Caiet de insemnari

Februarie 26, 2009

Sa privim pictura! (XVII)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , , ,
Femeia cu ochii albastri

Femeia cu ochii albastri

Amedeo Modigliani ma fascineaza pentru simplul motiv ca este unic. De acord, fiecare pictor e unic, dar la unele picturi tot mai stau pe ganduri; in schimb, cand vad o pictura de Modigliani imediat imi spun: el e.

A pictat foarte multe fete omenesti, toate in acelasi stil, alungite, schematizate, incat ar parea repetitiv. Dar nu e asa, pentru ca, schematizand comunul, a scos in evidenta ceea ce fiecare figura are al ei si numai al ei si i-a conferit un aer de mister indescifrabil.

Modigliani l-a facut pe fiecare unic si, pentru asta, si el este unic.

Bucati de Oscar

N-am fost suficient de pe faza sa fac previziuni despre cine si ce o sa castige pe la Oscar, asa ca o sa va prezint cateva umile pareri ale mele despre filmele care au avut ceva de impartit pe acolo:

Slumdog Millionaire – a luat pe drept Oscarul pentru cel mai bun film si o sa va spun si de ce: E FILM INDIAN! Da, nu credeam vreodata sa ajung sa fiu captivat de un produs al unei cinematografii care scuipa productii de-a dreptul iritante pentru mine. E regizat de un european, ce-i drept, plus ca nu se canta si danseaza, dar melodrama indiana ramane, cu toate realitatile crude ale tarii-continent si cu istorisirea siropoasa de dragoste. Ideea cu povestea in rama concursului Vrei sa fii miliordar! e dementiala si resping ideea ca Virgil Iantu al indienilor seamana cu Sorin Ovidiu Vantu; mie mi se pare ca aduce formidabil cu Cristian Parvulescu.

The Curios Case of Benjamin Button – un film asa de plictisitor, ca finalul, care ar fi trebuit sa ma inunde cu tristete mi-a provocat o mare fericire. Nu stiu unde a fost extraordinara interpretare a lui Brad Pitt, in schimb machiajul a facut toti banii; modul cum au aranjat-o la par pe Cate Blanchet mi s-a parut mai urat chiar si decat cel din Indiana Jones 4.

The Reader – Kate Winslet joaca infricosator de bine si nu spun asta pentru ca i-am vazut iar tatele si fundul; pacat insa ca interpretarea ei si momentul zguduitor al procesului sunt stricate de melodrama pe care regizorul se chinuie sa ne-o bage pe gat.

The Duchess a luat un Oscar!!! Evident, pentru costume, pentru ca daca ar fi fost pentru altceva, ma duceam si faceam greva foamei la Hollywood.

Heath Ledger a luat Oscarul pentru rolul lui The Joker. As fi preferat sa nu joace perfect, sa nu il remarce nimeni si sa se mai afle printre noi…

Februarie 20, 2009

Luptand cu dogma

Femeie intr-o societate retrograda. Nasol. Intelectual intr-o societate dogmatica. Si mai nasol. Cum ar fi insa cumularea acestor doua nefericite conditii? Iese exact experienta lui Azar Nafisi, pe care aceasta si-o descrie in Citind Lolita in Teheran.

Contemporana si martora directa a revolutiei islamice din Iran, scriitoarea a avut neplacutul privilegiu de a experimenta pe propria piele bancul urmator – pesimistul spune: mai rau de atat nu se poate!; optimistul spune: ba se poate! O generatie intreaga s-a strofocat impotriva despotismului regimului sahilor, ca sa se trezeasca intr-o republica islamica in care femeile nu puteau iesi afara decat cu val si insotite.

Dupa un astfel de soc, singura metoda a cuiva de a-si pastra integritatea psihica este revolta prin toti porii si o interiorizare accentuata. Adica tocmai ce am numi conventional literatura. Vocatia de profesoara nu o paraseste pe Azar Nafisi nici atunci cand descrie cu o ciudata ura plina de seninatate prigonirea femeilor din Iran sau cand prezinta caderea cate unei rachete irakiene in apropierea casei sale drept un fapt cotidian. Ceea ce este surprinzator in Citind Lolita in Teheran este ca memoriile sunt structurate conform logicii unui curs de literatura. Cartea are patru mari sectiuni, dedicate fiecare cate unui autor drag scriitoarei: Nabokov, F. Scott Fitzgerald, Henry James, Jane Austen, iar amintirile si opiniile literare se imbina pe nesimtite, fara sa se stanjeneasca vreun moment unele pe altele. E un sentiment placut, de comuniune, sa impartasesti pasiunea pentru niste mari scriitori cu o persoana dintr-o zona care pare atat de indepartata.

Intelectualul din Azar Nafisi este ciudat de asemanator cu intelectualul roman: urla launtric din toti bojocii impotriva nedreptatii, dar sovaiei prelung atunci cand e nevoie sa actioneze concret. Asa ca, desi vine de departe si are unele accente orientale, Citind Lolita in Teheran e o carte accesibil de orientala.

