Caiet de insemnari

Martie 30, 2010

Vise cu Paprika

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Mar
Tags: , , , , , , ,

Paprika nu e vreun sortiment de chips-uri, ci un film de animatie japonez, care exploateaza visele oamenilor si cum psihoterapeutii se folosesc de ele.

Intr-un viitor nu foarte indepartat, in Japonia (unde altundeva?), un mecanism asemanator cu un hands free le permite psihiatrilor sa patrunda in visele pacientilor si sa identifice sursele diverselor afectiuni. Numai ca, la un moment dat, un astfel de dispozitiv este furat, iar toti cei care se conecteaza cu un altul isi vad spatiul oniric invadat si capturat de un vis colectiv care le distruge mintea.

Personajul principal este, ca in multe dintre anime-uri, o femeie, psihiatru, filiforma si atragatoare, avand un alter ego virtual in Paprika, o gagica abila in a scormoni prin inconstient, cu o coafura ca a Hertei Muller. Impreuna cu cateva personaje arhetipale (un doctor cam nebun, un geniu obez si un politist grizonat pe care il trateaza) incearca sa desluseasca terifiantul mister.

Data fiind tema onirica, logica nu e o preocupare prioritara a realizatorilor, Paprika oferind insa enorm la capitolul vizual, fara a avea totusi coloritul fermecator al productiilor lui Hayao Miyazaki.

In timp ce ma desfatam cu imaginile captivante ale filmului, ma gandeam ca, daca as cadea vreodata prada unui astfel de vis malefic, as putea recunoaste cine s-a mai tratat cu mecanismul in chestiune. O superba sticla de whisky cu voluptoase forme feminine blonde mi-ar dansa in poala, pana cand as fi mistuit de flacarile violet ale pasiunii, dupa care voi fi nevoit sa fac un spagat pe doua blocuri vecine, ca sa ma racoresc; inainte ca mintea mea sa se scufunde definitiv in abis, aud o voce galgaita susurandu-mi in ureche: Hahalero, sa o iei razna tu si Dan Voiculescu si toata Antena 1!

Mai mult nu continui, pentru ca numai gandul ca as da de astia si in cele mai intime coltisoare ale psihicului meu, imi provoaca o stare vecina cu nervii. Ia sa va vad, cine face pe Freud cu mine si imi spune cine imi bantuie prin minte :)?

Anunțuri

Martie 29, 2010

Am lansat Teoria jocului!

Pasiunea pentru boardgames a aparut intamplator si s-a dezvoltat incet. Dar cand a depasit un prag critic, am inceput sa ma uit in jur si sa constat ca, in orasul meu – Craiova, nu prea se joaca asa ceva.

Asa ca, dupa ce am clocit ceva timp ideea, i-am dat drumul in lume sub forma unui blog, Teoria jocului, unde voi prezenta diverse boardgames si ce beneficii ar aduce ele in lumea reala.

Cei din Craiova ma pot chiar contacta pentru a incerca astfel de jocuri, iar cei care, din pacate, nu sunt concitadini cu mine, vor putea totusi sa intre in contact cu un univers fascinant. Pasiunea sa se destepte, ca de unde le lua aveti :).

Sa jucati bine!

Martie 27, 2010

DJ Iulius injura ca Eminescu

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Mar
Tags: , , , , , , ,

Tu-i neamu’ nevoii!, spunea Eminescu atunci cand avea nevoie de bani (situatie foarte frecventa in scurta si nefericita lui viata). Citind fragmentele in care Calinescu descrie cum cel mai mare poet pe care l-a dat neamul acesta (n-aveti decat sa ma faceti inchistat si comunist, dar eu nu-i zic altfel) se umilea, incercand totusi sa-si pastreze zambetul pe buze, te obliga sa reflectezi asupra caracterului implacabil al luptei pentru existenta.

Trecand intr-un alt registru, mai comic, melodia cvartetului Smiley, Alex, Don Baxter, Moga, imi place pentru ritmul care te acapareaza si pentru ca depaseste nivelul unui simplu hit de vara. Asa ca, in memoria Luceafarului nostru, ascultati-o si injurati cu glas tare, cu naduf, ca sa va racoriti si sa va simtiti mai bine:

TU-I NEAMU’ NEVOII!

