Caiet de insemnari

Decembrie 31, 2012

Farmecul amoralului

Shadow_of_a_doubt1E lucru mare sa fii film regizat de Hitchcock si sa fii si preferatul lui in acelasi timp. Mai ales ca nu te cheama nici Vertigo, nici Rear Window, nici Psycho, ci Shadow of a Doubt, adica o pelicula de notoritate clasa II din portofoliul maestrului.

Si totusi, Hitchcock avea motive intemeiate sa-si indrageasca propria creatie, pentru ca acele substantive care incep cu „t” (teama, tensiune, teroare) si care ii erau atat de dragi se regasesc si in Shadow of a Doubt, dar mai subtil, strecurate intr-o poveste simpla, dar excelent spusa.

Unchiul Charlie (Joseph Cotten) are ceva pe suflet; nu stim ce, dar faptul ca se ascunde, ca ii pacaleste pe niste urmaritori si  ca are o mina de om chinuit ne conduc imediat spre concluzia aceasta. Asa apare indoiala in mintile noastre, ale privitorilor, dar, deocamdata, nu si in ale familiei surorii sale, la care se prezinta inopinat, arborand un aer degajat. Cea mai incantata de a-si vedea unchiul este nepoata, care chiar ii poarta numele, Charlie (Teresa Wright).

Comportamentul nelinistit si nelinistitor al unchiului o conduce pe tanara care aproape il idolatrizeaza spre banuieli care se transforma usor in monstruoase descoperiri. Neavand insa certitudini si nevrand sa strice atmosfera animata de venirea unchiului, ia toata povara indoielii si a descoperirii adevarului asupra ei si se mai si gaseste prinsa in inceputul unei idile cu insusi politistul care da tarcoale familiei. In tot acest timp, unchiul Charlie miroase ca nu mai e in sanul lui Avraam si incepe  sa actioneze la randul sau…

In zilele noastre, in filme, se practica tensiunea pe doua nivele: intuneric + monstri sau intuneric + iluzia unor monstri; evident, mai dibaci este regizorul care reuseste sa atinga nivelul 2. In Shadow of a Doubt, Hitchcock atinge un foarte rar nivel 3, in care, prin simpla aparitia a unui personaj sau printr-un unghi de filmare rapid intercalat intre doua prim-planuri, tensiunea este indusa privitorului si, mai ales, mentinuta acolo.

Sunt convins, insa, ca regizorul englez nu a folosit epitetul de „preferat” pentru acest film doar pentru a-si gratula propria contributie, ci pentru a-si declara, la comun, recunostinta pentru toata distributia.

Shadow_of_a_doubt2

Personajul lui Joseph Cotten este un amoral, care, din motive partial obscure, a ajuns sa urasca omenirea, nu insa si propria persoana, pentru a carei libertate lupta cu ferocitate ascunsa. Cotten, care, fara a fi vreunul dintre granzii cinematografiei, a jucat in pelicula una si una (Citizen Kane, The Third Man, Splendor of the Ambersons, Gaslight, Hush… Hush, Sweet Charlotte), da interpretarii de aici profunzimi nebanuite. Cand amenintator, cand surazator, cand rece si stapan pe sine, cand infrigurat si panicat, este starul filmului, desi el doar catalizeaza actiunea.

Aceasta o urmareste in primul rand pe Teresa Wright, care irezistibil de ingenua, ca in atatea alte creatii ale sale (Mrs. Miniver, The Best Years of Our Lives), evolueaza subtil catre indoiala, catre o duplicitate menita a-i proteja familia si catre impulsuri amoroase.

Tandemul Henry Travers – Hume Cronyn (tatal Teresei Wright si un amic al acestuia) si pasiunea celor doi pentru romanele politiste si dezideratul crimei perfecte sunt o gluma meta-textuala a lui Hitchcock, foarte riscanta, care ar fi putut risipi tensiunea care domina filmul, daca nu ar fi contribuit cumva, la un moment dat, la evolutia acestuia.

Shadow_of_a_doubt3

Cum, nu va spun, va invit doar ca, printre lucrurile pe care vi le propuneti pentru 2013, sa fie si vizionarea lui Shadow of a Doubt.

Un An Nou fericit!

Anunțuri

Decembrie 28, 2012

The Two Towers

Toata lumea il recunoaste; toata lumea stie unde e.

