Caiet de insemnari

Octombrie 31, 2011

Chinezii intra in randul lumii

In mintea mea, Wong Kar Wai se leaga de un superlativ (un gen de eticheta pe care ma sfiesc foarte mult sa o atribui): cel mai frumos film de dragoste facut vreodata. Este vorba de In the Mood for Love (cu Maggie Cheung si Tony Leung), care este cea mai rafinata, induiosatoare si, in acelasi timp, umana, expresie a acestei istorii dintre barbati si femei care a umplut vreodata ecranul.

Dar sa ma scutur de fiorii care ma cuprind de fiecare data cand ma gandesc la aceasta capodopera si sa revin la Wong Kar Wai, un regizor care mi-a mai atras atentia si printr-un scurtmetraj din seria celor dedicate BMW-ului, caracterizat de aceeasi finete de a reda relatiile dintre oameni, totul pe fundalul unor melodii impecabil alese.

Cu Chungking Express, mi s-a lamurit un lucru: ca regizorii mari se duc pe doua directii – tehnicienii (Spielberg, Ridley Scott) si artistii (Bergman, Fellini). Wong Kar Wai apartine acestei din urma categorii, fara indoiala. Remarcabil in privinta lui este ca, desi chinez, opera sa are un aer cosmopolit, cu incaperi invaluite in fum de tigara, jazz si latino, dar si cu destule elemente care te fac sa nu ii uiti originea.

Cosmopolitismul din Chungking Express este chiar mai apasat. Fast food-ul care da si numele filmului comercializeaza diverse astfel de produse si Coca-Cola, are patroni chinezi, dar si angajati indieni, iar clientii sai sunt calatori din toata lumea popositi in gara unde se gaseste.

Filmat cand exuberant si dinamic, cand agale si nostalgic, Chungking Express prezinta doua povesti de dragoste si izbavire, care au ca punct plecare sau de convergenta mai sus numitul loc de procurare facila a mancarii. Temporal vorbind, cele doua segmente sunt inegale: o treime ii revine lui Takeshi Kaneshiro, trairilor sale tragicomice si ananasului pe care il consuma pana la ingretosare; restul de doua treimi il au in prim plan pe Tony Leung care sufera dupa o stewardesa buna de tot care ii fusese iubita o vreme si se consoleaza vorbind cu obiectele din apartament. Amandoi sunt politisti, apropo.

Pe amandoi ii vindeca cate o femeie: pe Kaneshiro o femme fatale, aranjata in cel mai pur stil noir, cu trenci scurt de ploaie, ochelari de soare si peruca blonda (curat Barbara Stanwyck din Double Indemnity), si care are afaceri dubioase cu niste indieni; pe Tony Leung o fiinta ciudata, flower power, care lucreaza la fast food ascultand Beatles cu sonorul la maxim, pare a avea carente grave in comunicarea verbala, dar, printr-o stratagema de care nu iti dai seama din prima, i-o scoate treptat din cap pe fosta cu scopul, destul de evident, de a i se substitui.

N-am sa va spun mai multe, scuza oficiala fiind ca e mai frumos din partea mea sa va las sa descoperiti voi insiva. In realitate, nu prea am cuvinte pentru fantezia, umorul si inspiratia scenariului. Care m-a palit de cateva ori in moalele sufletului prin sublimul lui, ceva ce mi s-a mai intamplat si la Oameni de hartie de Salvador Plascencia: Toti suntem nenorocosi in dragoste uneori. Cand mi se intampla mie, alerg. Corpul pierde apa cand alergi si nu mai ramane pentru lacrimi.

Interpretarile se contopesc cu scenariul si ii dau savoare. Toti pun umarul la frumusetea acestui film, dar cel caruia ii dau premiul meu de popularitate este Takeshi Kaneshiro, a carui bucata m-a fermecat mai mult, desi cealalta este clar mai complexa si mai induiosatoare. Actorul jumatate japonez, jumatate chinez, are acel gen de fata de portelan, incat nu iti vine sa il iei in serios. Dar exact finetea asta efeminata a trasaturilor ii serveste de minune aici, pentru ca in rolul sau are nevoie de naivitate, un pic de fanfaronada si de inima buna. Iar lui Kaneshiro ii ies excelent.