Martie 24, 2010

Cum m-am impacat cu Amelie Nothomb

La prima intalnire cu Amelie Nothomb, ne-am antipatizat reciproc. Era prin intermediul romanului Sabotaj din iubire si pur si simplu nu a mers. Ea – scriitoare nonconformista, cu limbaj fecund, dar care destructureaza naratiunea si o impregneaza cu reflectii inutile; eu – cititor versat, un pic arogant, cu o usoara inclinatie catre clasici. Se parea ca era o relatie vesnic sortita esecului.

Am lasat timpul sa vindece animozitatea si, dupa ani buni, intr-un acces de marinimie, am facut eu primul pas si am luat in mana una dintre cartile care i-a adus celebritatea, Uimire si cutremur. Imi aduceam aminte vag ca vazusem odinioara ecranizarea, care imi lasase impresia unui bizar, dar subtil studiu al ciocnirii civilizatiilor.

O tipa din Belgia, cam ciudatica de felul ei, un alter-ego al scriitoarei, ajunge sa lucreze intr-o corporatie japoneza si se loveste de un mental si de niste obiceiuri aproape de neinteles. Romanul poarta amprenta unui subiectivism apasat, dar gratie umorului cu care naratoarea isi invaluie nefericitele patanii, nu ai cum sa nu fraternizezi cu ea.

Evident ca placerea pe care mi-a oferit-o Nothomb prin scurtul, dar savurosul ei roman, mi-a ameliorat parerea despre ea. Mai aveam insa niste ramasite de scepticism, astfel ca, dupa ceva timp, mi-am zis sa vad daca nu cumva Uimire si cutremur a fost doar un accident fericit.

Asa ca am citit si Cosmetica dusmanului. Fara a-mi ridica interesul la acelasi nivel precum romanul anterior, mi l-a tinut treaz pana la final. Un tip sta intr-un aeroport si isi asteapta inciudat avionul, caruia tocmai i s-a anuntat o intarziere. La un moment dat este abordat de un individ care incepe sa il agaseze, scormonindu-i psihicul si trecutul. Pana la jumatatea cartuliei, dialogurile imaginate de Amelie Nothomb sunt excelente, iar iritarea pe care o resimte personajul principal se transmite si cititorului (ceva asemanator cu Anger Management). In a doua parte insa, se ajunge la niste chestiuni freudiene care, desi bine redate, sunt mai sablonarde si nu uimesc prin nimic.

Concluzia a fost totusi ca eu si Amelie Nothomb putem fi prieteni. Nu vom fi niciodata amanti patimasi, dar macar ne vom saluta pe strada si ne vom vizita din cand in cand.

Martie 23, 2010

Sa privim pictura! (XL)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Mar
Tags: , , , , ,

Cafeneaua de noapte

Promiteam la inceputul acestei rubrici ca veti avea parte de mai multe picturi ale artistului meu preferat: Van Gogh. A trecut ceva timp, dar iata ca revin asupra celui care a dat nastere unei picturi grandioase prin faptul ca se adreseaza unei combinatii unice a simturilor si a intelectului.

Cafeneaua de noapte nu iti provoaca nicio stare de beatitudine. Culorile sunt tari si nu se armonizeaza, dimpotriva, parca se ataca reciproc. Rosul peretilor si portocaliul becurilor si podelei proiecteaza o atmosfera maladiva, mustind de violenta reprimata si frustrari refulate in bautura. Paradoxal, desi pare a fi o pictura luminoasa, te duce de fapt cu gandul la o spelunca semi-intunecata, in care isi fac veacul indivizi dubiosi.

Exista  mai multe personaje schitate, iar analizandu-le, observi ca multe sunt in ipostaze deloc glorioase, ale unor infranti ai vietii. Figura centrala insa merge mai departe – albul murdar al hainei, inversunarea abia perceptibila a fetei si solitudinea personajului devin indicatori al delincventei, ai declasarii care insoteste de obicei fauna umana a unor astfel de localuri.

Ma intreb daca nu cumva omul in alb este un alter-ego al lui Van Gogh insusi.