Dar Turnul Eiffel e mai cameleonic decat v-ati astepta de la o structura metalica, simpla in conceptie.

Turnul Eiffel1

Noaptea e tiranic cand esti departe de el si apasator cand ajungi aproape. Are in varf un far care scruteaza Parisul de jur-imprejur, curat Sauron care il cauta pe Frodo pentru a-l duce la pierzanie. Desi spectacolul luminii care te ajunge oriunde ai fi este magnific in sine, n-am avut cum sa nu simt ca am intrat in The Zone, unde orice miscare imi este supravegheata, o dictatura binevoitoare ce-i drept, dar dictatura fara doar si poate.

Cand te apropii de turn si-ti dai seama cat e de MARE, simti ceea ce englezu’ numeste AWE, o stare de admiratie sora cu uluiala si vara de-a treia cu teama. Asta la nivel psihic, pentru ca la nivel fizic, suferinzii de spondiloza cervicala au de patimit.

Dar mai exista si o alta ipostaza a Turnului Eiffel pe care n-o simti decat in anumite conditii. Sa fie ceata in Paris, eveniment altminteri neplacut, si sa te sui in Arcul de Triumf, ceea ce presupune escaldarea unei scari spiralice consistente. Ajuns sus, Turnul se dezvaluie precum un liant intre cer si pamant, o conexiune intre mundan si transcedental. Ceata care iti patrunde in ochi, urechi sau nari nu mai e neplacuta, e materia care te uneste cu Turnul, acest vlastar de Yggdrasil care iti faciliteaza accesul in sferele cele mai inalte ale existentei.

Turnul Eiffel2

Text inscris in concursul Komandamentul de iarna – Tabara de Fotografie pentru Bloggeri, un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Neola, Hotel Kehlbachwirt, Domeniile Vinju Mare, Hotel Continental, Opel, Anagrama.

Decembrie 27, 2012

Giuvaieruri online (1)

Datorita unei anume activitati pe care o intreprind inspre kilometrul 0 al Craiovei, strabat aproape zilnic un portic, care abunda in magazine de cadouri bijuterii si ma delectez, nu numai cu stralucirea giuvaierurilor afisate, cat si cu reactiile persoanelor care trec, intr-o covarsitoare majoritate femei.

Unele merg visatoare si arunca priviri nostalgice, altele merg hotarate si se opresc brusc, de obicei facand si vreo doi pasi in spate si, nu o data, am auzit tocuri crapand. Alte reprezentante ale sexului frumos sunt insotite de alesii inimilor lor si ii trag de mana spre o vitrina sau alta; am spus bine trag, pentru ca nu mi-a fost dat vreodata sa vad vreun barbat luand initiativa inspre vreun astfel de magazin. De aici si deliciul de a le vedea figurile cand au loc astfel de abateri de la ruta planuita initial.

Doamnelor, admiratul mediat de vitrina este de nepretuit, dar acum mai exista si Onlinebijoux, un magazin online de bijuterii cu produse la indemana oricui si de o diversitate foarte mare.

Atat de mare, incat chiar eu mi-am petrecut ceva timp frunzarind site-ul, in special la sectiunea de bijuterii argint, pentru ca acest metal captiveaza, dar intr-un mod mai putin inrobitor decat aurul. Un inel asa zis rodiat mi-a atras atentia prin aerul antic si usor mistic pe care il degaja. Pana sa nu ma luati voi la misto, va zic eu repede ca nu e pentru mine, ci pentru altcineva, dar asta e o alta poveste.

Decembrie 25, 2012

Cu femei e mai misto

trecute-vieti-de-doamne-si-domniteFost-au Constantin Gane istoricu nu asa de cunoscutu aidoma lui Nicolae Iorga cel Mare, dar degraba prinzatoriu de enteres al cetitorului.

Mai mult nu cred ca pot tine stilul asta arhaic, dar voiam sa-i pup cumva poalele caftanului lui Constantin Gane pentru deliciile pe care mi le-a oferit cu Trecute vieti de doamne si domnite.

Istoria romanilor din Evul Mediu pana in zorii epocii moderne se poate spune precum o insiruire de domnitori, pe care, hai sa recunoastem, ii stim in proportie de cam 10% si, ca urmare, poate fi unul dintre cele mai plictisitoare lucruri de pe fata pamantului.

