Caiet de insemnari

Iunie 30, 2011

Puterea hiperbolei

Carti despre cum sa te descurci intr-o lume cu oameni tot mai dificili sunt destule, iar Oameni toxici de Marsha Petrie Sue nu e nici pe departe in esalonul I.

Are un limbaj sec, iar dupa bucata tipologiei nasolilor urmeaza pagini de formulare pe care un roman, si asa satul de declaratii referitoare la venitul pe care nu prea il are, le va detesta instant. Cred ca si traducerea a avut un rol in impresia asta defavorabila, pentru ca nu prea mi s-a parut cursiva si, pe deasupra, am dat peste cateva „care” in loc de „pe care”, fapt pe care il urasc de-a binelea (mai ales cand mi se intampla mie in vorbire).

Cu toate acestea, Oameni toxici are un merit care, indraznesc sa spun, face sa merite sa lecturezi rapid aceasta carte: titlul. O sintagma tare, care iti ramane in minte si care, repetata cu obstinatie pe fiecare pagina, se transforma intr-un reper prin care iti evaluezi relatiile cu ceilalti.

Dincolo de marketingul indubitabil al acestei formulari, exista un sambure de adevar: unii oameni otravesc mediul in care traiesc, ii seaca de energie pe ceilalti si se hranesc numai din trairi negative. Sa ridice mana cine n-a dat niciodata peste astfel de ipochimene.

Bun, acum ca ne-am lamurit ca n-a scapat nimeni, ganditi-va de cate ori v-ati jurat sa nu mai aveti de-a face cu ei, dar conjunctura si bunul vostru simt v-au tras din nou in situatii in care sa va faceti nervi si sa va irositi energia degeaba.

Cum sa ramai ferm, cand aceste persoane „toxice” fac parte chiar din familie, grupul de prieteni sau colectivul de la serviciu? As vrea sa stiu panaceul, dar cert e ca, in conditiile in care omenirea s-a angajat pe un fagas in care sanatatea mintala va fi un bun de lux, avem nevoie sa te impotrivim atitudinilor negative prin orice mijloace ne sunt la indemana.

La asta servesc hiperbole precum „oameni toxici” sau ca „terorismul relational” al lui Jacques Salome – sa ne intareasca increderea si hotararea de a a proceda precum spunea Hamlet:

I must be cruel only to be kind.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca mi-a oferit inca un argument impotriva negativismului.

Anunțuri

Iunie 27, 2011

Daca realitatea nu v-ajunge

Acum nu foarte mult timp am inceput sa popularizez un subiect foarte ingrijorator pentru mine si pentru locuitorii Doljului si, poate, chiar pentru cei din intreaga tara. Pentru aceia carora le e lene sa dea click pe link-ul asta, Bulgaria intentioneaza sa construiasca un depozit de materiale radioactive la doar cativa kilometri de granita cu Romania.

Tot gandindu-ma cum sa contribui prin umilele-mi mijloace la raspandirea acestei stiri, pentru ca am convingerea ca numai mobilizarea masiva si activa a opiniei publice poate face ceva impotriva unei asemenea initiative catastrofale, mi-a venit ideea sa indemn lumea sa vada un film despre pericolele unui accident nuclear.

The China Syndrome are exact acest subiect si, daca sunteti genul care (o sa citez din memorie pe cineva caruia i s-a spus despre aceasta stire) „nu pune botul la prostiile scrise de presa”, atunci veti experimenta neplacutul paradox de a fi mai abitir convinsi de o realizare fictiva.

O reporterita specializata pe subiecte care mai de care mai superficiale (aniversari la Zoo, felicitari audio-vizuale etc.), interpretata de Jane Fonda, ia o echipa de cameramani si merge la o centrala nucleara pentru a face o prezentare cu iz de advertorial. Exact in momentul cand se aflau deasupra camerei de control, un accident ciudat zguduie centrala si psihicul personalului, in special pe al unuia dintre coordonatori (Jack Lemmon). Toata panica din camera de control e filmata din spatele unui perete de sticla de Michael Douglas, unul dintre cameramani, un tip cu vadite inclinatii anti-nucleare.