Martie 19, 2010

Chix chinezesc in stil american

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Mar
Tags: , , , , ,

Cand s-au apucat de Pearl Harbour, realizatorii s-au gandit ca vor prezenta un moment al istoriei macro de la nivel micro. Rezultatul a fost cel pe care il stim cu totii: un siropos pana la gretosenie triunghi amoros, intrerupt de cateva zeci de minute de actiune a-ntaia.

Cum chinezii au un dar sa copieze si sa faca si ei orice produs, dar mai ieftin (si, adaug in soapta, mai prost) s-au aplecat asupra unei perioade foarte zbuciumate a istoriei lor, prin secolul XIX de data asta, in The Warlords. Nu cred ca au facut vreun efort prea mare, ci, probabil, au procedat ca in bancul: Cum alegi un politist prost? La intamplare.

Greseala de abordare majora a fost ca filmul nu e unul pseudo-istoric, mustind de kung-fu si cu personaje ce zboara cu nonsalanta, ci unul cu pretentii de realism. Fatala eroare, mai ales ca in capul distributiei e Jet Li. Fac o digresiune ca sa va explic ca nu am preconceptia ca in China nu se pot face productii istorice de calitate si fara batai. Superba fresca The Emperor and the Assasin, regizata de Chen Kaige, e un exemplu.

Numai ca la carma peliculei de fata nu e niciun Chan Kaige sau Zhang Yimou, iar asta se simte din plin. Semne rele in ceea ce priveste calitatea filmului se vadesc inca de la inceput. Dupa o batalie incetosata care corespunde genericului, de sub un maldar de cadavre, iese Jet Li, speriat si demoralizat ca vai de el. Enormitatea numarul 1: pe Jet Li nu il bate nimeni, doar Brusli sau Cichi Cean sunt egalii lui.

Trecand peste socul de a-l vedea pe acest extraordinar expert al artelor martiale intr-o astfel de ipostaza, ajungem la o scena cu puternice reverberatii in actiunea viitoare, in care o femeie face niste schimb de fluide (ciorba si altele) cu el si il pune pe picioare. In continuare, Li, general cu armata decimata, intalneste o gasca de haiduci, condusa de doi frati barbosi (Andy Lau si Takeshi Kaneshiro, doi actori bunicei care s-au infruntat pentru afectiunea minionei Zhang Ziyi in festinul vizual numit House of the Flying Daggers). Dupa ce se imprietenesc si isi jura credinta vesnica, ii convinge sa isi rada barbile si o jumatate de cap si, impreuna cu restul bandei, sa se inroleze intr-una dintre factiunile care luptau pentru putere in China acelei vremi.

Incarcatura melodramatica se datoreste faptului ca generalul nostru o recunoaste in concubina fratelui celui mare pe aceea care l-a resuscitat nu cu multa vreme inainte. Complicatiile sentimentale ce urmeaza se adauga povestii de razboi si politica, stangaci realizata, ce evolueaza catre un final tragic cu iz shakespearian. Desi se chinuie cat pot sa creeze un cadru realist, realizatorii tot s-au mai scapat din cand in cand si au bagat niste scene de lupta aberante, din genul celor care fac productiile hong-kongoleze atat de simpatice.

Cele mai mari minusuri ale The Warlords sunt la capitolul interpretare, care de foarte multe ori e suplinita de urlete cu pretentii oratorice. Jet Li nu e total afon la actorie (dovada Hero sau Danny the Dog), dar sa intruchipeze un amestec conflictual de pasiune inabusita, loialitate si ambitie e prea mult pentru el; asta e treaba pentru un Laurence Olivier. Foarte distractiv este Kaneshiro, al carui arsenal expresiv se reduce la niste prim-planuri in care apare cu niste ochi umezi, mai mai sa izbucneasca in plans (precum emoticonul :-s de la Messenger sau Basescu atunci cand a aruncat rusinea pe Patriciu). Singurul care mai misca ceva pe partea de interpretare e Andy Lau.

Drept concluzie mi-aduc aminte un alt banc:

Ludovic al IV-lea scrie niste versuri si le da unui poet de la curte, ca sa isi dea cu parerea. Acesta ii spune:

– Sire, v-ati propus sa compuneti versuri proaste si, cum nimic nu este imposibil maiestatii voastre, ati reusit.

Martie 17, 2010

Proverbe (6)

Filed under: Proverbe — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Mar
Tags: , , , , ,

Cine defaima pe altul inaintea ta, el si pe tine o sa te defaime inaintea altuia.