Chungking Express este bucuria de a trai, transpusa prin culoare, muzica si rasete.

Anunțuri

Octombrie 25, 2011

Mai avem nevoie si de iarba

Sa ne imaginam ca lumea cartilor este o padure. Copacii seculari, pe care nu i-a doborat nicio intemperie si nicio schimbare de clima sunt acele carti mari (Moby Dick, Don Quijote), pe care le-au citit oameni de acum sute de ani, le citim si noi si le vor citi si altii peste alte cateva sute de ani.

Din ghindele cazute din ei au crescut diversi puieti, unii mai reusiti, altii mai putin. Cativa vor ajunge falnici arbori, dar va mai trece pana atunci, altii vor cadea sub securea nemiloasa a timpului si mentalitatilor.

Mai avem copaci crescuti stramb, dar pe care lumea ii admira (Codul lui da Vinci), tufisuri motivationale care nu iti spun ceva decat cand te imping nevoile, iar enumeratia acestei vegetatii poate continua dupa imaginatia si preferintele fiecaruia.

Pe langa toate acestea, mai exista cartile de cultura generala si generalista, enciclopediile si colectiile de „Stiati ca…?” care reprezinta iarba pe care pasim, fara sa o luam in seama, cand ne indreptam catre vreun obiectiv mai semet din aceasta padure. 1000 de erori din cultura generala de Christa Poppelmann e tot un astfel de smoc de iarba, cu fire diverse, din varii domenii, cu informatii fie interesante, fie nu, dintre care unele iti confirma ce stiai, iar altele iti schimba un pic optica.

Evident, titlul are oarece infuzii de marketing in el (a se citi exagerare), asa ca nu va asteptati ca o carte ca asta sa va dea peste cap toate conceptiile si cunostintele de pana acum. Eu unul am fost atras de acele domenii care nu imi erau asa de familiare (astronomie, biologie etc.) si mai putin de istorie et comp.

Pe langa avantajele unei utilizarii in contexte cat se poate de variate (asteptand sa se fiarba cartofii, la coafor inainte de uscarea sub aparatoiul ala, pe WC s.a.), o carte precum 1000 de erori din cultura generala mi-a dat un zvâc spre a reflecta asupra a cat de multe lucruri luam de bune cand, in realitate, ele nu stau chiar asa.

Unii filosofi din antichitate spuneau ca lumea inconjuratoare nu poate fi perceputa decat prin simturi. Altii ca ratiunea e singura care ne poate ghida. Dar daca ambele variante pot da gres, cu ce mai ramanem?

Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste iarba :).

Octombrie 22, 2011

Nu va feriti de magarus!

Cand credeam ca nu mai pot fi surprins de cinematografie in vreun fel, am vazut Au hasard Balthazar. Un film francez regizat de Robert Bresson, altfel decat ce am avut parte vreodata, diferit de ce ma asteptam, dar care mi-a largit cumva orizontul asupra acestei arte.

Daca ii cititi rezumatul, nimic nu pare atat de iesit din comun: filmul urmareste viata unui magarus si a diversilor lui stapani, conturand o paralela antitetica intre integritatea animalului si tarele oamenilor.

Aceasta descriere este corecta in esenta, dar nu surprinde nici pe departe acele trasaturi care fac din Au hasard Balthazar o creatie unica.

Mai exista filme centrate in jurul unor necuvantatoare, dar foarte multe isi personifica personajul si ii dau o voce umana si, mai presus de toate, il pun in mijlocul actiunii, cum ar fi Paulie. In pelicula lui Bresson, magarusul nu ia prim planul niciunei figuri omenesti, nu scoate decat sunete specifice speciei sale si nici nu apare tot timpul.