Ce urmeaza sunt doua fire narative tangentiale, al lui Jane Fonda, prinsa intre comoditatea unei slujbe facile si pornirile de jurnalist veritabil, si al lui Jack Lemmon, sfasiat intre munca si energia investite in centrala nucleara, pe care o considera o parte a lui, si groaza fata de efectele incalculabile ale defectiunii care devine tot mai clara, dar pe care colegii si superiorii se chinuie sa o musamalizeze.

Filmul abunda in imaginii cu instalatii, presarate cu cadre scurte in care o valva sta sa pocneasca sau un lichid se prelinge nevazut. Toate astea creeaza un senzatie de iminenta a dezastrului, la care mai contribuie interpretarea magnifica a lui Jack Lemmon care, chiar daca iti vine sa razi cand il vezi prima data, pentru ca iti aduci aminte de Some Like It Hot, te obliga parca sa intri in drama care il macina, si o alegere neobisnuita, dar foarte inspirata in cazul de fata – lipsa muzicii de fundal. Nu avem arii dulcege pentru momentele romantice, nici stridente pentru momentele de intensitate maxima, nici nelinistitoare pentru suspans. Avem doar voci expresive, sunete de instalatii si, mai ales, momente de tacere prevestitoare de rau.

The China Syndrome mi-a produs exact sentimentul pe care sper sa-l provoace si altora: o spaima pe care nici cele mai solide tehnici sufletesti nu au putut-o anihila complet, o teroare latenta care se activeaza la simplul gand ca energia nucleara, in combinatie cu vesnicele pacate omenesti – prostia, trufia, lacomia, lasitatea – ne poate compromite iremediabil existenta.

Vedeti acest film si poate va veti indura sa trimiteti macar un mail sau o solicitare catre autoritati.

Iunie 22, 2011

Sa privim pictura! (LVII)

Hristos mort

Traim in era 3D-ului; chiar si la destul de modestele cinematografe din orasul in care traiesc s-a introdus aceasta tehnologie care zguduie simtul vizual.

Dar ablitatea de a transforma o suprafata plana intr-un tridimensionala nu e neaparat apanajul epocii moderne, iar un exemplu care imi sustine spusele este aceasta extraordinara pictura a lui Andrea Mantegna, realizata acum 500!!! de ani.

Cred ca sunteti de acord cu mine ca efectul vizual al tabloului Hristos mort este uimitor, parand ca te plaseaza la capatul patului unde a fost asezat Mantuitorul dupa rastignire, pentru a fi jelit de cei dragi.

Cromatica este foarte sumara, dar in mod premeditat, pentru ca aceasta saracie a culorilor sugereaza foarte precis si natural infricosatoarea manifestare a mortii.

Figurile indurerate din partea dreapta sporesc dramatismul tabloului si exista informatii ca ar fi fost pictate la ceva timp dupa ce Mantegna revolutiona tehnica perspectivei din timpul Renasterii.

Usorul aer de colaj astfel rezultat m-a facut sa ma gandesc ca o persoana cu un pic de stiinta in Photoshop le-ar putea inlocui cu figuri cu peruci pudrate sau cu jobene sau cu frizuri de hipsteri. Rezultatul ar fi intotdeauna acelasi: imaginea sfasietoare a cuiva plecat dintre noi, pe care cei dragi il jelesc, pentru ca doar atat le-a mai ramas.

Iunie 20, 2011

Catharsis animat

Rar mi-a fost dat sa ma simt la finalul vreunui film de animatie cum s-a intamplat la Mary and Max. Nici anime-urile, care trateaza teme foarte adulte, nu m-au trecut printr-o asemenea suita de emotii, incat sa spun despre mine (precum in The Rhyme of the Ancient Mariner) ca am devenit un „om mai trist si mai intelept”.

O fetita uratica singuratica. Un barbat sociopat si obez singuratic. Hazardul ii aduce in situatia de a coresponda si de a deveni ceea ce in englezii numesc „pen pals”.

De multe ori constatam ca tragicul si comicul coexista intr-o opera literara sau cinematografica; am inventat chiar un cuvant – tragicomic – pentru a descrie o astfel de ingemanare. Dar nici acesta nu este suficient pentru Mary and Max, pentru ca acele doua componente ale sale stau totusi separate si intr-o succesiune clara, pe cand, in acest film, de la cadru la cadru si de la cuvant la cuvant, sari de la induiosare la tristete, de la rasete la ochi umezi, de la incantare la stupoare (wtf pentru cititorii de dupa 1989).