(Sursa: Anton Pann, Povestea vorbii, Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 1967)

Martie 16, 2010

Neam cu Freakonomics

Tot din aceeasi galerie a cartilor precum Freakonomics, adica acelea care imbina sociologia, economia si psihologia, face parte si The Tipping Point, de Malcom Gladwell.

Titlul cartii a fost tradus in romana Punctul Critic si se refera la acele cauze minore care produc schimbari majore. Lucrarea de fata e mai coerenta decat frate-su Freaknonomics, dar nu atinge niciodata varfurile de interes pe care le-am simtit in cartea lui Stephen Dubner si Steven Levitt.

Teoria poate fi redusa chintesential la niste legi nu lipsite de sens:

– Cele trei tipuri de oameni care declanseaza epidemii sociale – Conectorii (care cunosc pe toata lumea), Expertii (care stiu pentru toata lumea) si Vanzatorii (care conving pe toata lumea)

– Legea aderentei – ce si cum are lipici la mase

– Legea contextului – omul potrivit cu mesajul potrivit, la locul potrivit.

Dupa cum vedeti, sunt chestiuni aflate in responsabilitatea univoca a bunului simt. Aceasta osatura de idei e imbracata in studii de caz, pitrocite si reluate uneori, dar, dintre care unele sunt demne de luat in seama. Un exemplu care mi-a placut  e modul cum oficialitatile din New York au combatut infractionalitatea din metrouri – aici Gladwell face o paralela intre ideile sale si teoria „ferestrelor sparte”, care ar merita studiata intens si la noi.

Carti precum the Tipping Point sau Freakonomics au o calitate incontestabila: te fac sa iti ridici privirea din pagini si sa o arunci in lumea din jur, dupa care sa te intorci la citit, apoi iar sa arunci o privire si tot asa. Pendularea aceasta intre teoretic si palpabil naste o abilitate indispensabila in ziua de astazi: simtul realitatii.

Martie 14, 2010

Filosofia istoriei

Cand un regizor contemporan cu viziune si stil se incumeta pe taramul filmului istoric e pentru mine un prilej de bucurie. Inseamna ca voi vedea un crampei din vasta poveste a omenirii, spusa in genul marilor productii de odinioara, precum Cleopatra, Spartacus, Ben-Hur sau The Agony and the Ecstasy.

Din acest motiv nu infierez atat de mult hulitul Alexander al lui Oliver Stone. E un film cu destule defecte (e kitschos, are un actor principal neinsipirat ales si comprima prea mult epopeea lui Alexandru cel Mare), dar are un sens, adica regizorul sau a incercat sa spuna ceva, chit ca l-am prins intr-o perioada cam proasta si a iesit ceva alterat. Cu riscul de a fi acuzat de teribilism, va marturisesc ca, intre impecabil realizatul Kingdom of Heaven al lui Ridley Scott si taratul Alexander, il prefer pe acesta din urma.

Agora, in regia lui Alejandro Amenabar nu dezamageste insa prin nimic. Spaniolul isi exploateaza din nou abilitatea de a crea atmosfera (precum in tenebrosul The Others), dar si pe cea care vizeaza complexitatea si ambivalenta relatiilor interumane (precum in tulburatorul Mar adentro), la care adauga finetea cu care reconstituie un cadru istoric, Alexandria romana in secolul IV d.Hr. Imagini panoramice fugare in care, in departare, se desluseste una dintre minunile lumii antice, Farul din Alexandria, cadre rapide cu statui ale vechilor zei egipteni si strazile prafuite sunt elementele discrete, dar sigure, cu care regizorul ne apropie de acele timpuri.

Personajul central este femeia filosof Hypatia (interpretata de Rachel Weisz), care starneste pasiuni diverse in randul barbatilor care o inconjoara: un discipol al ei, de familie buna si cu o viitoare cariera de magistrat, tanjeste fara speranta sa ii devina sot; un sclav foarte tanar o adora in secret pana la fetisism, fiind atras insa si de religia care se instaura treptat ca dominanta – crestinismul; episcopul Alexandriei, care actioneaza sistematic pentru distrugerea tuturor adversarilor, ii pune gand rau. Singurele preocupari ale Hypatiei sunt insa filosofia, colocviile cu elevii ei si astronomia. Ii respinge cu gratie pe cei care ii vor favorurile si se tine departe de disputele religioase care dau orasului un aer dantesc.

