Caiet de insemnari

Decembrie 29, 2011

Sa privim pictura! (LXIII)

Angelus

Sunt multe picturi care imi provoaca senzatii diverse, emotii de tot felul sau care imi par ca redau miscarea. Dar nu sunt multe pe care sa le consider picturi auditive, precum Angelus a lui Jean-Francois Millet.

Cand privesc aceasta pictura, aud clopote de biserica, nu puternic, ci precum o soapta care vine din departare. De unde o aud eu si cum stiu acesti doi oameni care trudesc la camp ca a venit momentul rugaciunii? Acesta este marele farmec al picturii lui Millet: un element foarte discret, dar, in acelasi timp, vizibil, din planul indepartat.

Imaginea aproape imperceptibila a bisericii da acestui tablou perspectiva, dar intr-o maniera aparte. De obicei, pictorii, dupa puterile fiecaruia, isi folosesc tehnica pentru a da imaginii profunzime, adica de a-l face pe privitor sa uite ca are in fata o imagine bidimensionala. Millet nu e strain, e chiar stapan pe acest mestesug, dar perspectiva din Angelus izvoraste mai mult din deductie, decat din vizual.

Avem doua personaje in prim plan si stim ca undeva departe exista o biserica. Ergo, trebuie sa existe un spatiu intre cele doua puncte aflate la distante diferite de locul unde se gaseste privitorul si astfel, dintr-o imagine statica, pictura pare ca se deschide intr-o maniera aproape cinematografica.

Nu am sa insist asupra luminii pe care o emana tabloul, specifice Scolii de la Barbizon careia i-a apartinut si Millet, si care imbiba tabloul de spritualitate, la care contribuie de asemenea si pietatea superb sugerata de ipostazele celor doua personaje.

Nu m-ar mira daca vreunul dintre blogger-ii care si-au proclamat cu atata tarie ateismul la recensamant si care apoi si-au povestit ispravile in mediul virtual sa sara cu gura pe mine, facandu-ma obscurantist, retrograd sau ca avand prieteni imaginari.

Daca a crede ca un dram de spiritualitate si cateva repere morale (apartinand oricarei religii vreti voi) sunt indispensabile unei vieti normale sau daca a fi pur si simplu entuziasmat de frumusetea unui tablou cu subiect religios sunt pacate impardonabile ale lumii moderne, atunci accept cu bucurie epitetele de mai sus :).

LA MULTI ANI!

Anunțuri

Decembrie 26, 2011

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Windmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e castigata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.

Decembrie 13, 2011

Autobiografie criptata

Cateodata vad un film si inteleg ce pot la suprafata si cat ma duce capul in profunzime. Alteori (mai rar), stiu unele detalii legate de cei implicatii in realizarea unei pelicule, care ii confera astfel semnificatii in plus sau chiar in contrapunct. Despre Orson Welles si destinul sau in cinematografie se intampla sa stiu destule, pentru ca Citizen Kane (despre care am indraznit sa-mi fac o intreaga lucrare de licenta) isi cimenteaza treptat pozitia de cea mai buna creatie cinematografica din toate timpurile in mintea mea, desi apar atatia si atatia pretendenti la aceasta unica onoare.

Asa ca ma voi aventura sa intru direct in ceea ce eu consider a fi semnificatia filmului Touch of Evil. O bomba detonata la frontiera Americii cu Mexicului ii prinde intr-un hatis de tradari si samavolnicii pe un onest si mult prea dedicat politist mexican (un Charlton Heston oaches, alegere riscanta, dar reusita), proaspata sa sotie americanca (Janet Leigh, foarte expresiva in redarea fragilitatii si integritatii) si un politist american obez, temut si care actioneaza prin mijloace brutale si chiar ilegale (ghici ciuperca cine-i?).

Intre cei doi oameni aflati in slujba legii se va isca un duel in care Heston incearca sa  rezolve cazul exploziei, dar si sa demaste infamia omologului american, care, la randul lui, il ataca in toate felurile pe haituitor, incheind intelegeri cu niste mafioti care ii poarta pica si atingandu-l in punctul cel mai nevralgic: sotia.

Actiunea in sine nu e extraordinara, uneori pare absurda sau neverosimila, dar tot arsenalul regizoral al lui Welles e la locul lui: umbre mestesugite, unghiuri care incarca imaginile de semnificatii, muzica excelent aleasa si, per total, o atmosfera de mister, tensiune si inexplicabil.