Daca e s-o luam invers, exista si filme in care obiectele sau fiintele amintite in titlu nu au rol decat periferic sau de decor in naratiune, cum ar fi The Yellow Rolls-Royce (un simplu prilej de a aduna o gramada de actori mari cu partituri usurele). Aparitiile destul de dese ale lui Balthazar, niste priviri schimbate cu alte animale de la un circ si scena rupatoare de suflet de la final ii confera magarusului un rol aparte, sub cele ale oamenilor, dar, totusi, mai presus decat acestea.

Personajele umane isi impart defectele foarte echitabil: fata care ii mai arata bunatate din cand in cand magarusului e slaba de inger si se lasa sedusa usor de smecherasul oraselului, care poarta geaca de piele si e pus pe rele, tatal ei este atat de mandru, incat se autodistruge, mai apar un cinic concupiscent si un betiv, cu un sambure de suflet, dar patruns de viciu pana in oase. Ce e deosebit la toate aceste personaje este modul in care interpreteaza: redus la minim, de parca Robert Bresson le-a cerut sa exprime ce au de exprimat cu minim minimorum de expresivitate, fara inflexiuni, fara tonalitati, fara nimic din arsenalul pe care il are un actor la indemana. Un Al Pacino mai degraba s-ar fi lasat impuscat decat sa joace asa ceva si, cu toate acestea, ariditatea extrema a actorilor pare perfect justificata in contextul acestui film.

S-a spus de multe ori si in multe parti ca Au hasard Balthazar este un studiu asupra sfinteniei. Subscriu la aceasta si adaug ca nu e vorba despre sfintenia zilelor noastre, o sfintenie activa, gen Nelson Mandela, Desmond Tutu sau Maica Tereza, pe care o rasplatim cu Nobel si nu o urmam deloc. Este o sfintenie imemoriala, compusa din rabdare, tacere si o capacitate de neconceput de a indura dureri fizice. E sfintenia din Miorita, pe care nu o aprobam, dar care a insemnat, poate, singura solutie de a-si duce cat de cat viata pentru milioane de necunoscuti care n-au fost suficient de interesanti pentru istorie, incat sa fie consemnati in cartile ei.

Octombrie 17, 2011

Sa privim pictura! (LXI)

Iarna in Ardeal

V-am obisnuit ca pe acest blog sa apara picturi celebre ale unor artisti mari, foarte mari si extraordinar de mari. Toti consacrati.

De data aceasta voi proceda altfel. Va voi prezenta cateva lucrari pe care, probabil, nu le stiti, pentru ca apartin unei persoane din Craiova care, si asta ii face meritele si mai mari, nu e pictorita de meserie.

Marinela Stanciu e nevasta, mama de doua fete, manager de firma de turism si practica Aikido cu destula consecventa. Printre toate aceste activitati secatoare de energie, a mai gasit timp si inspiratie sa realizeze o consistenta expozitie de pictura, intitulata Aniversare in culori, al carei vernisaj a avut loc pe 7 octombrie si pe care o mai puteti admira pana la inceputul lui noiembrie la galeria „CROMATIC” a Centrului Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Dolj (Str. Alexandru Macedonski, nr. 28 – nu-i greu de gasit, nici chiar pentru cei care nu sunt din Craiova :P).

Din punct de vedere artistic, am fost destule picturi care m-au indreptatit sa o cred pe Marinela drept urmasa a fovistilor, prin taria culorilor si prin indrazneala contextului in care au fost folosite.

Sa luam, de pilda, pictura de mai jos: Manastirea dintr-un lemn este un loc al serenitatii si al linistii. Asa ca alegerea unor tonuri un pic violente e inedita si periculoasa, cu o exceptie: sa iti iasa. Iar Marinelei i-a iesit, iar impresia asta este dincolo de faptul ca o cunosc si ca ne intelegem foarte bine (daca ajungeti sa discutati cu ea, va va spune ca n-am iertat-o de niste observatii). Tabloul ei mi-a trezit ceva in interior, nu-mi dau seama ce, poate surpriza, poate deranj, dar cert e ca a bifat misiunea de capatai a unei lucrari artistice.

