Caiet de insemnari

Noiembrie 29, 2010

Sa privim pictura! (L)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Noi
Tags: , , , ,

Cascada

De iluzii optice si imagini imposibile nu cred ca sunteti straini, mai ales ca, daca ati ajuns si pe acest blog, sunteti oarecum obisnuiti cu mediul online si v-au mai trecut prin fata ochilor astfel de creatii.

Am ales un produs al imaginatiei foarte fertile a artistului olandez Escher nu neaparat pentru evidenta sfidare a logicii pe care va las sa o contemplati singuri, ci, mai ales, pentru cadrul jucaus in care iluzia se manifesta. Formele din varful celor doua turnuri, femeia din dreapta jos, terasele din fundal imi sugereaza un univers concentrat fara sa fie aglomerat, intim, fara sa fie solitar. E o lume linistita, fara tumult, gravitand in jurul unor valori solide, in care fluxul vietii se intoarce la origini.

Noiembrie 25, 2010

Tropicul A.I.-ului

Neuromantul este un roman care incepe palpitant si se termina filosofic si, de la un cap la altul, este scris foarte imbacsit. Autorul, William Gibson, s-a chinuit din rasputeri sa creeze o atmosfera futuristica in care tot ce e natural a fost suprimat, in care orice particica a corpului omenesc poate fi schimbata cu produse mai bune sau mai proaste, dupa buget. Lumea imaginata de Gibson musteste de plastic si sintetic si are acel aer lugubru al unui culoar gol de spital, stralucind de curatenie si cu o lumina albastra, halucinanta.

In mijlocul unui astfel de univers dezumanizat il gasim pe personajul principal, un fost hacker de exceptie, care si-a luat-o urat de tot de la niste angajatori mai drastici, si a ajuns sa traiasca la limita societatii si a subzistentei, intrand astfel intr-o galerie ilustra, la care au mai contribuit William Burroughs sau Henry Miller. Apropo de hacker, sa nu cumva sa uit sa va spun ca romanul are si parti in care actiunea se petrece intr-o realitate virtuala, a carei descriere, in cazul in care nu veti sucomba in fata ultratehnicismului stilistic general al cartii, va va da gata cu siguranta.

Omul nostru primeste propunerea de a se alatura unui plan cu alura de sabotaj, cu scopuri care nu ii sunt clare si, cu atat mai putin, noua, cititorilor. Inumana incalceala a evenimentelor, dublata de deja mentionata supraincarcare cu termeni tehnico-futuristici, m-ar fi doborat pana la urma, daca nu ar fi existat un companion al protagonistului, o anume Molly, une gajique fatalle modificata, pe ici, pe colo, prin partile esentiale, avand tintuiti de orbite niste ochelari ca ai Lady Gagai la inceputul Alejandroului si cu lame ascutite care ii ies din buricele degetelor. Simpla ei prezenta m-a facut sa o urmez si sa imi fac loc cu coatele mintii prin paginile Neuromantului.

Plin de vanatai mentale, am reusit, la un moment dat, sa patrund si ceva din noima cartii, care a mai capatat astfel o calitate in ochii mei. M-au atras intotdeauna speculatiile despre autonomizarea intelectuala a tehnologiei care ne inconjoara, ideea ca printre miriade de microcipuri si circuite poate aparea scanteia a ceva ce nu putem numi nici suflet, nici constiinta, dar careia nu ii putem refuza capacitatea de a avea aspiratii sau scopuri proprii. M-a fascinat in Ghost in the Shell, m-a fascinat in GOLEM XIV, iar in Neuromantul m-am vazut din nou incapabil sa ma sustrag acestei atractii.

Macar pentru asta pot sa imi zic ca a meritat truda de a citi cartea.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

Noiembrie 15, 2010

Contrandu-l pe Barthes

Citind Mitologiile lui Roland Barthes, am descoperit un articol care m-a contrariat. Reputatul semiotician lua la refec un film exceptional, in opinia mea: Julius Caesar, (1953), regizat de Joseph Mankiewicz, cu Marlon Brando si James Mason in rolurile principale. Francezul sustinea ca realizatorii s-au concentrat pe detalii nesemnificative si dadea ca exemplu coafurile romane care nu pot ascunde, insa, aerul anglo-saxon al protagonistilor, atmosfera Romei antice neavand astfel nicio credibilitate.

Departe de mine gandul ca Roland Barthes ar fi fost animat de atavisme ale vechii rivalitati anglo-franceze cand a facut aceasta remarca malitioasa; totusi, articolul sau mi s-a parut o nedreptate, astfel ca ma voi lua apararea acestui superb film.

In primul rand, Julius Caesar este o ecranizare foarte fidela a piesei cu acelasi nume de William Shakespeare, astfel ca, desi exista un fond istoric, accentul cade pe expresivitate si pe conflicte morale. Aerul anglo-saxon devine astfel nu numai justificat, dar chiar indicat, pentru ca Shakespeare suna cel mai bine in limba sa materna, pe care o stapanesc cel mai bine, evident, niste actori anglofoni. In privinta detaliilor ironizate de Barthes, ele au contribuit la realizarea unui atmosfere mai pregnante decat imaginase insusi marele Will; ca sa imi sustin spusele, va invit sa cititi piesa originala, sa va concentrati asupra indicatiilor scenice si veti constata ca dramaturgul a vizualizat scenele ca si cum s-ar fi petrecut in timpul sau, nu in Antichitate – apar cosciuge, lumanari si soldati inarmati ca in Evul Mediu.

