Caiet de insemnari

Octombrie 31, 2012

O sa halim insecte?

Am vizionat de curand o prezentare pe site-ul www.ted.com, in care un olandez a argumentat plin de daruire ca in viitorul apropiat va trebui si va fi indicat sa mancam insecte.

Stiu cel putin o duzină de persoane atat de dedicate curentului carnivor, incat i-ar dori compatriotului lui Van Basten sa se scufunde cu tot cu tara sa rapita apelor pentru o asa insulta adusa stomacului. Dar pe mine m-a pus pe ganduri cuvantarea dumisale.

In primul rând, faptele si datele referitoare la criza hranei, in principal la industria carnii, pareau veridice si deloc tendentioase, nu cum te-ai astepta din partea unui vegan fanatic (apropo, stiti de ce sunt multi vegetarieni tot timpul furiosi pe ei însisi? Pentru ca sunt facuti din carne!). Ascultandu-l, mi-am adus aminte de o stire citita intr-un ziar, strivita intre doua mega articole despre criza politica, referitoare la cantitatea in permanenta scadere a bacon-ului la nivel mondial. Producatorii explicau aceasta situatie prin costurile tot mai mari ale cresterii porcilor care ne furnizeaza cu atata darnicie slana et comp. Poate ineditul plasarii, poate o neliniste pe care o deduc la unele minti mai luminate a facut ca aceasta aparent insignifianta frantura jurnalistica sa mi se lipeasca de memorie, in timp ce restul actualitatilor arzatoare s-au estompat.

Asadar, carnea o sa fie tot mai scumpa, tot mai rara sau tot mai nesanatoasa. Ce facem, ca eu, unul, am incercat vegetarianismul si mai mult de 2 zile n-am rezistat? Olandezul ne-a spus foarte simplu: insectele. Sunt multe si bune. Aversiunea fata de insecte nu e decat o chestiune psihologica si nu e nici macar generalizata; in multe parti ale lumii, lighioanele cu multe picioare sunt chiar delicatese!

Evident, nu toate insectele vor fi de mancare (sper). Nu ma vad fugarind o libarca prin bucatarie, ca s-o zdrobesc cu papucul si apoi s-o intind tacticos pe paine. Dar, si asta m-a frapat cel mai mult, olandezul a adus prezentarea pe un taram foarte actual, nu doar futurist-ipotetic. Ministrul agriculturii din Olanda sprijina cresterea extensiva de insecte destinate consumului, a introdus feluri de mancare din insecte pe meniul ministerului si popularizeaza aceasta tendinta in randul omologilor din Europa.

Deci, la o aruncatură de avion cu cherosen de Romania, niste oameni, cam avangardisti cu moravurile dintotdeauna, dar sanatosi la cap fara doar si poate, au îmbratisat o idee care la noi e la stadiul de gluma cu mare potențial de exploatare (gen cum vor arata insectele cu E-uri, de Valentine’s Day ii faci cadou iubitei/iubitului o cutie de gandaci inveliti in ciocolată, Master Chef va avea o sectiune speciala – Soté de păienjeni etc.).

Problema e: o sa halim insecte in viitor? Sau o sa ne mancam unii pe altii, cum deja am început?

Octombrie 27, 2012

Larry King

Nu e Larry King acela la care va ganditi. E vorba de altcineva.

Mai precis:

Laurence Olivier pretindea oricui sa ii spuna Larry.

Laurence Olivier a fost un monarh absolut al cinematografiei.

Ergo:

Larry King. Era simplu, nu? 🙂

Acum sa va spun cum mi-a venit ideea acestui joc de nume destul de slabut.

Am vazut doua filme din anii ’70. Mai precis doua thriller-e: Marathon Man si The Boys from Brazil. Ambele il au in distributie pe Laurence Olivier.

In primul este un nazist sadic.

In al doilea este un neobosit vanator de nazisti.

Pentru ambele a fost nominalizat la Oscar.

A fost incredibil sa vad cum acelasi actor, aceeasi persoana, isi altereaza cat trebuie infatisarea, vocea, mersul, gesticulatia, incat sa poate trece de la o interpretare la alta. Una il face odios, respingator si fascinant prin rautatea impecabila pe care o afiseaza; cealalta induioseaza si aproape amuza prin fragilitate, dar impune prin abnegatia celui care si-a dedicat viata gasirii si pedepsirii celor care au fost partasi la cea mai mare crima colectiva a secolului: nazismul. Adica Laurence Olivier dintr-un film il urmareste pe Laurence Olivier din celalalt.