Aceste conflicte, care se constituie in baza tramei narativa si care modeleaza reactiile personajelor, reprezinta punctul nevralgic al filmului si cel pasibil sa dea nastere la controverse. Crestinismul este prezentat ca un curent religios agresiv, ai carui adepti instiga la violente sau chiar se dedau la ele. Amenabar evita insa tezismul accentuat, infatisandu-i si pe adeptii cultelor pagane si pe evrei ca partasi la atrocitatile care macina Alexandria. Luptele de strada devin  momente poetice, vazute din inalturi, astfel incat fiintele omenesti nu apar decat ca niste insignifiante insecte sortite pieirii in valtoarea nemiloasa a istoriei, la fel cum devastarea faimoasei bibliotecii, depozitara intelepciunii antice, ia forma unui delirant dans al pergamentelor.

Desi are destule momente de actiune, Agora nu e un film trepidant. E o drama istorica in care dialogul isi ia partea leului. Rachel Weisz pune suflet in prestatia sa, dar e limitata de conditia de femeie intelectual, lipsita de impulsuri erotice. Mai expresivi sunt cei din jurul sau, cu precadere tanarul sclav, interpretat de Max Minghella, prins in iuresul noii credinte, dar incapabil sa isi inabuse dragostea pentru fosta stapana.

Cei doi se vor gasi impreuna in finalul de o sfasietoare frumusete, care conduce la trista si inevitabila concluzie: pentru ca o lume sa se nasca, o alta trebuie sa moara.

Martie 11, 2010

Cum m-am dezintoxicat de aversiunea fata de Dali

De cand ma stiu am avut ceva impotriva lui Salvador Dali, dar niciodata nu mi-am dat seama ce. Cartea scriitorului belgian Stan Lauryssens, Eu si Dali, a avut insa un efect psihoterapeutic asupra mea si mi-a relevat ca nu am dispretuit niciodata pictura spaniolului, care e, neindoios, fascinanta, ci am respins compulsiv bufoneria si circul mediatic pe care artistul insusi, dar si o puzderie de alte persoane, unele inguste si snoabe, altele interesate, le-au intretinut.

Cartea e un amestec de autobiografie (autorul a facut destule pe langa lege la viata lui, astfel incat sa aiba ce povesti), biografie fantezista a lui Dali (vezi Amadeus sau Man on the Moon ale lui Milos Forman) si proza suprarealista de la mama ei. Vocea narativa ii apartine unui personaj conturat ambiguu (voit, presupun), care traieste de pe o zi pe alta pana cand, gratie unui interviu inventat cu Dali, ajunge sa fie dealer al picturilor semnate de acesta, elaborand o clasificare aparent ciudata (false false, false originale, originale originale), dar care e o satira subtila la adresa imposturii si inselaciunii care domneste in comertul cu arta.

Stilistic, romanul lui Lauryssens seamana cu Junky, pentru ca naratorul nu este un simplu negustor care trage pe sfoara pe potentatii cu o spoiala de cultura, ci ajunge chiar obsedat de Salvador Dali, iar cand incearca sa se indeparteze, viciul il ajunge din urma, obligandu-l sa refaca traseul vietii artistului-bufon care a captivat o lume intreaga.

Nu o sa va ascund ca m-am simtit mandru ca nu am cazut in capcana autorului, care il infatiseaza pe pictor in fel si chip: broscoi decrepit, onanist si falsificator, atribute carora proza ametitoare a belgianului le confera, culmea, un aer de credibilitate. Nu cred insa ca Eu si Dali este o diatriba impotriva artistului, ci, dimpotriva, un omagiu perfect adaptat specificului celui care si-a cucerit locul in posteritate batandu-si joc de oameni si de conventii.

Eliberat astfel de aversiunea impotriva lui Salvador Dali, ma pot delecta de acum incolo cu opulenta vizuala si cu farmecul inexplicabil al operelor sale, dintre care va ofer un superb crampei animat, pe care l-am descoperit multumita prietenului meu Victor.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.