In al doilea rand, o piesa de teatru, fie ea si ecranizata, se sprijina pe interpretarile actorilor. Iar in Julius Caesar, acestea sunt de la solide, la grandioase: John Gielgud este un insidios Cassius, Louis Calhern este un impunator, dar arogant Caesar, Deborah Kerr este o fragila Portia, victima nefericita a intrigilor in care se lasa prins sotul ei. Iar momentel celor doua discursuri, acele momente devastatoare care ma fac sa ma zburlesc de placere de fiecare data cand le citesc sau le urmaresc ii au ca protagonisti pe James Mason si pe Marlon Brando – primul excelent redand conflictul dintre datorie si o fapta reprobabila, al doilea emanand acea vitalitate inspaimantatoare si fascinanta care i-a caracterizat prima parte a carierei.

Julius Caesar este acel tip de creatie care ia ce-i mai bun din teatru, ce-i mai bun din cinematografie si le combina. In privinta rezultatului, va las pe voi sa va pronuntati, pentru ca eu oricum sunt dincolo de a-mi mai putea fi zdruncinata admiratia pentru acest film.

Noiembrie 9, 2010

Cele doua fete ale suferintei din dragoste

S-ar putea sa fiu catalogat drept rigid, dar cred ca un barbat scrie cel mai bine despre cum iubesc barbatii, asa cum o femeie scrie cel mai bine despre cum iubesc femeile. Desi, daca stau si ma gandesc la Madame Bovary, s-ar putea sa imi gasesc o sumedenie de exceptii care sa ma contrazica. Asa ca trec mai departe, ca sa nu-mi torpilez singur ideile.

Pornind de la premisa mai sus enuntata, veti intelege de ce spun ca romanul Climate de Andre Maurois mi s-a parut inegal ca valoare si pregnanta. Structura sa in sine este fracturata cu buna stiinta, iar asta nu a facut decat sa imi intareasca aceasta impresie. In prima jumatate, avem nefericita istorisire la persoana I a unui tip care se indragosteste de o tipa ciudatica, se insoara cu ea si, dupa cateva luni de lapte si miere, incepe sa parcurga calvarul geloziei, partial justificate si de comportamentul ei enervant, fara a fi vadit condamnabil. Povestea lor se sfarseste cu un divort mai trist parca decat toate melodramele care se sfarsesc cu moartea ei, cauzata de vreo boala sau de iubitul insusi.

In a doua jumatate, o alta femeie, si alta voce narativa, totodata, cam lipsita de incredere in ea, fapt inoculat de mama scortoasa, se indragosteste de barbatul parasit anterior, are noroc ca el sa ii intoarca un pic afectiunea, il ia de barbat si, straniu, accepta umbra predecesoarei, incercand totusi sa aiba parte de un pic de fericire.

Stilul lui Maurois este curat si precis, lipsit de introspectii inutile si, desi trairile personajelor nu sunt descrise clinic, ci literar, le distingi si le recunosti fara probleme. Cel putin asta a fost cazul meu in privinta povestii lui, iar pentru veridicitatea emotiilor pe care le incearca sunt gata sa depun marturie cu propria-mi experienta. Cand vine vorba insa de inauntrul protagonistei feminine, desi apreciez creionarea unei personalitati trunchiate de conventii sociale, manifest aceeasi rezerva care a facut din spumoasa ideea a lui Knott Mutch – Ce stiu barbatii despre femei – un bestseller international, tradus in nu stiu cate limbi.

Noiembrie 3, 2010

Scurte si frumoase

Peregrinarile cinematografice recente m-au purtat tot pe taramul animatiei, scurte de data aceasta. Cu pregnanta in mesaj pe care o degaja scurtmetrajele pentru a compensa durata redusa eram obisnuit, dar nu ma asteptam ca doua astfel de creatii sa imi ajunga la suflet, ignorand cu nonsalanta toate barierele pe care spiritul meu critic le construieste cu incapatanare.

La maison en petit cubes e un melancolic flux al memoriei involuntare pe care un batran solitar il parcurge cand e nevoit sa se scufunde in adancimile casei sale, in cautarea pipei preferate. Dincolo de metafora pasibila de multiple interpretari, a oceanului care creste in continuu si ii obliga pe oameni sa isi cladeasca noi si noi spatii de locuit, filmuletul induioseaza, intristeaza si chiar smulge un zambet (astept sa imi spuneti care e momentul acela). Are ceva din nostalgia melodiei Return to Innocence a celor de la Enigma si din inspiratia vorbelor lui Marin Sorescu: Cu mine se petrece ceva. O viata de om.

The Man Who Planted Trees are in comun cu La maison en petits cubes solitudinea personajului principal, dar difera radical prin mesaj. In timp ce primul este introspectiv, acesta este un indemn la actiunea bazat pe supremul argument: acela al exemplului. Un personaj fara nume (naratorul povestii) colinda muntii istovit si intalneste un pastor taciturn, dar ospitalier, care ii dezvaluie trista poveste a acelor locuri lipsite de vegetatie si de viata. Castigand increderea gazdei sale, povestitorul afla ca, in fiecare zi, ciobanul planteaza cate o suta de copaci.

Cromatica slujeste enorm puterea acestei istorisiri emotionante. Liniile si culorile se descompun si se recompun pentru a ne reda o poveste care se intinde pe multi ani, in care cenusiul initial si lipsit de viata, dominat de un vant aspru, se transforma treptat intr-o mare verde, in care viata reincepe sa palpite. Singura constanta ramane omul acesta neobosit, care planteaza zilnic copaci, fara a cere recunostinta, fara a face valva, fara a fi stiut de cineva. Vocea naratorului (Christopher Plummer in versiunea engleza, Philippe Noiret in cea franceza) ne conduce lin si fermecator si e greu sa crezi ca admiratia care razbate din ea este doar o interpretare si nu e autentica.

The Man Who Planted Trees e considerat o alegorie, dar eu refuz sa-l vad ca pe altceva decat ca pe o realitate.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.