atentie de un coleg de la traduceri japoneza Craiova si este un film – Ghost Dog: The Way of the Samurai

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com.

August 11, 2013

Cufundarea in nebunie

Aguirre1Jungla e un loc periculos. E deasa si poate ascunde multe orori, iar cei inclinati sa le infaptuiasca stiu ca au mai multe sanse de a le fi acoperite faradelegile. In plus, jungla este un teren virgin, pe care infloresc rapid vise grandomane.

De la aceasta premisa pare a fi plecat Werner Herzog cand a construit Aguirre, der Zorn Gottes, adaugand si un subtil studiu despre cum se naste o dictatura, cum se umfla pana plesneste si cum se destrama in mod dureros pentru cei implicati in faurirea ei.

O expeditie numeroasa care cauta fabulosul taram El Dorado ajunge intr-un impas si trimite un detasament in recunoastere. Liderul este un nobil prin nastere si prin comportament, dar mana sa dreapta, don Lope de Aguirre, unelteste pentru a-l dobori si deturna misiunea incredintata grupului. Cand brutal, cand insidios, Aguirre isi atinge scopul, numeste o marioneta la conducerea grupului, pe care o exercita de facto si chiar instituie un simulacru de sistem de reguli. Pana si pentru un vag cunoscator al ascensiunii lui Hitler, paralela este evidenta.

Herzog se lasa furat de elegia nebuniei, pe care o dezvolta gradual, si de placerea de a filma luxuriante peisaje amazoniene, astfel ca actiunea este caracterizata de lentoare. Efectul filmic este, insa, pregnant, pe masura ce pluta pe care domneste Aguirre patrunde tot mai adanc in necunoscut, pericolele aproape nevazute se intetesc, iar starea materiala si fizica a echipajului se degradeaza. Numai Aguirre ramane ferm in iluziile sale de marire.

Aguirre3

Personajul principal este jucat de unul dintre marii ciudati ai cinematografiei, Klaus Kinski. Chiar si sa nu stii nimic despre personalitatea-i bizara, si tot remarci faptul ca are un mod aparte de a se comporta/ interpreta (nu m-am decis ce termen ar fi mai bun). Oricum ar fi, figura sa stramba, fizic, dar mai degraba psihic, slujeste perfect atmosferei filmului. Aguirre este prototipului acelui bolnav care ajunge sa ne guverneze.

Pentru subtilul studiu asupra disolutiei civilizatie si a instalarii tiraniei, pentru peisajele fascinante, pentru protagonistul socant si memorabil, Aguirre, der Zorn Gotes merita vazut, in ciuda neajunsurilor care caracterizeaza un film mai degraba de arta, decat artistic.

Aguirre2

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.