Caiet de insemnari

Decembrie 26, 2009

Sandra din fire n-are lecuire

O persoana cu mania disectiilor intelectuale si care a vazut cateva comedii romantice hollywoodiene poate redacta cu usurinta o lista de trasaturi standard ale acestui tip de film, care, schematic, ar arata cam asa:

– Situatie inedita care genereaza actiunea

– Antipatia si antagonia proagonistilor atinge punctul maxim

– Cei doi se umanizeaza si incep sa se simpatizeze reciproc

– Apropierea dintre cei doi se desavarseste in timpul unui context favorabil (petrecere, ploaie, masina ramasa in pustietate, etc.)

– Un element perturbator provoaca un moment de cumpana in care un protagonist pleaca si celalalt constientizeaza definitiv ce simte

– Protagonistul cu musca pe caciula intreprinde o actiune reparatorie

– Celalalt protagonist nu se lasa mult rugat

– Happy End

Inarmata cu un tabel, aceasta persoana va purcede la vizionarea The Proposal si va bifa toate aceste caracteristici si, eventual, va face minore observatii pe langa.

O sefa de editura (Sandra Bullock), scorpie si eficienta, afla cu stupoare ca, neavand cetatenie americana, va fi deportata si isi va pierde slujba. Asa ca ii vine ideea sa il ia de barbat pe asistentul ei (Ryan Reynolds), un tip aparent moale si cu ambitii de scriitor. Numai ca, pentru a pacali vigilenta celor de la Imigrari, cei doi sunt nevoiti sa simuleze intreg procesul marital, inclusiv cunoasterea parintilor lui si toate cele.

Asta e prima liniuta din lista de mai sus. Consideratii artistice nu prea am de facut, pentru ca o astfel de comedie romantica are un rol limitat si precis, aproape educational, de a binedispune si face incasari, si cum The Proposal nu se abate de la canoanele enuntate, va cam dati seama ce fel de film e.

Singurul aspect care mi-a dat de gandit e interpretarea Sandrei Bullock. Vazand-o, mi-am dat seama ca, intr-adevar, unii oamenii au inclinatii inascute pentru a face unele lucruri si mai putin pentru a face altele.Cele cateva minute de afurisenie de la inceput ii solicita actritei eforturi considerabile, laudabile, dar deloc verosimile, iar apoi, cand scenariul se destinde, se simte mult mai in largul ei cu grimasele si gagurile pe care i le stim, adica nu foarte memorabile, dar simpatice.

Asta mi-a adus aminte si de ce imi povestea mama despre doi mari actori romani, Grigore Vasiliu Birlic si George Vraca. Cand Birlic se impiedica, involuntar, pe scena, publicul radea de se prapadea. Cand George Vraca, ilustru interpret de tragedie, s-a gandit odata sa se impiedice intr-adins, ca sa rada lumea si de el, toata audienta a inlemnit: „Aoleo, s-a impiedicat Vraca!”.

Sa ne revedem si recitim cu bine la anul!

P.S. Poza articolului, impreuna cu reclama aia la telefonie mobila, imi hranesc speranta ca barbatia n-a murit :P.

Decembrie 22, 2009

It’s a bloody western, that is!

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , , ,

Un politist e atat de bun, incat colegii lui par incompetenti, asa ca sefii il transfera in satul cel mai cuminte din Anglia. Acolo personajul nostru se procopseste cu un partener cam tantalau si, cand isi pierduse speranta ca va avea vreodata ceva de facut, incep sa se petreaca niste crime atroce, carora le cad victima membri marcanti ai comunitatii.

Cam pana in punctul asta imi permite constiinta sa va divulg scenariul din Hot Fuzz. Totusi nu ma lasa pardalnica de inima sa nu va spun ca actiunea va lua o intorsatura neasteptata (daca o sa cititi si Jurnal de Chuck Palahniuk, o sa gasiti niste asemanari) si umorul se va ingramadi masiv spre final, cu o bestiala referire la Bad Boys II.

Hot Fuzz este o parodie  a unor genuri consacrate de filme (western, thriller, horror), dar care evolueaza intr-o creatie autonoma si delicioasa, chiar si in cele mai morbide momente ale sale. Nu va ganditi insa la o parodie gen seria Formidabilii, adica exagerata pana la satietate.