Prestatiile marelui shakesperian inalta filmele, dar as fi nedrept, daca n-as recunoaste ca acestea ar putea sta singure in picioare ca realizari de calitate.

Marathon Man nu exceleaza prin actiune, fiind mai mult o suita de momente de efect, excelent regizate de John Schlesinger si impartite intre protagonisti dupa cum urmeaza: o jumatate Laurence Olivier, o treime Dustin Hoffman si restul Roy Scheider.

The Boys from Brazil ii opune vanatorului de nazisti pe Gregory Peck (nimeni altul decat Atticus Finch din To Kill a Mockingbird) in rolul lui Josef Mengele, abominabilul doctor de la Auschwitz, care conduce un plan sinistru ale carui obiective se dezvaluie treptat si a carui inteligenta mi-a smuls un UAU!

Poate nu va place Shakespeare, dar n-are cum sa nu va placa de Laurence Olivier. Argumente sunt cele doua poze surori vitrege de mai sus.

Octombrie 24, 2012

Citizen Steve

Intamplarea a facut ca o parte din cadoul destinat lui amic foarte pasionat de produsele Apple sa cada in sarcina mea. Mai precis, a fost vorba de-o carte, Steve Jobs. Biografia autorizata de Walter Isaacson.

Ca sa nu il ajunga pe amicul in cauza aniversarea fara cadou, m-am grabit sa i-o comand din timp, asa ca am avut-o in posesie vreo cateva zile, rastimp in care am citit cate un capitol, doua, trei, patru si m-am lamurit si eu de ce a fost Steva Jobs asta asa de important.

Cartea e volumioasa, dar nu se putea altfel, pentru ca Jobs, desi n-a prins, saracu’, etatea de 60, a facut atatea la viata lui, incat nu s-ar fi dat satisfactie nici admiratorilor, nici detractorilor, daca n-ar fi fost prezentata in amanunt.

Ce a ales autorul si mi-a placut foarte mult a fost ca a stat de vorba cu Jobs insusi, cand inca mai traia, precum si cu fosti colaboratori, prieteni sau adversari, inainte si dupa sfarsitul acestuia. Urmarea e un creuzet de voci, pareri si impresii pe care le omogenizeaza bine si din care reiese un personaj cu lumini si umbre, cu sclipiri irepetabile de geniu si cu rabufniri odioase.

Esentialmente jurnalistic, stilul lui Isaacson evita metaforele si hiperbolele premeditate, care rasar firesc din marea de informatii prezentate, astfel ca lectura curge si te prinde pe negandite; eu unul, fara sa fiu vreun sprinter intr-ale cititului, m-am pomenit parcurgand aproape 200 de pagini in numai o zi.

Asa am inteles geneza unui fenomen pe care il rezum in urmatoarea istorioara personala: merg la firma cu care colaborez ocazional, intru in biroul de dimensiunea dormitorului meu si dau de cei trei colegi; dimensiunea incaperii i-ar fi obligat indeobste la interactiune personala si, totusi, niciunul nu ii priveste pe ceilalti, ci doar in propriul smartphone. Din cand in cand, cate unul mai mormaie ceva ce aduce a satisfactie generata de performantele propriului gadget; i se raspunde prin alte mormaieli aprobatoare si, eventual, o privire fugara.

Ne place sau nu, asta e lumea in care vom trai de acum incolo, iar pentru asta trebuie sa-i zicem Bogdaproste! sau Ptiu, drace! lui Steve Jobs.

Tot asa am inteles si ce minunata inventie este cartea. Indiferent ce ar contine, ode-n metru antic, biografii de afaceristi sau povesti nifiliste, e un mecanism fizic si intelectual impecabil. E ca roata.

Perfecta.

P.S. In graba de a prinde momentul (moartea unui om important e regretabila, dar profitabila), in traducerea in romana apar si mostre de umor involuntar, una dintre ele chiar intr-un titlu de capitol: Dragostea este doar un cuvant din patru litere :).

Octombrie 23, 2012

Romani, continuati sa taceti!

Au mai trecut doua meciuri ale Romaniei care, nu se putea altfel, au oferit noi prilejuri romanilor sa vorbeasca fara a avea neaparat suportul gandirii.

Mai intai a fost meciul cu Turcia, pentru care toti componentii nationalei + Piturca merita felicitari. Chiar si acum, dupa meciul cu Olanda, tot am fi negri la inima, daca n-am recunoaste ca partida de la Istanbul ne-a oferit acea senzatie asezonata cu emotie pe care n-am mai simtit-o de multisor.

