Caiet de insemnari

August 30, 2011

Sa privim pictura! (LX)

Victoria lui Alexandru (Batalia de pe Issus)

Ne apropiem de sfarsitul verii, care este, din punct de vedere cinematografic, anotimpul blockbuster-elor, al productiilor cu mult si mare, multi si mari, multe si mari; ce anume, completati voi, ca sunt sigur ca nu v-au scapat alde Transformers, Piratii din Caraibe, Planeta Maimutelor et comp.

Fiindca nu reda miscarea, ci doar o sugereaza, picturii ii e mai greu sa copleseasca prin anvergura. Asta nu inseamna, insa, ca nu i-a reusit niciodata. Dimpotriva, exista exemple destule de tablouri care duc imaginea, dar si imaginatia la o scara coplesitoare, iar Victoria lui Alexandru (Batalia de pe Issus) de Albrecht Aldorfer este unul de dintre ele.

Am incercat sa inserez pictura la o dimensiune care sa va permita sa vedeti detaliile, dar nu prea am reusit, asa ca, pentru a va face o idee mai clara asupra muncii colosale depuse de pictorul si efectului pe masura asupra privitorului, va sfatuiesc sa o cautati pe net la o rezolutie cat mai mare si sa o admirati prin zoom.

Asa veti deslusi dramatismul campului de batalie, care se desfasoara in prim plan, dar ce puteti constata privind chiar si imaginea de mai mici dimensiuni de aici este ca peisajul natural, usor romantat si alegoric, din planul secund, e cel putin la fel de interesant. Exista informatii ca pictorul n-a vrut sa redea un simplu cadru natural pentru inclestarea razboinica, ci a conturat o miza grandioasa pentru lupta ce se da: marea este bazinul oriental al Mediteranei, insula este Cipru, iar undeva in dreapta se pot vedea Nilul si bratele sale de la varsare.

Un trofeu pe masura numelui din titlul tabloului.

Anunțuri

August 24, 2011

Asa e cand n-ai cu cine

Sunt apologetul filmelor vechi alb-negru, dar adevarul mi-e destul de bun prieten, incat sa recunosc cand patina vremii stirbeste din calitatea unei pelicule, in general considerata de valoare.

Viva Zapata! este un astfel de trist caz. Motive sa-l vad aveam. Il are in frunte pe acel Marlon Brando din perioada lui de gratie a anilor ’50, cand era nominalizat la Oscar pentru aproape orice personaj de care se atingea; protagonistul este secondat de un alt gigant al cinematografiei, Anthony Quinn, castigator de statueta pentru acest rol; regia este semnata de Elia Kazan (A Streetcar Named Desire, On the Waterfront), iar scenariul de John Steinbeck, scriitor laureat cu premiul Nobel pentru literatura.

Povestea urmareste, asa cum o arata si titlul, viata lui Emiliano Zapata, faimosul revolutionar care a luptat pentru sarmanii din Mexic si l-a prefatat pe Che Guevarra, guerrillero-ul adorat de stangistii de pretutindeni. Problemele acestui film apar inca de la inceput. Avem un episod in care Zapata il sfideaza pe dictatorul Mexicului, apoi unul parca rupt de celalalt in care se deda la nu stiu ce revolta, iar aceasta insiruire de scene subtirel legate narativ continua asa pana la final.

N-ar fi asa mare prapad, daca aceste scene ar fi memorabile. Numai ca pe fondul regiei obosite a lui Elia Kazan (extenuat poate de efortul de realiza in acelasi an magnificul A Streetcar Named Desire) apar niste interpretari pline de pretiozitate si emfaza inutila ale unor actori care nici macar nu catadicsesc sa incerce sa isi rosteasca replicile cu vreun accent hispanic, considerand ca machiajul care ii face mai tuciurii si, implicit, mai mexicani, e suficient. Nu exista decat doua exceptii.