Filmul e englezesc, deci are acea trasatura speciala a umorului acestui popor: cele mai mari tampenii sunt spuse cu o seriozitate dezarmanta. Insusi protagonistul e o marturie: politistul perfect e interpretat de Simon Pegg, care oricum numai virilitatea in persoana nu pare. Insa se achita excelent de sarcina sa, ca si restul distributiei, din care mai fac parte Timothy Dalton si Jim Broadbent. Ritmul actiunii nu e cu nimic mai prejos decat cele mai trepidante productii hollywoodiene.

Dupa hohotele de ras, o dilema imi staruie in minte: sa ma bucur ca sunt atat de inteligent si cult ca am deslusit ce locuri comune sunt parodiate in Hot Fuzz sau sa ma ingrijorez ca imi sunt atat de inradacinate in minte, ca se activeaza automat?

Decembrie 21, 2009

DJ Iulius va face un cadou de sarbatori

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , ,

Pentru ca se apropie sarbatorile si nu imi stau la dispozitie decat niste umile mijloace virtuale, va fac cadou acest desen animat cu Tom si Jerry.

Bucurati-va de minunata melodie din Barbierul din Sevilla si de comicul acestor personaje care ne-au incantat copilaria.

SARBATORI FERICITE!

Decembrie 17, 2009

Dilema capodoperei

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , ,

E greu ca, dupa o lunga suita de filme contemporane, sa comentezi unul clasic, asa cum este Hotii de biciclete, regizat de Vittorio De Sica.

Mai ales ca vorbim de o capodopera. Vedeti, tocmai asta e chestiunea sacaitoare! Sunt nevoit sa folosesc cuvinte care au fost atat de uzate, de multe ori fara nicio justificare, asa ca, acum, cine il aude, isi zice: ia uite si la asta ce limbaj de lemn are!

Numai ca, in privinta Hotilor de biciclete, nu am prea multe alternative. Cum sa il descriu altfel: o bijuterie, o productie grandioasa prin simplitatea ei, o incununare a artei cinematografice? Greu, greu…

Dificultatea e sporita si de subiectul aparent prea putin palpitant. In Italia de dupa razboi, viata e grea si locuri de munca sunt putine (e criza, ca sa le usurez decodificarea celor care si-au bagat cuvantul asta in baza vocabularului). Un barbat cu familie are sansa de a primi o slujba bunicica, dar are neaparata nevoie de o bicicleta. Sotia sa isi rupe de la inima si vinde asternuturile si indispensabilul mijloc de locomotie intra in posesia familiei. Numai ca, inca din prima zi de munca, omului ii este furata bicicleta, iar acesta porneste a doua zi, impreuna cu fiul sau, sa o gaseasca in labirintul orasului Roma.

Din aceasta simplitate izvorasc marile calitati ale filmului: realismul si intensitatea trairilor. Speranta, amagire, cearta, disperare, toate se succed si se impletesc, gratie interpretarilor tatalui si fiului. Ajung din nou in acel punct nevralgic – cum sa le descriu: remarcabile? impecabile? geniale?!?!

Senzatia de neputinta in a descrie o capodopera e pretul inevitabil pe care trebuie sa il platim pentru existenta ei.

Nu cred ca exista taxa mai draga mie decat asta.

Decembrie 10, 2009

Sa privim pictura! (XXXIV)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , , ,
Aivazovski

Marea talazuita

Desi rusii nu au fost navigatorii cei mai titrati ai istoriei, din randul lor a iesit pictorul care a redat marea cu o dragoste inegalabila: Ivan Aivazovski.

La el nu e nici geografie rece, dar nici personificare absoluta. E o entitate nedefinita care te poate inghiti fara mila daca esti in mijlocul ei sau iti provoaca un adevarat extaz cand o admiri de departe, infatisata cu acea spectaculozitate pe care numai romantismul a putut-o plasmui.

La finalul sectiunii de arta europeana de la Muzeul National de Arta din Bucuresti, privirea mea, deja rasfatata cu nenumarate creatii superbe, dintre care un Rembrandt si un El Greco, mi-a cazut pe un tablou de Aivazovski, care, desi de dimensiuni considerabile, era, in mod regretabil, amplasat undeva intr-un loc stramt. Nu e acesta pe care vi-l prezint, dar trebuia sa va impartasesc ca a vedea o pictura a rusului in original e o experienta pe care n-o poate egala nici cel mai glossy album de arta.