Insa, dupa meci a urmat prapadul declarativ. De data aceasta n-au mai fost afirmatii bombastice de genul „Brazilia, venim!” care aveau ramasite de autoironie, cum au sucurile ramasite de arome naturale. Acum, culmea, vorbele erau mai retinute, dar atitudinea care le sustinea denota faptul ca alde Sandu si Dragomir se si vedeau pe plaja de la Rio, de unde, eventual, il sunau pe Mazare sa-l tachineze: Musiu, suntem la carnaval la mama lui si este za shit!

A urmat insa meciul cu Olanda si colturile gurilor s-au deplasat in convex in concav de urgenta. Urmarea: titluri de ziar care preconizeaza demiterea lui Piturca. Ajuns in acest punct, recunosc ca nu stiu pe cine sa fac responsabil de aceasta ineptie: pe oficialii cu porniri staliniste care lanseaza astfel de scenarii sau pe jurnalistii care vor din rasputeri scandal, de parca vestile bune le-ar aduce sabia lui Disponibilizates deasupra capului.

Referitor la meciul cu olandezii, doua lucruri ma incumet sa spun.

In primul rand, Tatarusanu este la fel de vinovat cat a fost si portarul columbian caruia i-a dat Hagi gol in ’94. Ce sa faci, daca te nimeresti in acelasi moment cosmic in care ii iese unuia o executie fabuloasa? Mai puneti-l pe Lens sa dea cu capul din viteza si de la distanta accea, cu un om pe linia portii, sa vedem daca ii mai iese.

Despre intrarile lui Mutu in teren, numai de bine. Nu stiu de ce va aprindeti asa, pentru ca faptul ca e introdus dupa jumatatea celei de-a doua reprize mi se pare o pedeapsa taman buna pentru aerele sale. Poftim, Aditza, ai 30 de minute sa demonstrezi ca esti atat de bun pe cat ti s-a bagat in cap ca esti.

Pana la urmatoarele meciuri ale nationalei, romani, continuati sa taceti, ca face bine la sanatate!

Octombrie 19, 2012

Sa privim pictura! (LXXV)

Apollo in fieraria lui Vulcan

Un metrosexual intra intr-un atelier auto. Nu, nu e inceputul unui banc, e doar descrierea mai moderna a picturii lui Velazquez, Apollo in atelierul lui Vulcan.

Ii stiam personalitatea artistica, manifestata cu subtilitate chiar in si lucrari apologetice, dar aici spaniolul mi-a aratat o latura pe care nu i-o banuiam: umorul. Uitati-va numai la stralucirea efeminata a lui Apollo, in contrast cu virilitatea probabil nespalata a lui Vulcan si a tovarasilor sai de truda. Ca sa nu mai zic de figurile acestora care sunt cea mai tare expresie picturala a lui WTF pe care am vazut-o vreodata.

Un alt aspect remarcabil al acestei picturi este o natura moarta inserata discret, dar vizibil. Este vorba de ulcica alba smaltuita din partea dreapta sus. Are ceva care ti-o scoate inevitabil in fata, desi restul tabloului e destul de generos cu detaliile. Poate culoarea, poate reflexia luminii, poate pozitionarea putin izolata, nu stiu. Cert e ca joaca un rol la fel de important precum personajele umane in economia unei lucrari deosebite a maestrului spaniol.

Octombrie 9, 2012

Habemus ecritore

Ati cunoscut vreodata un scriitor? Nu o persoana care si-a pus numele pe o carte, ci un scriitor, un om care traieste prin, pentru si din scris. Intr-adevar, Henry Miller a murit, nici Marquez nu se simte prea bine, Murakami si Kadare sunt departe, dar il avem in Craiova pe Liviu Andrei.

E un tip cel putin interesant. Cand l-am cunoscut, mustea de aroganta celui care scrisese o carte din propriul cap, nu compilata de te miri unde, fapt uzual in urbea noastra. L-am revazut in diverse contexte si am constatat ca trufia scriitoriceasca a ramas, dar a evoluat, a fost canalizata in a contura un personaj care scrie si care stie sa vanda ce scrie.

Liviu Andrei a inteles ca oamenii fata de care un atat de olimpian dispret sunt aceiasi care ii dau bani pe carti, ca, daca ii jignesti si oripilezi pe cititori cat sa se simta destepti si rezistenti la scarbosenii, iti cad la picioare, altminteri te trateaza ca pe un ciudat, ca promovarea culturii e un stil literar in sine. Si asa a parcurs Liviu Andrei traseul de la un intelectualism damnat, la Gayzer, cel mai recent volum al sau, care imi miroase deja a succces.