P.S. Pentru ca n-am putut sa scap de gura lui ca sa-mi scriu articolul in liniste, va prezint si parerea colegului meu Gabi referitor la ce am scris mai sus: Sunt de acord cu ce scrii tu acolo, ca te vad concentrat!:)))))))))))))))))))))))

Februarie 6, 2009

Sa privim pictura! (XVI)

Napoleon trecand Alpii

Napoleon trecand Alpii

Recurs la memoria celor care au prins macar un manual ilustrat cu imagini ale ”mesterului carmaci”, Nicolae Ceausescu, sau la a celor care au rasfoit macar unul: v-au marcat acele imagini idilice cu Nea Nicu inconjurat de holde aurii, copii veseli sau tractoare noi-noute?

Daca vi s-au parut insultatoare prin propaganda ieftina pe care o reprezentau, in totala antiteza cu situatia reala, nu va faceti probleme, exista antecedente si chiar foarte notabile. In opinia mea, Napoleon trecand Alpii, de Jacques Louis David, este cel mai remarcabil exemplu de arta folosita ca propaganda. Oricat de mult l-as admira pe corsicanul care s-a ridicat din nimic pe cele mai inalte culmii ale gloriei, imi vine greu a crede ca salbaticele creste ale Alpilor pot fi trecute calare intr-o atitudine atat de maiestuoasa. Dar, deh, imaginatia publicului francez de atunci trebuia hranita.

E vorba totusi de arta, pentru ca David a fost un pictor prea mare pentru a nu realiza o opera veritabila dintr-o astfel de comanda. Ipostaza personajului este apasat teatrala, dar impunatoare, fiecare detaliu este exploatat la maxim pentru a ajunge la efectul scontat, de a ne smulge o exclamatie de genul: E dat naibii omul asta!

Februarie 5, 2009

Noi suntem români

Intotdeauna am considerat ca Morometii este cel mai bun film romanesc. Nu numai pentru ca ador cartea lui Marin Preda, dar si pentru ca, luata separat, pelicula regizata de Stere Gulea e extraordinara prin modul cum creeaza un microcosmos mustind de umanitate, singura situatie cand comedia si tragedia pot coexista fara a supara verosimilul. La 20 de ani dupa, Horatiu Malaele reia reteta cu Nunta Muta si ii iese de belea.

Actiunea acestui film se petrece in Romania anului 1953 si se invarte, evident, in jurul unei nunti, in conditiile in care in care tara era inca sub ocupatie sovietica. Mai mult nu va spun, sa nu va stric placerea vizionarii. E suficient sa adaug ca, fara sa am vreo sansa sa ma impotrivesc, am ajuns la concluzia ca este cel mai bun film romanesc facut vreodata. Si singura, scena care da ii da si numele ar trebui sa proiecteze Nunta muta in antologii. Are toate trasaturile Morometilor, dar spiritul neaos de ”dupa noi, potopul” si hazul de necaz sunt descatusate chiar si peste limitele rasului spasmodic. Actori sunt unul si unul, cei tineri fac super echipa cu cei veterani intr-un veritabil all stars romanesc (sunt total de acord cu ce spune Victor despre Tamara Buciuceanu si Victor Rebengiuc).

Cea mai mare satisfactie pe care mi-a provocat-o Nunta muta este aceea ca, atunci cand il priveam, ma bucuram din rarunchii sufletului meu ca sunt roman si ca pot sa gust aceasta capodopera cum numai un roman poate: la maxim!

Februarie 4, 2009

Project management erotic

Cand citeam Pantaleon si vizitatoarele de Mario Vargas Llosa, avand in minte si restul cartilor sale, mi-a trecut prin minte ideea ca peruanul are o fixatie pentru sex, daca nu din toate pozitiile, sigur din toate perspectivele. Presupusa monomanie mi-a scazut pasiunea cu care m-am asternut pe lectura si am gustat romanul ca pe un Llosa standard, excelent la capitolul tehnica narativa si decent ca umor.

Povestea: un ofiter al armatei peruane este trimis in jungla amazoniana pentru a pune bazele unui stabiliment cu femei care practica amorul remunerat, cu scopul de a ostoi faptele de viol, pedofilie, zoofilie etc. ale nerezolvatilor ostasi ai patriei. In subsidiar, avem crampeie din povestea unei secte cam apucate, ai carei adepti sunt pusi pe crucificat orice e sub soare (asemanatoare, dar mai comprimata, cu cea din Razboiul sfarsitului lumii). Omul nostru, Pantaleon Pantoja, isi indeplineste sarcina cu o asa eficienta si rezultate notabile, incat isi da viata peste cap.

Cand ma pregateam sa dau ultima pagina, cu satisfactia mediocra de a sti ca am mai bifat incat un roman de Vargas Llosam, am avut o surpriza: cel de pe urma paragraf mi-a demonstrat ca scriitorul nu e obsedat de sex, ci doar ii acorda importanta cuvenita, si ca este constient ca, pe ici, pe colo, mai exista ceva mai presus de asta, in cautarea careia merita sa iti petreci viata.

Si atunci, Mario Vargas Llosa a redevenit scriitorul meu preferat.