Mi-e greu sa descriu actiunea, dar mi-e foarte usor sa laud o sumedenie de alte aspecte: subtilitatea scenariului, care abunda in detalii de tot felul, vocile personajelor (Toni Collette, Philip Seymour Hoffman sau Eric Bana), figurile lor puternic caricaturizate, dar haioase si expresive, sau muzica, perfect companion al multitudinii de trairi pe care acest film le declanseaza.

Mary and Max este un film atat de frumos, incat nici nu mai are rost sa mai storci vreo morala din el.

Mi-ar placea sa am aceste figurine pe masute pentru living, dar la nivel de amenajare a bucatariei, nu mi-ar placea sa fie ca apartamentul lui.

Iunie 16, 2011

Similitudini suedeze

Am terminat de curand un scurt, dar nici pe departe usor, roman al lui Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, si m-am trezit facand o multime de paralele cu o alta opera de marca, A saptea pecete, regizat de Ingmar Bergman.

Ambele au teme profunde, atat de profunde ca niste recitiri/revizionari sunt mai mult decat indicate: credinta, cautarea, pierderea si regasirea ei, sensul existentei umane. Si cartea si filmul folosesc fundalul istoric al Evului Mediu, o perioada imbibata de superstitii si temeri escatologice, dar pe care le prelucreaza si le transforma in reflectii ale omului dintotdeauna.

Amandoua creatiile sunt un pic paradoxale: autorii evita pe cat pot briz-brizurile stilistice, dar cu toate acestea, devin foarte vizuale. Prin cateva randuri, Lagerkvist schiteaza sugestiv imaginea unor pelerini dormind claie peste gramada, iar cat despre pelicula lui Ingmar Bergam, daca vrei sa alegi o scena memorabila, o poti face la intamplare.

Mediile in care se desfasoare dramele existentiale ale romanului, respectiv filmului, sunt mizerabile, purulente si insalubre, dar maiestria celor doi creatori sta in a ocoli aceste aspecte si a scoate in fata goliciunea sufleteasca si tulburarile interioare, care dor mai mult decat cele mai acute suferinte fizice.

Si Moartea lui Ahasverus si A saptea pecete prezinta diverse nivele de interpretare. Poti sa citesti/privesti, sa te minunezi si sa te gandesti sau, cunoscand diversele simboluri medievale, sa te minunezi si mai tare de cata expresivitate au avut cei doi in a le prelucra si integra operelor lor.

Ahasverus se refera la mitul evreului ratacitor, care, pentru vina de a-L fi batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei, a fost osandit sa bantuie pe pamant pana la Judecata de Apoi; mentalul colectiv din perioade Marii Ciume care a devastat Europa in secolul al XIV-lea este excelent redat de Bergman (scena flagelantilor ramane, in opinia mea, una dintre cele mai tulburatoare pe care le-a dat nastere cinematografia), iar „dansul mortii” (motiv recurent in folclorul medieval) din finalul filmului a devenit una dintre acele imagini copiate si pastisate copios de-a lungul timpului.

Insa, cel mai important lucru pe care il au in comun A saptea pecete si Moartea lui Ahasverus este ca amandoua sunt creatii de o valoare incontestabila.

Iunie 12, 2011

Doza dubla de Huxley (2)

Cea de-a doua parte a provocarii lansate de prietenii de la libraria online Libris este Insula, ultimul roman al lui Aldous Huxley, in care scriitorul englez revine la tema din Minunata lume noua, dar dintr-o perspectiva diferita.

Un englez, jurnalist care nu ezita sa mai faca si trebusoare murdare pentru mari corporatii, supravietuieste unui naufragiu si ajunge ca vai de el, ranit fizic si sufleteste, pe tarmul Palei, o insula ai carei locuitori s-au apropiat de visul interzis al omenirii: o societate ideala. Prins intre bunavointa celor care il ajuta si duplicitatea catorva conducatori ai insulei, care vor sa rastoarne ordinea existenta, personajul principal descopera treptat aspectele care compun si conduc la fericirea acestei oaze de liniste intr-un mapamond egoist si lacom.

Actiunea din Insula este mai diluata decat cea din Minunata lume noua si nu mai este rodul unui intelect revoltat impotriva dezumanizarii tehnologice si consumiste a societatii contemporane, ci este mai degraba tanjirea catre liniste a unei fiinte obosite, in amurgul vietii.