„Te va da pe spate”, ma ameninta autorul. Nu s-a intamplat asa, pentru simplul motiv ca, atunci cand citesc, spatele imi e rezemat confortabil – lectura trebuie sa fie, fizic vorbind, o experienta eminamente relaxanta, oricat de socant i-ar fi subiectul. Iar, in privinta asta, Liviu Andrei a mers pe o triada de controverse: masoni, securisti, homosexuali. Maica Tereza sa fii si macar o categorie tot te loveste in plexul intolerantei. De aici si interesul.

Gayzer abunda in porcosenii, unele provenite din folclor, altele adaptate si altele creatie proprie a autorului; dar trecutu-mi de cititor de Miller sau Palahniuk ma blindeaza impotriva oricaror derapaje de limbaj sau situationale, plus ca, desi hetero, consider ca Brokeback Mountain e un film extraordinar. Insa nu dispera, Liviu, pentru ca toate astea sunt spre binele parerii pe care o am despre romanul tau.

In valtoarea de ineptii pseudo-spirituale, sodomii, fecale si practici oripilante de bulau, exista o poveste. Adica avem niste personaje, pe care le cunoastem prin autocaracterizare, caracterizare din partea altora si din actiuni, iar aceste personaje fac niste chestii, se deplaseaza fizic si moral din punctul A in punctul B. Nu conteaza cat de absurde sau improbabile sunt actiunile. Citim o carte, deci am lasat la poarta rationalul pur.

Ce am sa-i reprosez, totusi, lui Liviu Andrei este ca nu scrie inca pentru eternitate. Face uz prea des de locuri comune contemporane, de obiecte si poante care vor necesita ample note de subsol (si, ca si mine, ati obosit cu siguranta citind un vers din Divina Comedie si apoi o pagina de explicatii). O capodopera e accesibila oricand si oricui.

Fata de mertzanul unui Llosa sau gipanul unui Saramago, Gayzer al lui Liviu Andrei e precum o caruta cu coviltir, plina ochi de alamuri kitschoase, care se deplaseaza incet, dar care, daca o urmaresti cu privirea, te transporta tot unde trebuie: intr-o alta lume.

P.S. Nu va dau cartea cu imprumut nici picat cu ceara. Va fi nevoie s-o cumparati – www.literaturadecutit.wordpress.com.

Octombrie 4, 2012

Inchisoarea mintii

Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (bagati bine la cap acest titlu, pentru ca e prima si ultima oara cand il scriu) este frate vitreg cu Le trou.

Au aceeasi mama, inchisoarea, dar tati diferiti, atat biologic, cat si stilistic. In Le Trou, regizorul Jacques Becker merge pe un stralucit functionalism cu tente minimaliste, ilustrand magnific ingeniozitatea oamenilor, precumsi capacitatea lor de a colabora pentru un tel comun.

Robert Bresson, pe care l-am cunoscut in Au Hasard Balthazar, merge si mai departe cu minimalismul si se afunda mai mult in filosofic, dovada fiind si titlul (cum care titlu?, ala de mai sus, v-am spus ca nu il mai scriu inca o data!).

Daca nu l-as fi stiut pe Bresson dinainte, as fi fost tare descumpanit de modul sau de a realiza un film. Dar asa, familiarizat cu stilul-i de a cere actorilor sa-si reprime interpretarea, de a deshidrata dialogurile la minimul necesar si de a cosmetiza violenta – fizica sau morala – fara a-i stirbi insa din impact, am putut savura o poveste palpitanta, dar si lirica.

Fontaine este un membru, nu foarte marcant, al Rezistentei franceze, care cade in mainile nemtilor. Teoretic, asta s-ar fi soldat cu un glont in ceafa sau intr-o alta zona fatala, dar regizorul e relativ marinimos si il arunca pe protagonist in inchisoare, unde, dupa cateva runde de scarmaneala, incepe o existenta precara, marcata de nesiguranta si teama.

Insa Fontaine e un luptator, nu neaparat cu fizicul, firav si slabit ca urmare a privatiunilor, cat cu mintea, care lucreaza permanent la a gasi sprijin moral, metode a a alunga disperarea si, mai ales, mijloace materiale de a evada.