Dar cand apar in poveste si femeile domnitorilor – mame, soate, surori, fiice – aceasta se schimba radical. E la fel de scandaloasa, spectaculoasa si savuroasa ca orice istorie apuseana si nu mai e o perioada in care romanimea a lancezit si s-a chinuit doar sa plateasca tribut Portii, ca sa aiba contemporanii de ce se plange de nenorocul secular al natiunii.

In traseul sau prin feminitatile domnitoare, Constantin Gane explica istoria medievala (ma refer cu precadere la ea, desi cartea dumisale ajunge pana in perioada lui Cuza, mai cunoscuta indeobste publicului) cu deplina competenta a unui expert in mondenitati (la Prima TV apare la finalul stirilor unul care e catalogat astfel), dar si cu rigoarea unui istoric pursange. Compara surse, emite pareri documentate despre veridicitatea unor evenimente sau figuri, dar selecteaza si detalii picante si comenteaza cu umor, nu deocheat, dar uneori destul de straveziu. Nu preamareste si nu cosmetizeaza, dar, in acelasi timp, isi indrageste obiectele studiului.

Cat despre istorisirile sale, ma mir ca n-au incaput pana acum pe mana vreunui scenarist, ca ar iesi niste telenovele din ele, mama, mama, de n-ar mai fi glob ocular de gospodina in tara asta care sa nu fie atintit pe plasma din bucatarie, candva pe la chindii, cand socot ca e cel mai diferit prilej de difuzare. Ce-au facut turcii cu Soliman Magnificul al lor, ar putea face romanii cu fiica lui Stefan cel Mare, cu nevasta lui Ieremia Movila sau cu odraslele si consoartele lui Vasile Lupu si cu alte cate si mai cate figuri feminine remarcabile prin pitorescul sau tragismul lor.

Avem multi istorici mai mari precum Constantin Gane, dar carte mai misto ca a lui nu cred sa fi scris vreunul. Nu degeaba ii atribuie si Neagu Djuvara superlativul asta. Iar daca pe un nonagenar asa sprinten la minte nu-l credem, atunci pe cine?

 

Decembrie 24, 2012

More balls than brains

Hobbit1Scriam acum ceva timp in ziarul amicilor de la Craiova Forum de ce presimteam ca nu o sa-mi placa The Hobbit: An Unexpected Journey. In mare, cele doua idei principale erau ca arata prea mult ca un Lord of the Rings peticit pe ici pe colo si ca, dintr-o carte de 300 si ceva de pagini, scot trei filme de cate trei ore!

De acord cu voi, ante-pronuntandu-ma, m-am plasat singur in pericolul de a vorbi cu pacat, dar, dupa vizionarea filmului, tind sa ma gratulez singur cu lauda ca nasul nu ma insala. Ba mai mult, am si alte motive sa fiu nemultumit.

Povestea, asa cum se stie, o urmeaza pe cea din cartea care mi-a placut atat de mult, dar intr-un mod tarait, ca doar actiunea trebuie sa le ajunga pentru inca doua filme. Ca urmare, sunt introduse personaje din Lord of the Rings, si pentru a-i gadila pe fanii acestei trilogii, si pentru a alinia aventura picaresca a lui Bilbo Baggins la evenimente mai ample si mai intunecate care, se poate altfel, se vor solutiona in 2013 si 2014, iar noi vom plati alte bilete, ca sa ne racorim curiozitatea.

Despre partea grafica, recunosc ca mi s-a mai potolit simtul critic; pana la urma, e acelasi univers, deci e firesc sa arate la fel, poate chiar mai bine, insa tot am ceva de comentat: dat fiind ca Peter Jackson s-a aplecat asupra 3D-ului, exista o sumedenie de scene facute numai ca sa smulga wow-uri si, se poate altfel, pentru a lungi desfasurarea actiunii, ca doar exista si 2013 si 2014, iar noi vom plati alte bilete, ca sa ne minunam si la alte tridimensionalitati maiastre.

Durerea a mai mare vine din modul cum se solutioneaza pataniile protagonistilor, evident, in jur de 33% din cate sunt in carte, pentru ca, se poate altfel… Gata, o las mai moale cu asta.