Exact cei doi mari pe care i-am pomenit la inceput. Anthony Quinn, mexican de origine, isi joaca natia cu verva si cu un aer sugubato-superficial care provoaca hazul oricarui minutel in care apare. Despre Marlon Brando am inteles in sfarsit un lucru: deseori am auzit ca ar fi revolutionat arta actoriei, dar pana acum nu mi-am dat seama cum, pentru ca partenerii de ecran din acea serie formidabila a tineretii sale i-au dat o replica extraordinara (ganditi-va numai la Vivien Leigh in filmul pe care l-am invocat de atatea ori pana acum, A Streetcar Named Desire). Langa diletantismul colegilor din Viva Zapata!, insa, finetea cu care Brando imbina naturaletea si un pic de ingrosare in a-si construi personajul apare clara de parca am fi la o disectie.

Despre scenariul lui John Steinbeck ezit sa ma pronunt. E cam patetic, se vede ca autorul a gandit ca un scriitor si mai putin ca un scenarist pur-sange, dar a incercat sa contureze cateva conflicte morale si personaje arhetipale si a reusit sa se scoata partial cu finalul.

In concluzie, recunosc inca o data: cand vezi filme vechi, exista riscul sa o dai si in bara.

Pentru ca in acest film apare si un caine foarte simpatic, un prieten alaturi de care priveam, si-a adus aminte sa ma intrebe ceva de pret eukanuba; daca stau sa ma gandesc mai bine, era despre hrana de caini eukanuba.

August 17, 2011

O tentativa de gigantic

Scriam acum ceva timp de Pastorel Teodoreanu si de Hronicul mascariciului Valatuc si despre cat de misto mi s-a parut ca avem si noi, romanii, un fel de Decameron sau Gargantua al nostru, chit ca e scris in plina epoca moderna.

O alta categorie aparte in literatura universala este cea a romanului gigantic, a romanului dom, a romanului fluviu. Adica acel roman cu o multime de personaje si de voci, care dilata si comprima timpul si spatiul si care, asa cum scriam tot pe acest blog, te obliga la un fel de maraton livresc. Exemple care imi vin in minte sunt Copiii din miez de noapte, Conversatie la Catedrala sau Un veac de singuratate.

M-am gandit intotdeauna ca, daca granzii gen Rebreanu, Sadoveanu sau Preda n-au scris asa ceva (desi au la activ carti lungi, dar nu chiar precum cele pe care le-am amintit mai sus), atunci nimeni nu o va mai face. Uite insa ca o neaosa contemporana, Florina Ilis, s-a gandit sa ma contrazica si si-a incordat fortele pentru a da nastere unei creatii remarcabile – Cruciada copiilor.

Niste copii pleaca in vacanta cu trenul. Niste adulti pleaca spre Bucuresti cu trenul. Niste copii ai strazii se strecoara in ambele trenuri, care pornesc din aceeasi gara. Vocile narative ale personajelor care populeaza aceste mijloace de transport din ce in ce mai scumpe in Romania (apropo,CFR, daca doriti sa ajungeti mai repede la falimentul definitiv majorand din nou biletele, atunci felicitari, sunteti pe calea cea buna!) se extind si ajung sa ii cuprinda si pe membrii familiei, pe cunoscuti sau pe cei care par a fi inclusi in roman dintr-o simpla dorinta a autoarei de parcurge toate straturile societatii romanesti. Mai clar, avem de la boschetari la politisti, de la politicieni la vrajitoare si de la jurnalisti la internauti patimasi. Si multe fluxuri ale constiintei infantile.

Pretentia de obiectivitate pe care o am de la propria persoana ma obliga sa dezvalui intai ce nu mi-a placut la aceasta carte. Si in cazul de fata si in cel al unor pseudo-productii literare editate in orasul meu (i.e. Craiova) am observat o tendinta care ar fi hilara, daca n-ar fi exasperant de apasata: in goana dupa realism, autorii introduc o gramada de nume, expresii si obiecte reale, pe care le mai si evidentiaza prin caractere italice. Autorilor concitadini n-am ce sa le cer, dar Florinei Ilis, pe care o apreciez enorm pentru efortul depus, ii spun prieteneste ca asta va dauna la perenitatea operei ei, pentru ca nu vad sa mai stea cineva peste 20 de ani sa citeasca un roman de 500 de pagini, cu note de subsol la fiecare 20 de cuvinte, adica tripland cantitatea de lecturat.

