Caiet de insemnari

Decembrie 23, 2010

Odiseea la dublu

Un film in care scenariul e amuzant, imaginile memorabile si interpretarile care mai de care e o delicatesa. Care trebuie savurata, nu puricata din spirit de carcoteala.

The Defiant Ones intra in aceasta categorie. Cum spuneam, daca te apuci sa cauti cusururi in verosimilitatea povestii despre doi detinuti evadati, unul alb si unul negru, care se au ca soarecele si pisica , dar sunt legati cu un lant masiv de fier, pe urmele lor fiind cel mai sictirit haituitor pe care l-am vazut vreodata in vreun film (ganditi-va la exact opusul lui Tommy Lee Jones in The Fugitive), veti gasi multe lucruri care sfideaza logica: cum naibii pot sa supravietuiasca atat in salbaticie doi oameni care nici n-au libertate maxima de miscare, cum de nu-i intalneste nimeni etc.?

Dar nu logica e ce ne intereseaza intr-un film, nu? Daca asa e, atunci va veti delecta cu un duel actoricesc suculent pana la satietate, format din Tony Curtis si Sidney Poitier, si care e mai mult decat suma partilor. Fara a junge la hazul nebun din Some Like It Hot, Curtis e super amuzant prin aerul de cocos coltos, iar Poitier isi pastreaza aerul maiestuos pe care i-l stim din atatea filme, dar ii imprima o nota mai salbatica si neimblanzita, asezonata cu un zambet trist si ironic. Cei doi mai ca se devoreaza unul pe altul si trec prin diverse peripetii, iar legatura fizica se transforma intr-una sufleteasca, demonstrand ca simpla atitudine face diferenta intre a-l considera pe cel de langa tine o povara sau un sprijin.

Filmul mai dezvolta cateva fire narative, fara a-l abandona vreun moment pe cel principal. Seriful aflat pe urmele celor doi si partea sa de povestire degaja la randul lor atat umor, care ar putea sa sustina o comedie de sine statatoare.

Ca si in alte productii ale acelei perioade care l-au avut protagonist pe Sidney Poitier si The Defiant Ones are ca miez rasismul. Nu e personaj care sa nu reactioneze cumva la vederea tovarasului lui Tony Curtis. Dar, ca si in viata reala, unii aleg sa treaca peste barierele culorii, altii nu. Meritul scenariului este ca nu il incarca pe negru cu merite si pe alb cu defecte; fiecare dintre ei are momente cand smulge induiosarea privitorului prin mostre de umanitate verosimila.

Iar finalul… Trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca acel Top 10 al finalurilor pe care le ador va fi intr-o perpetua schimbare.

 

Decembrie 10, 2010

Melasa literara

Nu-mi dau seama pentru cine a scris Jose Saramago Evanghelia dupa Isus Cristos. Am auzit ca omul ar fi fost ateu, dar nu-mi imaginez pe cineva cu astfel de convingeri chinuindu-se sa citeasca o carte cu un asemenea subiect (va explic imediat de ce folosesc aceasta exprimare). De asemenea, nu-i vad nici pe cei habotnici rupandu-si din timp pentru a lectura ce li s-ar parea ofensator, in mod cert. Mai raman cei dintre aceste doua exteme, pe care nu-i numesc nici cum, pentru ca nu stiu.

Romanul lui Saramago este o magistrala lectie despe cum sa scrii si bine si prost la distanta de doar cateva pagini. Cartea incepe cu Iosif care se duce sa se p**e si cu satisfactia pe care o incearca un barbat in acest sublim moment al diminetii. Apoi o fecundeaza pe Maria, nevasta tacuta si supusa. Un inceput care i-ar arunca in aer pe habotnici si i-ar face sa frece mainile de bucurie pe atei. Evident ca acestia din urma vor continua lectura, dar imi pare rau sa le divulg faptul ca isi vor lua o mare teapa, pentru ca trasele personajului Iisus si ale celor care il inconjoara n-au nimic blasfemiator, ci sunt doar obositoare, mai ales in momentele cand intervin Dumnezeu si diavolul, momente care prilejuiesc niste elucubratii care m-au epuizat la inceput, cand inca mai incercam sa le dau un sens, pentru ca apoi sa devina doar niste pagini pe care le survolam cu privirea. Daca adaugati la asta si ca dialogurile diverselor personaje sunt unificate intr-o curgere continua, dar nu una fluida, ci una greoaie, ca o melasa, veti avea o dimensiune clara a ce va asteapta.

Cartea are si momentele ei de efect, nu intamplator, cred, legate de trairi foarte umane; un tata care uita de tot si alearga sa-si salveze fiul inca nenascut; o mama care vede neputincioasa instrainarea fiului celui mare; doi oameni oropsiti care isi gasesc alinarea prin sex (da, evident ca e vorba despre presupusa legatura fizica din Iisus si Maria Magdalena) sunt bucatele in care gusti stilul unui scriitor totusi mare.

Dupa ce am terminat acest roman si dupa ce neuronii mei si-au tras rasuflarea si au incetat sa ma mai blesteme, m-am gandit de ce Evanghelia dupa Isus Cristos nu a starnit vreun scandal despre care sa fiu auzit si eu. Raspunsul se gaseste chiar in afirmatia mea de la inceput: ca si mine, cei in masura sa se simta amenintati de vreo judecata de valoare si, implicit, sa riposteze, n-au inteles ce a vrut sa spuna Jose Saramago cu a sa carte. Ca sa dau un exemplu – si portughezul si Dan Brown s-au sprijinit pe povestea lui Iisus si a Mariei Magdalena, numai ca americanul a aruncat in joc si niscaiva institutii contemporane si teorii ale conspiratiei, astfel ca a fost pus imediat la zid si lapidat. Cu milioane de dolari, saracul.

Nu stiu ce ar spune un ateu cand ar termina cartea asta. Nu stiu ce ar spune un habotnic cand ar termina cartea asta. Stiu doar ca eu mi-am spus: Uf, bine ca scapai de ea!

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.