Ce m-a tinut imobilizat de romanul lui Tolkien a fost inteligenta rezolvarii peripetiilor si tonul vag ironic al autorului care te ghideaza in naratiune. In regula, voiceover n-aveau cum sa faca, dar de ce au optat pentru testosteron in defavoarea celulelor cenusii? Am un exemplu concret: scena cu trolii, care s-a sfarsit cu bumbaceala, nu cu interventii destepte, iar eu, fortat de negura invaluitoare a cinematografului, nu am gasit alta metoda sa protestez decat sa ma uit chioras la tot restul filmului.

Hobbit2

Scena care m-a vexat prin potentialul ei ratat.

Nu mi s-a descretit fruntea decat cand a aparut Gollum, a carui figura e imprumutata de acelasi inegalabil Andy Serkis, care reuseste sa compenseze ceea ce am sustinut cand am recenzat cartea, ca exista profunzimi ale literaturii pe care cinematografia nu le poate atinge. Dar personajul sau si grimasele pe care le stiam, dar care m-au fascinat din nou, plus o scena de actiune excelent construita de Jackson (ce-i al lui, e pus deoparte, la anvergura si dinamica se pricepe cand isi pune mintea) au reusit sa ma faca sa plec de la film fara senzatia acuta a irosirii unor bani pe care i-as fi putut da unor colindatori.

Hobbit3

Pe langa toti eroii si infamii schematic conturati, cea mai oropsita creatura din The Hobbit si Lord of the Rings este si cea mai interesanta. O figura tragica pe care o dispretuiesti si o compatimesti deopotriva.

Si, ca veni vorba de asta, Craciun fericit!

Decembrie 17, 2012

Mama lui Harry Potter a nascut din nou!

Rowling_Moarte subitaSunt curios de ce s-a mai apucat sa scrie J.K. Rowling. De foame nu cred, pentru ca a atins miliardu’ cu seria Harry Potter, iar eu, unul, in situatia asta financiara, as proceda precum Dan Diaconescu dupa ce a bagat tot felul de ipochimene in Parlament: mi-as lua o mega-vacanta si m-as duce de la izvoarele Amur-Dariei pana pe crestele Muntilor Stancosi.

Deci varianta cu subzistenta cade. Catarandu-ne pe piramida lui Maslow, dam de nevoi de implinire pe plan social si de auto-realizare. Aici ar fi ceva. Nu cred ca Rowling vrea sa-si duca restul zilelor cu eticheta de mama a lui Harry Potter, vrea sa fie receptata ea insasi drept scriitoare, vrea ca lumea sa o tina minte pe ea, nu pe produsul imaginatiei ei.

Ca urmare, in Moarte subita, a schimbat registrul. De la fantezie a trecut la realism frust, prea frust pe alocuri. Moartea unui consilier local intr-un orasel englezesc catalizeaza conflicte politice, dar si sociale sau personale, intre categorii economico-profesionale distincte (traiasca inventatorul limbii de lemn!). Sub pretextul ca nu mai scrie pentru minori, Rowling se lasa contaminata de sindromul Inarittu (= 1. subst. propriu regizor mexican; 2. tendinta a creatorilor de fictiune de a-si face personajele sa sufere excesiv – n.a.) si aloca fiecarei figuri a romanului un set de defecte, binele uman pe care l-a promovat cu atata tarie in septupla serie vrajitoreasca aparand aici doar sporadic. As fi fost si mai exigent cu aceasta alegere stilistica, daca scriitoarea nu ar fi oferit momente (petreceri, mai precis) in care personajele tarate pe care le construise cu o raceala vecina cu cruzimea se ciocnesc fizic, dar si ideatic, rezultand pagini de o savoare deosebita.

Structura romanului nu-i rea, pentru ca Rowling isi exploateaza abilitatile de configurare a narativului, rafinate pe parcursul a sapte romane si construieste drama cu mana sigura. Relatiile cauza-efect si rolul unor detalii, initial fara semnificatie, fac din moarte subita un mozaic similar cu Oscarizatul Crash sau cu romanul Capital de John Lanchaster, despre care am scris mai demult. Diferenta dintre cele doua carti ar fi ca, din punct de vedere al interactiunilor dintre personaje, in Capital personajele se ating usor in parcursurile lor, iar in Moarte subita isi dau pumni si ghionturi.

Scriitura, ca mod de a alege cuvintele si de a lucra frazele, seamana cu aceea din Harry Potter, dar difera prin inevitabile expresii colocviale si prin o abundenta de locuri comune contemporane, pe care cititorii de peste 50 de ani nu le vor mai intelege, decat daca au interesul sa se uite la notele de subsol. Asa ca, daca vreti sa savurati aceasta carte, grabiti-va cata vreme mai exista Facebook si forum-uri asa cum le stim (mai ales ca prietenii de la Libris ii fac in perioda asta si o reducere consistenta).