Fara a fi la fel de ingenios ca Le Trou, filmul (ha, ha, doar nu credeati ca o sa-mi scape iar titlul, nu?) e captivant prin maruntele detaliile operatiunii de evadare, care capata valoare de simboluri, imbibate fiind cu explicatiile seci ale protagonistului si prin solemnitatea unor scene altminteri banale: spalatul zilnic, incolonarea pe culoarele inchisorii sau rondul curtii.

Un aspect aparte al cinematografiei lui Bresson este anti-jocul pe care il impune actorilor. Daca in Au Hasard Balthazar aceasta a parut drept o extravaganta reusita, in, hi hi, pelicula de fata, e fix ce trebuie. Francois Letterier in rolul lui Fontaine e placiditatea in persoana, cu o exceptie. O exceptie care imprima tonul intregului film si anume privirea. Pe figura sa care aduce usor cu a unei vulpi, Letterier nu face decat sa-si miste permanent ochii in lateral, ceea ce inseamna ca pune ceva la cale (sunt sigur ca se va gasi un expert NLP sa-mi confirme spusele). Paznicii nu-i vad privirea, dar noi da si devenim astfel partasi la lupta sa interioara si la zbaterea exterioara, pe care le vom trai aidoma.

Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (considerati ca am redactat simbolul ala format din doua puncte si litera P) este despre inchisoarea mintii, in care nu stam decat daca vrem.

I am the master of my fate.

I am the captain of my soul.

Octombrie 1, 2012

Romania naturala

Am primit saptamana trecuta o invitatie care m-a atras si careia i-am dat curs. World Wide Fund Romania si Garanti Bank au lansat in Piata Mihai Viteazul din Craiova o expozitie de fotografie realizata de Dan Dinu, intitulata Romania salbatica si dedicata unor locuri nu foarte atinse de mana omului, din 13 parcuri nationale ale Romaniei si din rezervatia Delta Dunarii.

La mini-evenimentul petrecut in Sala Maura a restaurantului Minerva (prilej cu care mi-am adus aminte ce frumoasa e) m-am lamurit ce isi doresc organizatorii: natura e importanta; natura trebuie cunoscuta; natura trebuie protejata. Inca de la inceput am avut niste obiectii, care mi-au aparut pur si simplu involuntar in minte, nu dintr-un reflex gicacontrist.

Prima, mai degraba bascalioasa, s-a referit la numele proiectului. Romania e salbatica din multe puncte de vedere, asa ca un titlu ar fi fost mai sugestiv in privinta intentiilor celor care si-au dedicat energii si timp pentru a-l realiza. Tocmai pentru ca a existat o astfel de investitie emotionala, una dintre tipele cu care am stat de vorba nu a gustat gluma, desi eu tot consider ca e decent de amuzanta.

A doua obiectie are radacini adanci si m-a preocupat mai mult. Izvoraste din urmatorul rationament:

1. Axioma – prezenta masiva a omului dauneaza naturii.

2. Fapt – daca omul afla de un loc, devine interesat de el.

3. Fapt – daca un om e interesat de un loc, se duce sa-l vada.

4. Fapt – daca se duce un om, dupa aceea se duc mai multi.

5. Fapt – daca se duc mai multi, se axtiveaza axioma de la punctul 1.

Concluzie: Ce rost are sa faci cunoscute niste locuri cand vrei sa le protejezi de iresponsabilitatea umana?

La aceasta intrebare, pe care nu m-am sfiit s-o adresez, mi s-a raspuns pe larg, cu argumente la care o oaresice lipsa de vigoare logica a fost compensata de pasiunea cu care au fost exprimate.

Oricum, m-am linistit cand am ajuns la expozitia propriu-zisa (care, apropo, mai sta in Craiova pana pe 9 octombrie). Imaginile variaza, de la o frumusete standard, de calendar de perete, la una aparte care imbina poezia cu documentaristica intr-un mod foarte reusit, impresia intarita si de explicatiile pe care artistul insusi ni le-a oferit fara zgarcenie.

Cat timp am petrecut acolo si cat am apucat sa vad zilnic in tranzit spre serviciu, am constatat ca, desi ocupa o zona larga din Piata Mihai Viteazul, nu starnesc decat un interes sporadic din partea trecatorilor, asta in conditiile in care, la doar cateva zeci de metri, vad ochi aprinsi si glande salivare activate constant la vederea rochiilor si telefoanelor de pe A.I. Cuza. Nu-i vad pe aceia care ravnesc cu asa ardoare la bunuri materiale ostenindu-se pe versantii Domogledului, ca Dan Dinu, asa ca pot sa stau linistit.

Dragos a fost alaturi de mine la lansarea acestei expozitii.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.