Am evitat sa folosesc cuvantul „suflet”, cum ar parea firesc la prima vedere, pentru a realiza o contrapondere fata de caracterul cerebral al distopiei, pentru ca, in Insula, Huxley nu renunta total la conceptiile sale referitoare la rolul tehnologiei in evolutia sanatoasa a unei comunitati, idei pe care le-a expus si in Reintoarcere in minunata lume noua.

Industria este redusa la minim, doar cat sa slujeasca vietii de zi cu zi, contraceptia exista pentru a nu dezechilibra demografic pasnica societate, teste genetice ajuta la identificarea din pruncie a indivizilor cu potential agresiv, carora li se administreaza metodic un drog al fericirii si astfel sunt salvati de la pierzanie.

Ca scriitura, Insula e departe de valoarea Minunatei lumi noi, dar sta in picioare ca viziune, desi foarte utopica, a unui mod de viata in comunitate. In plus, un element de mare originalitate este infuzia masiva de elemente din religia budista, de care Huxley a fost foarte atras spre batranete. Genetica si iluminare, o combinatie care pare sortita esecului dintru inceput, dar, cumva, scriitorul englez o face sa mearga, chiar daca pentru asta ii trece pe cititori prin prelungi elucubratii, care, ca si la experienta literara anterioara, te obliga sa le survolezi rapid cu privirea.

Pasiunea pe care Huxley o afiseaza fata de substantele halucinogene, ca mijloc de a o duce mai bine, m-a amuzat un pic si mi-a lasat impresia unui om batran care a dat nitel in mintea copiilor, dar a existat un aspect care m-a obligat sa respect aceasta extravaganta: moartea, ca moment crucial al existentei. Am simtit ca, simtindu-si sfarsitul aproape, scriitorul a imprumutat fiecarui personaj al cartii cate una din trairile pe care el insusi probabil le-a incercat: teama, atractie, revolta, scarba, impacare. Va recomand ca, in cazul in care cititi aceasta carte, chiar daca va deruteaza prelegerile si paginile pline de filosofie, incercati sa le urmariti cu suficienta atentie, astfel incat sa nu le ratati pe cele despre moarte – sunt sfasietoare, dar te obliga la o radiografie sufleteasca pe care numai un mare autor o poate declansa.

Ca sa termin pe un ton mai vesel, o sa va spun ca ideea lui Huxley ca activitatea fizica este esentiala pentru fericirea trupului si a spiritului m-a uns pe suflet, asa ca, in viitoarea mea societate ideala, comozii au incurcat-o. 😛

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa patrund foarte adanc in tainele literaturii lui Aldous Huxley.

Iunie 8, 2011

Un semnal de alarma!

In timp, mi-am dat seama ca, daca nu vrei sa fii deprimat, e indicat sa nu citesti stirile. Dar nu pot fi deconectat de la realitatea inconjuratoare, chit ca asta inseamna doar sa survolez titlurile.

Am un sistem defensiv psihic bunicel, asa ca rezist la stiri despre criza mondiala, o posibila criza alimentara si altele, dar ieri, in Gazeta de Sud, am dat peste una care mi-a dat fiori.

Pe scurt, bulgarii vor sa construiasca un depozit de deseuri radioactive la Radiana, la cativa kilometri de granita cu Romania, iar, in perspectiva, inca o centrala nucleara la Belene, de asemenea aproape de granita cu Romania. Mai multe detalii aveti aici, iar despre potentialul impact asupra zonei, aici.

Localitati ca Bechet, Dabuleni, Bistret, Goicea ar putea fi direct afectate de radiatiile emanate de acolo si nu-mi fac iluzii ca eu, in Craiova, as fi cumva ferit de ele, la fel cum oricine din sudul Romaniei nu s-ar mai simti in siguranta.

De asemenea, fara a fi lipsit de respect fata de o natie vecina, am dubii ca bulgarii au atata experienta incat sa realizeze un proiect care sa nu prezinte niciun fel de pericol. Si, oricum, dupa dezastrul de la Fukushima, pe care il stim cu totii, energia nuclera nu mai inspira siguranta nimanui.

Un fapt care ma intriga si ma nelinisteste este ca nu am vazut aceasta stire in instiutiile de presa de nivel national, pentru ca o stire de astfel de gravitate nu poate interesa doar Doljul si judetele limitrofe.