Interesant e ca personalitatea dinamica a Marinelei (din nou, daca ajungeti sa o cunoasteti, o sa vedeti ce si cum) s-a retras uneori in spatii materiale si spirituale mai calme, in care intensitatea culorilor s-a mai estompat, dar fara a pierde, insa, din efectul asupra privitorului. Casa de la Fauresti a balansat agitatia Apusului la Manastirea dintr-un lemn cu un strop de liniste.

Apus la Manastirea dintr-un lemn

Casa la Fauresti

Mergeti deci la expozitia Marinelei Stanciu si priviti pictura! 🙂

Octombrie 10, 2011

Pana unde mergem cu tupeul?

Despre admiratia mea (sincera) fata de abilitatea americanilor de a scoate inovatii din lucruri care exista de cand lumea v-am mai spus, asa ca n-are sens sa reiau.

Buzz Marketing, scrisa de Mark Hughes este o carte despre cum sa te faci auzit si sa faci lumea sa vorbeasca despre tine, despre produsele sau serviciile tale sau despre orice altceva ai chef sa bagi in mintea publicului. Asa ca sper ca n-o sa va suparati pe mine, daca o sa va spun ca nu e prima de acest gen si, probabil, nici ultima, care se manifesta pe fata acestei planete.

Ce are un pic special Buzz Marketing e ca vizeaza ceva mai profund, mai aproape de chintesenta publicitatii din toate timpurile, cand lua forma de povesti sau mituri despre eroul cutare sau orasul cutare: gura lumii. Mark Hughes pretinde ca te invata sa o declansezi, mizand pe un fel de MLM al raspandirii vestilor: le spui ceva unora, care impresionati fiind, le spun si altora, care colporteaza la randul lor, inflorind daca se poate, si uite asa ti se duce buhul, fara sa dai o carca de bani pe panouri gigantice sau pe spot-uri TV din pauzele meciurilor din Champions League.

Mi-a facut cineva obsevatia spre repros ca la astfel de carti nu spun mare lucru, ca nu le analizez in detaliu, s.a.m.d. Raspund in mod oficial: N-AM LA CE SA REFER DECAT LA O IDEE, DOUA, pe care autorul le reia pana la satietate si le ilustreaza cu o puzderie de exemple dintr-o realitate inconjuratoare care mie nu-mi spune intotdeauna ceva. Stilistic vorbind, am observat ca mai toti autorii unor astfel de carti, iar Mark Hughes nu face exceptie, stiu ca umorul este imperios necesar si se chinuie, cu mai mult sau mai putin succes, sa si-l introduca in discursul argumentativ. In rest, actiune, ioc, personaje, ioc, deci analiza nu poate fi decat subtire. E bine, Viorele? 🙂

De obicei, din carti gen Buzz Marketing raman fie cu formulari inspirate (vezi Exceptionalii) fie cu exemple demne de tinut minte (vezi Freakonomics). Acum ma incadrez in a doua categorie si, recunosc, e vorba de ceva aparte. In incercarea de a promova lansarea unui site care altminteri n-ar fi avut nicio sansa, autorul i-a convins pe cetatenii unui obscur orasel din America, Halfway, sa isi schimbe numele in Half.com. Evident, o asa idee a avut rezultate formidabile, iar mie mi-a dat de gandit in doua directii.

Prima e ca nu trebuie sa-ti pui bariere mintii si increderii in capacitatea de a intreprinde ceva. Bucata din carte dedicata episodului Half.com e, inainte de toate, o relatare a dificultatilor pe care autorul le-a avut de intampinat in a-si pune in practica incredibila idee si a metodelor de bun simt cum le-a rezolvat. Fata de citatele motivationale care abunda si care, comprimate, exprima acelasi lucru, povestea lui Mark Hughes are si suport faptic: Da, se poate.

A doua directie pe care mi-a alunecat gandul a fost a tupeului la care au ajuns comunicarea de masa in zilele noastre. Nu mai exista cotlon al existentei umane sau ungher al naturii pe care sa nu il dibuiasca vreun publicitar inspirat sau doar flamand si pe care sa nu il transforme intr-o vaca de muls voturi sau vanzari. Bancul cu rusii care au ajuns primii pe Luna si au vopsit-o in rosu, pentru ca apoi sa vina americanii si sa scrie pe ea Coca-C0la mi se pare emblematic.