Obiectivitatea nu ma poate impiedica insa sa aranjez structura articolului cum vreau, astfel ca aspectele care mi-au placut sa va ramana la urma si, poate, mai preganant in minte si sa va indemne sa cititi la randul vostru aceasta carte. Florina Ilis jongleaza cu multe registre stilistice, specifice fiecarui personaj, iar asta i s-a laudat in dese randuri si cu multe prilejuri. Subscriu, fara a fi entuziasmat.

Ce m-a incantat este ca toate figurile umane care misuna in acest roman au un rol in actiunea acestuia, iar traseele lor se intalnesc/ ciocnesc/ influenteaza la un moment dat, ca intr-un film de-al lui Guy Ritchie din perioada lui buna. Imaginati-va ca fiecare personaj este o carte de joc. Cu o mana tremuranda, dar care nu da gres, Florina Ilis construieste un castel care, de la un moment dat incolo, ia asemenea proportii, incat ajungi sa-ti tii rasuflarea ca nu cumva sa o faci sa scape vreuna, si astepti cu nerabdare sa vezi pana unde va indrazni sa mearga. Iar scriitoare se aventureaza suficient incat sa rezulte o parabola bunicica despre societatea contemporana romaneasca.

Pe langa maratonul literar iscusit provocat, Cruciada copiilor ma face sa ma simt mandru ca o romanca s-a inhamat cu succes la o munca la cate numai unii precum Vargas Llosa, Garcia Marquez sau Rushdie s-au mai bagat.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au crescut patriotismul cu o liniuta  :).

August 11, 2011

Tensiune fara impuscaturi

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.

Am aflat despre acest film de la un prieten care se ocupa de mobilier pentru magazine; mi-a spus ca intr-un dulap de depozitare, are o copie originala a acestei pelicule.

August 3, 2011

Un altfel de Llosa

„Pentru cartografierea structurilor puterii si pentru imaginile sale transante ale rezistentei, revoltei si infrangerii individului”. Acesta este movitatia care a insotit Nobelul acordat lui Mario Vargas Llosa anul trecut.

Cei de la Academia suedeza au un talent deosebit de a formula justificari exacte in esenta, dar deschise ca exprimare. In cazul de fata, daca as aplica fraza de mai sus la numai la romanul Elogiu mamei vitrege, ar avea oaresice sens, dar, daca as integra aceasta carte in contextul celorlalte ale peruanului, s-ar distanta enorm.

Pentru mine, Elogiu mamei vitrege este o creatie Llosa atfel, in primul rand datorita modului cum este tratat sexul. Omniprezenta in literatura acestui scriitor, acuplarea, cu variile ei forme, este un instrument de dominare, un privilegiu sau un mobil pentru faradelegi, aici, insa, este un spatiu al imaginatiei, al libertatii si, foarte surprinzator, cel putin pentru mine, dobandeste valente supranaturale. Vorba ceea: am trait s-o citesc si pe-asta – Llosa frizand transcedentalul!

Don Rigoberto si dona Lucrecia sunt oameni in florea varstei, lipsiti de ambitii personale, ambii cu cate o casatorie anterioara la activa, care se bucura de casnicie plina de sex si imaginatie. Fiul din primul mariaj al lui Don Rigoberto, Foncito, incete sa nutreasca o pasiune eroticam specifica pubertatii pentru mama sa vitrega.

Nu o sa va spun la ce complicatii se ajunge, pentru ca ar fi pacat si pentru ca actiunea nu e elementul principal al acestei carti, ci placerea nedisimulata a scriitorului de a se juca si de a ne trage si pe noi intr-un joc in care practici dintre cele mai comune si inestetice indeobste (precum defecatul sau scosul dopurilor de ceara din urechi) sau, dimpotriva, expresii dintre cele mai inalte ale spiritului omenesc (precum picturile) devin pretexte pentru eseuri despre placere, libertate, dragoste si pacat. Cam ce faceam prin clasa a VI-ea la Sobieski si romanii, cand ni se dadea subiectul „compunere dupa tablou”, numai ca acolo imaginea era foarte mica si urata :).

Daca vreti sa cititi Llosa, Elogiu mamei vitrege nu e cartea cu care sa incepeti, dar nici cea pe care sa o lasati la urma.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o altfel de intalnire cu Mario Vargas Llosa.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.