In perspectiva dezbaterii publice care trebuie sa urmeze si a deciziei pe care autoritatile romane trebuie sa o ia, adica de a se opune, va rog staruitor sa trimiteti mail-uri, notificari sau orice altceva catre institutiile de mediu si cele cu atributii in domeniu, pentru a a-i convinge pe bulgari sa mute aceste pericole pentru viata oamenilor departe de granitele Romaniei sau chiar sa renunte la idee.

Pentru cei din Dolj aveti aceasta adresa de mail – office@arpmdj.anpm.ro – la care puteti trimite un mail pentru a exprima opozitia, dar nu va limitati numai la asta.

Faceti tot ce va sta in putinta pentru a raspandi stirea si a contribui la eliminarea unui pericol pentru noi toti!

Iunie 7, 2011

Tuse romanesti la Hollywood (inceputul)

Povesteam mai demult despre Jean Negulescu, aventura sa hollywoodiana si cea mai titrata creatia a sa, Johnny Belinda. Acum am mers inapoi in timp la primul film pe care l-a regizat integral, The Mask of Dimitrios.

Negulescu a ajuns sa realizeze aceasta pelicula, dupa ce primise o lovitura destul de grea: nici nu incepuse bine lucrul la The Maltese Falcon (da, da, ati citit bine), ca producatorii l-au inlocuit cu John Houston. O alegere inspirata, de ce sa nu recunoastem, pentru ca a rezultat o capodopera a filmului noir, iar Negulescu, nevoit sa se reorienteze, a dat si el nastere unei creatii remarcabile.

The Mask of Dimitrios incepe cu un cadavru gasit pe malurile Bosforului, pe care autoritatile turce il identifica drept al unui faimos criminal, renumit in intreaga Europa pentru infamiile si cameleonismele sale. Seful politiei turce destainuie la o petrecere cateva detalii din viata si activitatea lui Dimitrios unui scriitor de romane politiste (interpretat de Peter Lorre), iar acesta din urma porneste intr-un periplu european pentru a deslusi pasionanta si misterioasa viata a omului despre care se spune ca e autorul atator si atator faradelegi. Un strain corpolent si cu motivatii obscure (Sydney Greenstreet) il supravegheaza si il insoteste pe nevazute.

Strutura narativa, cu o actiune brazdata de flashback-uri, in care il vedem pe Dimitrios (Zachary Scott) manipuland oameni dupa bunul plac, aduce, evident, cu Citizen Kane, dar Negulescu s-ar fi putut mandri ca a prefigurat un mod anume de construi atmosfera, conferind unui personaj absent o aureola incarcata de admiratie, dar si de adversitate din partea celorlalte personaje; vom regasi aceasta tehnica, peste cativa ani in The Third Man si peste cateva decenii in The Usual Suspects.

Actiunea filmului nu este spectaculoasa in sine, dar, luata pe bucati, este impresionanta. Partile lui Dimitrios sunt subtile studii psihologice despre cat de jos poate impinge cineva lipsa scrupulelor in a utiliza slabiciunile celorlalti, iar cand Lorre si Greenstreet, doi actori cu infatisari aparte si voci unice, impart ecranul, rezulta niste dialoguri cu un umor foarte fin, iar ca privitor, nu stii pe care dintre ei sa-l simpatizezi mai tare, dupa ce, in The Maltese Falcon, nu stiai pe care sa-l antipatizezi mai tare. Daca analizez cele doua filme ale lui pe care le-am vazut pana acum, imi dau seama ca una dintre calitatile incontestabile ale lui Jean Negulescu ca regizor a fost ca stia sa scoata ce-i mai bun din actorii cu care lucra.

Daca in Johnny Belinda l-am simtit pe Negulescu-romanul, in The Mask of Dimitrios l-am simtit pe Negulescu-cosmopolitul, cel care a peregrinat enorm pana sa-si gaseasca un rost in Cetatea Viselor. Aceasta experienta de hoinar i-a folosit in acest caz, pentru ca, prin cateva decoruri si costume, reuseste sa redea sugestiv varietatea locurilor unde se desfasora actiunea.