Avertisment: nu va repeziti pe ultimul paragraf  inainte de a citi toata cartea. Nu va avea niciun efect.

Februarie 2, 2009

Toy Story

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Feb
Tags: , , , , , , ,

M-am nascut normal, ca orice papusa: mi-au fost turnate formele, am fost asamblata si pusa in raft. A durat ceva pana sa fiu aleasa.

A fost o mana tremuranda si putin innegrita. Am simtit cum noul meu stapan si-a numarat si ultimul banut cand a trebuit sa ma plateasca.

Dupa asta a urmat un drum lung, cu trenul, intr-o sacosa, inghesuita langa o ciocolata ieftina si cateva haine. Am stiut ca am ajuns la destinatie cand am auzit o voce slabuta de fetita: Tati, te-ai intors!, urmata de o tuse prelungita. Am crezut ca, in sfarsit, imi voi implinirea destinului meu de papusa, ca voi fi imbracata si dezbracata, leganata, mangaiata si ca voi dormi la pieptul ei.

Asa s-a intamplat, numai ca, de multe ori, ma trezeam zguduita de convulsii ale micii mele stapane sau de tusea ei, pe care am auzit-o si la cei din jur. Ziua o asistam in jocul ei preferat, cel de-a doctorul: ma consulta, ma intreba ce simptome am, imi punea diagnosticul de saturnism si imi prescria diverse retete. Cateodata, cand era mai trista, ma strangea in brate si imi spunea: Tu n-ai sa mori, cum a patit mami, nu-i asa?

Dupa un timp, am aflat ce loc era acesta care sorbea setea de viata a celor care traiau in el: Copsa Mica. Pana si eu, o papusa, auzisem de acest oras funest, considerat cel mai poluat al Europei. Am inteles atunci de ce pielea de mea de plastic se innegrea de fiecare data cand ieseam afara, de ce oamenii erau mereu posaci, iar copiii abia mai aveau puterea sa se joace.

Intr-o zi am fost luat de micuta stapana si dusa intr-un loc pe care l-am recunoscut dupa linistea impietrita ca fiind un cimitir.  Nu mi-am dat seama ce s-a intamplat, am auzit un oftat usor, am simtit ca alunec din mana ei, apoi totul s-a innegrit treptat. Am pierdut numarul zilelor de cand sunt aici. Stau cu teama ca ma va lua cineva strain si o voi pierde pe micuta mea stapana.

Din fericire, peste mine nu a dat decat o tanara fotografa, hotarata sa spuna intregii lumi povestea tragica a acestui oras, exact in culorile care il domina: alb si negru. Am rugat-o sa-mi faca si mie o fotografie, sa o arate tuturor, poate astfel ma va recunoaste cineva si ma va inapoia micutei mele stapane. Mi-e dor de ea.

cover_rd2

Pentru a restul povestii orasului Copsa Mica, rasfoiti numarul 4 al Camerei Obscure.

O capcana

Memoriile unui antisemit de Gregor von Rezzori este cea mai inselatoare carte pe care am citit-o in ultimii ani. E precum acele romane clasice, gen Departe de lumea dezlantuita, editata de parca ar fi vreun bestseller al Sandrei Brown, adica avand o imagine languroasa pe coperta si cu o calitate a hartiei apropiata de cea pentru uz personal.

In cazul cartii lui von Rezzori, rolul copertei e jucat de titlu, care zgandareste acea dorinta de a incalca un tabu. Intr-o lume in care corectitudinea politica aproape ca a deveni un flagel, chiar si cel mai echidistant dintre oameni se poate lasa impins de curiozitate pentru a explora un univers al urii neconditionate.

Am spus ca titlul este inselator, dar nu este o minciuna sfruntata. Cel care isi povesteste diverse episoade ale vietii, din copilarie pana la batranete, are intr-adevar o problema cu evreii, dar nu suficienta incat sa incite la agresiune impotriva acestora. Doza de ostilitate fata de acest popor nu este decat rodul unui curent general al acelor vremuri. Pur si simplu, in momente cheie ale formarii valorilor sale, precum prietenia sau dragostea, naratorul intra in contact cu persoane de origine ebraica si, dintr-un motiv sau altul, se alege cu o frustrare. Memoriile unui antisemit ar trebui sa se numeasca de fapt  Memoriile unui mult prea sensibil.

Presupusul antisemitism al lui Gregor von Rezzori e doar un pretext pentru a-l urma in traseul vietii sale prin diverse parti ale Europei. Dintre acestea, Bucurestiul e descris cu afectiunea unui copil adoptat care a ajuns sa isi iubeasca sincer noii parinti. Placerea pe care scriitorul o afiseaza infatisand cotloanele capitalei noastre  e un argument imbatabil ca nu trebuie sa fii roman neaos ca sa indragesti iremediabil aceasta tara frumoasa si enervanta.

In afara de savoarea pura a lecturii, Memoriile unui antisemit m-au facut, incredibil, sa inteleg mai bine mecanismul interior pe care il explica maestrul Yoda: Frica e calea catre ura, ura e calea catre suferinta, suferinta e calea catre partea intunecata.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.