Vizualul se distribuie si la celelalte simturi si foarte curand te gasesti inconjurat de aerul tare si sarat al unei mari ostile si grandioase deopotriva.

Decembrie 9, 2009

Cronica de femeie

O chilianca titrata in materie de literatura, Isabel Allende, s-a documentat si si-a pus in minte sa spuna romantat povestea formarii poporului ei, ceva gen Saruta pamantul acesta de Ileana Vulpescu.

Ines a sufletului meu e povestea unei femei pe nume Ines Suarez, care l-a insotit si l-a sprijinit pe Pedro de Valvidia, cel care a pornit din Peru, chitit sa fondeze o noua tara si care a si reusit, dupa o calatorie chinuitoare si dupa lupte feroce cu bastinasii.

Ca si romanul Ilenei Vulpescu, si cel al chiliencei are meritul ca face istoria accesibila, numai ca are si unele pacate. Daca in cazul romancei e vorba de patetismul apasat, in cel al lui Isabel Allende stilul narativ cam scartie. Povestea e spusa la persoana I, din perspectiva acestei Ines, o persoana energica si patimasa, dar capitolele care descriu viata conchistadorului pana sa i se incruciseze viata cu a ei sunt redactate cu un realism rece, de secol XIX. Unde mai pui ca in mijlocul unor descrieri ale vietii pseudorurale a colonistilor apare ca nuca in perete cate un neologism gen „comasare” (la asta nu stiu daca nu cumva ar merita invinovatati traducatorii).

Meritul cartii, caci nu ii lipseste si asa ceva, este ca intram in profunzimea sufletului unei femei. Sub cronica romantata avem un subtil studiu de caz multilateral care explica aforisme binestiute gen: in spatele oricarui barbat puternic e o femeie puternica; femeia, ochi alunecosi, inima zburdalnica; in fiecare femeie e cel putin o coasta de drac etc.

Decembrie 6, 2009

DJ Iulius se grabeste sa faca voodoo

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Dec
Tags: , , , ,

De cantaretul asta habar nu aveam pana sa dau de el din intamplare, dar melodia asta m-a captivat.

Ma face sa imi imaginez un cadrul nocturn, macabru, in care un batran ciung si cu un ochi lipsa, intr-o camera intunecata, ticsita cu mirosuri de plante halucinogene, inteapa o papusa de ceara infatisandu-l pe Geoana sau pe Basescu (dupa preferinta fiecaruia).

Sa votati bine!

Decembrie 5, 2009

Cele doua fete ale alienarii

Mult timp n-am inteles de ce americanii considera De veghe in lanul de secara asa un reper al culturii si identitatii lor. Dupa ce am citit Bullet park de John Cheever, am deslusit raspunsul – pentru ca asa e.

Tipul inadaptat, care nu isi mai gaseste locul pe lumea asta e si subiectul acestui roman, numai ca autorul ia acea personalitate alienata, superb creionata de J.D. Salinger si ii da doua forme, antagonice, dar complementare.

Una este o familie de orasel de provincie, indestructibil ancorata in viata sociala, ai carei membri traverseaza diverse crize de personalitate, cu o concentrare suplimentara asupra tatalui.

A doua ipostaza este cea a unui tip crescut fara familie, care hoinareste lumea in lung si in lat, iar, daca va incumetati sa il categorisiti ca fiind dus cu pluta, nu va inselati prea mult, pentru ca, atunci cand ajunge in oraselul care da si numele cartii, se hotaraste sa il crucifice pe fiul familiei de mai sus, ca sa trezeasca omenirea din marasmul in care s-a scufundat.

John Cheever a fost la un moment dat supranumit „Cehov al suburbiilor” si nu fara temei, pentru ca are o maniera similara cu a marelui rus in a reda forfota interioara a gandurilor cu precizia si detasarea unui emitator plantat in mijlocul lor.

Din ciocnirea celor doua fete ale alienarii reiese concluzia: Fie familia cat de rea, tot mai bine e cu ea.

Blog la WordPress.com.