Singurul neajuns al acestui film este finalul, cam dezumflat, dupa ce orizontul de asteptari iti e hranit cu fel de fel de scene de efect. Dar, daca posteritatea nu l-a blamat prea mult pe Jean Negulescu pentru asta, ar fi culmea sa o facem noi, conationalii lui, nu? 🙂

Iunie 3, 2011

Sperantele democratiei

In destul de haoticul roman al lui Daniel Pennac, Dictatorul si hamacul, exista, la un moment dat, o foarte succinta, dar lucida defintie a unei democratii functionale: mai un general de buna credinta, mai un jurnalist dedicat, mai cativa activisti nebuni, si asa isi poate duce zilele cea mai slaba forma de guvernamant, dar si singura in care merita sa traiesti.

Z regizat de Costa-Gavras vine parca sa o sustina; la momentul cand a fost lansat (1969), povestea asasinatului unui marcant lider de stanga de catre fortele de extrema dreapta si a tentativei de musamalizare a complotului au revoltat si au starnit controverse, pentru ca junta militara din Grecia se afla la putere, iar pentru occidentalii panicati de spectrul comunismului, era un rau necesar stoparii acestuia. Se spune ca Mikis Theodorakis, compozitorul muzicii de fundal, se afla in arest la domiciliu, iar creatia sa a fost scoasa pe ascuns din tara pentru a fi folosita in realizarea filmului.

In zilele noastre, datorita tristei, dar indispensabilei trasaturi umane de a uita ororile, caracterul cutremurator al peliculei lui Costa-Gavras se mai atenueaza si se transforma intr-o superba fresca a etenei lupte dintre dusmanii democratiei si ai libertatii si plapanzii ei aparatori. Are ceva din aerul de documentar artistic al The Battle of Algiers, dar, in cazul de fata, personajele sunt mai clar reliefate si e mai limpede rolul pe care il joaca fiecare in aceasta drama.

Ca urmare, selectia actorilor e facuta cu grija, iar interpretarile sunt fara cusur: militarii sunt politicosi, dar aroganti si le scapara agresivitatea in priviri, cei care le slujesc drept unelte sunt niste degenerati, activistii de stanga sunt aprigi, dar aproape neputinciosi in fata unui aparat represiv bine pus la punct, jurnalistul care contribuie la dezlegarea itelor e agasant, martorii accidentali sunt animati de motivatii puerile.

Se vorbeste mult in Z, exista dialoguri subtile, ambivalente, dar, paradoxal, personajele care atrag cel mai mult atentia se manifesta cel mai putin verbal. Pe Yves Montand il vedem putin, dar seninatatea de martir pe care o afiseaza parca justifica tumultul de dupa asasinarea sa. Irene Papas pare rupta de actiunea principala a filmului si nu dintr-o scapare a scenariului, ci intr-adins, pentru ca asta vrea sa reprezinte: pierderea unei persoane dragi si buimaceala unei astfel de stari.

De departe cel mai interesant personaj este procurorul insarcinat sa cerceteze cazul, interpretat de Jean-Louis Trintignant. Seamana cu Kevin Costner din JFK, numai ca are ochelarii fumurii si, gratie lor, mult timp nu iti dai seama daca e intr-adevar un om al legii sau un om al sistemului. Cand, insa, pozitia-i devine clara, simpatia fata de el creste in valuri.

Mai exista o deosebire intre filmul lui Oliver Stone si cel al lui Costa-Gavras: in JFK investigatia e purtata de un grup care are resursele statului de partea sa, chit ca se confrunta cu o monstruoasa coalitie; in Z, adevarul iese la iveala dintr-o combinatie de incapatanare a celor care il cauta, prostie a celor care il ascund si bun simt din partea celor care ar putea sa nu se amestece, dar aleg sa o faca.

Finalul din Z e tragic, ar fi trebuit sa ma intristeze profund, dar, nu stiu de ce, nu s-a intamplat asa. Poate pentru ca mi-a dat speranta.

That best portion of a good man’s life, his little, nameless, unremembered acts of kindness and of love.

(William Wordsworth)

Dragostea de oameni si dragostea de adevar. Practicate in fiecare zi si democratia chiar are o sansa.

Iunie 1, 2011

Doza dubla de Huxley (1)

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Iun
Tags: , , , ,

Prietenii de la Libris mi-au aruncat o provocare pe care nu mi-am asumat-o foarte des: sa citesc doua carti de acelasi autor, una dupa alta. Mi s-a mai intamplat doar in cazul lui Kazuo Ishiguro (apropo, va sunt dator cu doua recenzii) si al seriei Twilight.