Personal, n-am vreo problema deosebita cu faptul ca Nadia Comaneci ma indeamna sa beau nu stiu ce lapte, iar Alba ca Zapada e pe cereale. Ma ingrijoreaza reactia, legitima intrucatva, a oamenilor, care vor respinge instinctiv aceste forme de influentare si climatul de neincredere generala care se instaureaza asupra relatiilor interumane.

Dar sa nu ne intristam degeaba. Pana la criza comunicarii interpersonale, o mai avem pe asta economica de trecut :).

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o povestioara cu invataminte si pentru un dublu motiv de reflectie.

Octombrie 3, 2011

Ochii sunt oglinda sufletului

Nefiind atat de specializate precum cea americana, cinematografiile emergente (hai sa luam niste termeni din finantele internationale care ne seaca la inima in ultima vreme) se straduiesc sa bage cat mai multe in productiile lor.

Uneori le iese, alteori nu. In argentinianul El secreto de sus ojos le-a iesit bine, cu unele mici scapari.

Ce e El secreto de sus ojos? Un thriller existentialist care graviteaza si in jurul unei povesti de dragoste neimpartasite. Par cam multe la un loc, dar nu va speriati, ca nu e chiar asa rau. Un asistent de procuror, ajuns la pensie, se apuca sa scrie un roman despre un episod al carierei sale, legat de asasinarea si violul unei tinere, reinnodand in acelasi timp legatura cu fosta sefa, pe care a iubit-o si o mai iubeste inca, fara sa-i fi marturisit asta vreodata. Ca urmare, avem un du-te vino intre trecut si prezent, cu momente tragice, revoltatoare sau inaltatoare.

O sa incep cu micile neajunsuri ale filmului, ca sa scap de ele si sa ma concentrez asupra partilor bune. Scenariul, mai ales componenta romantica, e cam prea melodramatic, de parca ar fi fost scris pentru un public elevat, care pretinde ca nu se uita la telenovele, dar in secret tanjeste sa se induioseze la acelasi tip de poveste amoroasa. Reteta cu o iubire nemarturisita functioneaza aproape a priori (vezi Crouching Tiger, Hidden Dragon), iar despre cei care care ii intruchipeaza pe protagonistii de aici (Soledad Villamil si Ricardo Darin) am auzit ca ar fi un cuplu actoricesc rodat in multe creatii, ceva gen Stela Popescu si Alexandru Arsinel, asa ca n-au probleme in a reda chimia necesara.

Daca scenariul ofera momente de „hai, ma lasi”, tot el ne aduce in pragul sublimului; sunt cel putin trei scene pe care fie le intuiam, fie m-au luat prin suprindere, dar care m-au coplesi fara doar si poatet: revelatia detectivistica, interogatoriul si dreptatea absoluta. In cazul in care vedeti filmul, sunt curios daca vor fi aceleasi si pentru voi.

Toate, si amorul, si agresivitatea, si prietenia sunt redate cu privirea, mai degraba decat prin vorbe. Mi-aduc aminte ca un prieten mi-a aratat un documentar foarte interesant despre trilogia The Lord of the Rings si despre un tip, a carui unica sarcina pe tot parcursul realizarii celor trei parti era fina prelucrare digitala a ochilor actorilor, astfel incat, cand unul dintre ei vorbea, atentia privitorului sa se indrepte imperceptibil asupra sa.

In El secreto de sus ojos regizorul si actorii reusesc asta fara pic de efecte speciale, concentrandu-se asupra acestui aspect non-verbal fara a dezechilibra creatia per ansamblu. Titlul filmului nu mai este astfel neaparat chintesenta actiunii sale, ci cheia in care trebuie vazut.

Va propun un experiment: priviti El secreto de sus ojos fara sonor si fara titrari si veti fi surprinsi cat de multe veti intelege.

Blog la WordPress.com.