Verdictul: J.K. Rowling vrea sa il intarce pe Harry Potter; e pe drumul cel bun, dar mai are pana sa scrie inca o capodopera.

P.S. Finalul cartii seamana izbitor de mult cu al Cruciadei copiilor de Florina Ilis. Aluzia ca englezoaica s-a luat dupa romanca e hilara, iar aceea ca a noastra compatrioata a spionat-o pe Rowling inca de cand avea romanul in proiect si i-a furat ideea e paranoica de-a dreptul. Nu voiam decat sa remarc o situatie rarisima in care am luat-o inaintea Occidentului. Take that, Western countries!

P.P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a facilitat accesul in salonul de lauza al lui J.K. Rowling.

Decembrie 13, 2012

Mai multi, mai bine

More_merrierExpresia de mai sus nu se aplica noului Parlament al Romaniei care a reusit performanta (ideea nu-mi apartine, am auzit-o la televizor) sa faca pana si Casa Poporului neincapatoare.

Ciudat sau nu, exact o situatie similara petrecuta in America din timpul celui De-al Doilea razboi Mondial a generat un film hollywoodian atipic: The More the Merrier (1943).

Atipic in anumite privinte, pentru ca, daca ii rezumi povestea, pare o screwball comedy standard. In Washington e criza de locuinte si trei personaje simpatice (o functionareasa, un ofiter si un pensionar, veteran din Primul Razboi Mondial) ajung printr-un haios concurs de imprejurari sa imparta acelasi apartament. Intre primii doi incolteste inevitabila idila, fertilizata si de batranel, care, mai din intamplare, mai intentionat, ii impinge unul spre altul, in conditiile in care ea e deja logodita cu un tip pedant, insipid, deloc potrivit. Asadar, nimic prea departe de ce facuse Hollywood-ul pana atunci si de ce urma sa mai tot faca.

Caracterul aparte al acestei pelicule e dat de modul cum e infatisata atractia barbat-femeie. In Casablanca, un film contemporan cu acesta de fata, amorul e de asemenea cheia, dar e platonic si idealizat. In The More the Merrier, chimia, feromonii, atractia carnala sunt infatisate mult mai clar, gratie unor interpretari foarte reusite ale lui John McCrea si Jean Arthur, carora li se scurg ochii unul dupa altul inca de la primele contacte vizuale. Partea simpatica e ca nu e nimic imoral in aceasta abordare, ba chiar contextul o face sa para naturala; e perioada de razboi, deci masculii sunt in numar mai mic si, potrivit mecanismului capitalist al cererii si ofertei, sunt la mare cautare.

Exista o scena unica prin senzualitatea ei, dar care se incadreaza in film ca unsa: cei doi sunt pe punctul sa finalizeze o plimbare sub clar de luna, se asaza pe niste trepte, ea ii tot da inainte cu vorbaria care ascunda placerea de a fi cu el; el incepe sa o atinga delicat, pe par, apoi pe obraz, apoi pe mana, apoi ii saruta un obraz, apoi merge un pic mai jos la incheietura gatului… Usor, fratilor, nu va descheiati la camasa, ca nu mai zic si nici nu mai urmeaza prea mult. Am mentionat aceasta scena, ca sa va exprima mirarea si incantarea mea cand am vazut ca intr-un film hollywoodian din anii ’40, cand Codul Hays era in plina vigoare, exista o imagine atat de sugestiva si indrazneata a cuceriri amoroase, incat volumul cu acelasi nume de la Nemira o include sigur, in caz contrar necesitand o reeditare urgenta.

More_merrier2

Cupidonul venerabil care se amesteca subtil in aceasta idila este de asemenea atipic. Corpolent, haios, dar si agasant pe alocuri, personajul lui Charles Coburn influenteaza desfasurarea actiunii intr-un mod foarte uman, nu ca vreun deux ex machina al erosului, ci doar cand i se iveste ocazia de a da un imbold sentimentelor reale, prilejuri in care da impresia ca, daca s-ar fi nascut in Romania, ar fi fost tipul de sforar care, din ’90 incoace, se tot alege in Parlament, ba pe listele unora, ba pe ale altora, ba la redistribuire.