Stai linistiti, asta din urma e doar o gluma; cred ca una dintre cele mai sadice torturi la care m-ar putea supune cineva ar fi sa ma inchida intr-o camera goala, fara ferestre, in care sa nu existe decat chestiile alea scrise de Stephenie Meyer.

Aldous Huxley e scriitorul care mi-a fost pus in brate, iar prima dilema a fost cu care carte sa incep. Am optat pentru o foarte seaca ordine cronologica si am citit Cintec de lebada.

Nu pot sa nu remarc modul aproape inselator in care e rezumata, in mini-prefata, intriga acestui roman. Un istoric este angajat de un milionar cu frica de moarte pentru a examina niste documente vechi, cu scopul de a gasi indicii cu privire la secretele vietii vesnice. Rezultatele ii conduc la un lord englez care supravietuise secole intregi, cu pretul unei animalizari accentuate.

Ce-i drept, am simplificat si eu un pic, dar, oricum, o astfel de perspectiva face o nedreptate cartii lui Huxley, care, intr-adevar, incepe ca si cum ar urma sa se deruleze doar din punctul de vedere al cercetatorului, englez transplantat in lumea arhi-comerciala americana (impact pe care l-a simtit probabil si autorul cand s-a mutat in SUA), dar dupa ce ajunge la resedinta angajatorului, intaietatea sa ca personaj se destrama si se distribuie in mod egal unei menajerii umane care ar face deliciul oricarui degustator de umor cinic.

Alaturi de Jeremy Pordage, intelectualul de 50 de ani care sta sub papucul mamei, il avem pe domnul Stoyte, milionar complexat in copilarie, isteric si ingrozit de perspectiva mortii si care vrea sa-si cumpere linistea sufleteasca facand pe filantropul.

Principala sa slabiciune, fata de care nutreste porniri erotico-paterne, este Virginia, o demozeala fara prea multa minte, care incearca sa-si ascunda instinctele de curvulita in spatele unor aere de fetiscana dulce. Cel care ii zdruncina afectiunea pe care isi imagineaza ca o are fata de bosorogul protector este doctorul Obispo, care are rolul de a-i tine milionarului sanatatea sub control, dar care profita de acesta fara nicio jena si care are obiceiul sa trateze cu femeile in termeni bagabontesti.

Un alt personaj care ii da tarcoale Virginiei este Pete, asistentul doctorului de mai sus, dar, spre deosebire de nesimtirea calculata a lui Obispo, tanarul idealist, fost combatant in razboiul civil spaniol (cartea e scrisa in 1939), o invaluie cu cele mai alese ganduri, imaginandu-si-o ca pe o intruchiparea a puritatii.

In privinta ultimului personaj notabil, nu imi dau seama daca Huxley l-a construit in mod voit ca un paradox sau a cautat un pretext sa-si puna ideile in stare pura in roman. Cert e ca domnul Propter, prieten din copilarie al milionarului Stoyte, are toate calitatile care lipsesc celorlalti – integritate, luciditate, tarie de caracter, ingaduinta, dar are si un pacat de neiertat din punctul meu de vedere: e foarte obositor atunci cand se lanseaza in prelegerile sale asupra unor chestiuni importante, despre care nu ai chef sa citesti oricand: moarte, religie, comuniune intre oameni sau natura mizeriei umane.

Interactiunea dintre aceste personaje si putina actiune a cartii prilejuieste dialoguri dense, inteligente sau amuzante, desfasurate intr-un plan care leviteaza deasupra realului, dar pe care il tulbura cand si cand, asa cum face o libelula cu oglinda apei, cititorul pomenindu-se strafulgerat de cate un adevar pe care il descopera inauntrul sau pe care l-a intalnit in viata de zi cu zi.

Daca toata aceasta fauna umana are valente de universalitate, exista un aspect pur american pe care Aldous Huxley il satirizeaza cat poate: mania de a copia monumente si stiluri arhitectonice din civilizatii diferite, dar prevazute cu toate dotarile tehnologiei moderne. Castelul medieval al lui Stoyte, in care gasim sali orientale, grote de adoratie mistica si cate altele este expresia suprema a unui kitsch deopotriva halucinanat si hilar.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o doza dubla de provocare intelectuala :).

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.