The More the Merrier. Cei 500 si cati or mai fi de parlamentari romani sunt de acord cu asta, pun pariu.

More_merrier3

Daca as fi in locul acestor simpatici amorezi, m-as premia cu o vacanta in Cuba sau m-as aranja cu un sejur in Bahamas.

Decembrie 6, 2012

Sa privim pictura! (LXXVI)

Autoportret, fumand

Autoportret, fumand

Nu sunt fumator si nici nu am fost vreodata, deci nu am cum sa laud trasul de tutun in piept in vreun fel. Am prieteni fumatori, care se bucura de toleranta mea maxima, dar m-as bucura sa-i vad lasandu-se.

Cu toate acestea, in aceasta pictura a expresionistului Otto Dix fumatul este cool, mai mult decat cool, este magic, pare a fi o prelungire fabuloasa a fiintei. Nu m-am apucat de fumat vazandu-l, dar cred ca mi-ar fi parut rau ca acest viciu nu s-ar fi inventat.

Fumul gros si patrunzator de tigara se aliaza cu figura super-masculina a artistului, care n-a fost nici in viata reala prea departe de aceasta atitudine gen „Mars, ma!”, pentru a da nastere unui autoportret remarcabil, cate atinge intensitatea celor ale lui Van Gogh si care, ca si acelea, se desprinde usor de chingile biografiei si devine o opera de sine statatoare.

Probabil ca si restul culorilor si detaliilor din jur au o semnificatie, dar pe mine m-a impresionat in primul rand tusa aceea alba, care sta dovada ca marile corporatii tabaciste sunt ticsite de ignoranti intr-ale artei, pentru ca altfel, pana acum, as fi vazut imaginea asta pe toate cartusele de la contrabandisti.

 

Decembrie 3, 2012

Filme romanesti de vazut inainte de a va da obstescul sfarsit

Am primit de la prietenii de la filme-carti.ro o leapsa despre cele mai bune 3 filme romanesti. N-am apucat sa dau curs acestei initiative in timp istoric util si nici nu o sa respect restrictia de doar 3, dar ma bazez pe intelegerea lor.

Asadar, iata cele 5 filme care trebuie vazute inainte de a va da obstescul sfarsit:

Morometii – grandoare rurala, oricum l-ai intoarce, ramane cel mai bun film romanesc facut vreodata.

Mihai Viteazul – grandoare din nou, istorica de data asta; ce e Morometii in materie de substanta, e filmul lui Sergiu Nicolaescu in materie de executie; cica Charlton Heston ar fi trebuit sa fie Mihai Voda, iar Richard Burton Sigismund Bathory, dar n-a vrut raposatu’. Las’ ca nici asa n-a iesit rau, Amza, Besoiu et comp. sunt mai de-ai nostri si au fost/sunt niste actori formidabili.

Seria B.D. – I-R-E-Z-I-S-T-I-B-I-L-E sunt filmele astea; si maniac al zapp-atului sa fii, si tot te blochezi cand dai de cate unul pe vreun post TV care inca nu le-a difuzat (doar Trinitas si Taraf au lipsa asta).

A fost sau n-a fost? – JOS CU PESIMISMUL CINEMATOGRAFIC ROMANESC POSTDECEMBRIST! Filmul asta e cel mai romanesc pe care il stiu de dupa revolutie, adica are un aer amar, dar un gust racoritor. Iar daca nu vi se umezesc ochii la scena cu chinezul, atunci chiar n-aveti inima.

Marea invarteala – nu va chinuiti sa-l gasiti pe IMDB, ca nu exista; e doar un film pe care mi-as dori sa-l vad, pentru ca ar porni de la o patanie pe care o stiu de la un domn venerabil si uns cu toate alifiile si care ar rezuma defectele si calitatile romanilor intr-o osmoza fara cusur: prin anii ’70, o fabrica de armament din Romania (care, oficial, confectiona carucioare  pentru butelii) producea munitie atat pentru israelieni, cat si pentru „prietenii” lor arabi; la un moment dat, s-a intamplat ca delegatii ale ambelor tabere sa vina sa viziteze fabrica fix in aceeasi zi…

Daca apuc sa-l vad si pe asta, preferabil cu Horatiu Malalele in rolul directorului de fabrica, chiar ca pot sa-mi dau obstescul sfarsit in liniste si pace.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.