Dar miezul la care voiam sa ajung e ca modul in care Welles arata sau actioneaza este, in opinia mea, o alegorie a destinului sau de dupa Citizen Kane. Cu aripile taiate de esecul comercial al filmului pentru care a avut puteri absolute precum nimeni altul din istoria cinematografiei, Orson Welles s-a zbatut sa recastige increderea potentatilor Hollywood-ului si sa stranga suficienti bani pentru a mai turna cate o pelicula dupa sufletul sau. Pe cand alti regizori castigau faima, premii si averi, Welles se tara prin viata sa ciuntita la fel cum personajul sau supraponderal si olog isi poarta masivitatea in Touch of Evil.

De asemenea, caracterul acestuia abuziv si necinstit e destul de evident o aluzie prin care Welles arata ca a fost constient de disidenta personalitatii sale de cineast, iar modul cum personajul sau ajunge sa fie incoltit si parasit de toti denota amaraciune, regret si aproape un auto dafé. Suprinzator, daca il cunosti un pic, dar asteptati totusi finalul, si va veti lamuri pe deplin.

Ca o contrapondere, politistul onest si scrupulos (si un pic afectat) interpretat de Charlton Heston reprezinta lumea conformista a cinematografiei, care urmeaza niste sabloane si nu indrazneste sa se abata de la acestea, din teama de esec. Tanara si fragila sotie este sacrificata in goana dupa asa-zisa dreptate si reprezinta ce se pierde cand o opera nu este rodul independentei si al dorintei de a urmari frumosul in stare pura.

Daca veti vedea Touch of Evil dupa ce veti citi acest articol, veti avea impresia ca am dreptate, dar ca totusi mi-a scapat ceva. Asta e, de fapt, marele farmec al lui Orson Welles: oricat de mult te-ai stradui sa-l prinzi, tot iti aluneca printre degete.

Decembrie 10, 2011

Cum se cerne aurul

Ati vazut vreodata pe cineva cautand aur intr-un rau? Ati vazut cum cerne cu atentie, cu miscari regulate, nici prea rapide, nici prea lente, ca nisipul sa se scurga si pe sita sa ramana mult ravnitele bucatele de aur?

Cine poate citi in acelasi fel Magul de W. Somerset Maugham, va avea noroc de cateva pepite. Romanul englezului este unul de tinerete, asa ca are destule neajunsuri, inclusiv subiectul. Un cuplu de englezi care pare destinat fericirii linistite vesnice (el asezat si mai in varsta, ea tinerica si cu inclinatii spre arta) se destrama datorita interventiilor nefaste si vindicative ale unui anume Oliver Haddo, personaj malefic si fascinant, pasionat de ocultism si magie neagra. Alte personaje implicate in aceasta drama sunt o prietena trecuta de 30 de ani a tragicei eroine,  aproape fata batrana care inca ravneste la afectiune, si un doctor, si el un pic pasionat de aspectele supranaturale ale existentei, dar, in acelasi timp, sceptic si de buna credinta.

Povestea per total are destule momente macabre si o atmosfera suficient de tensionata, incat sa rezulte un film de categorie B de toata frumusetea, daca ar fi ecranizata. Abunda in descriere de experiente extrasenzoriale, care, ca si multele detalii referitoare la arta alchimiei, par a fi un pic impinse cu piciorul, din graba unui tanar care inca nu invatase ca nu exista un semn de egalitate intre calitate si cantitate.

Dar printre toate aceste, cand vine vorba de simplele relatii intre oameni, de inaltarile si, mai ales, de scaderile lor, Maugham straluceste, precum aurul care incepe sa se iteasca in pietrisul de rau, si l-am recunoscut intru totul pe acel autor care ne-a fermecat pe mine si pe bestiala mea mama de-a lungul timpului, in special prin proza scurta.

O sa ma refer cu precadere la modul cum protagonista cade prada farmecelor diabolice ale pretinsului mag. Intr-o lectura in cheie fantastica, respectiva este victima unor vraji nepamantene, impotriva carora nu are ce face. Dar nasul meu de copoi literar a mirosit ca Maugham, fin si ironic observator al vietii, a vizat mai degraba radiografierea procesului prin care o femeie vulnerabila mental, cu insuficienta cultura si personalitate, dar cu pretinse inclinatii spre cultura, se prabuseste in fata unui barbat abil, depravat si cu tupeu, ignorand pe tipul respectabil, dar plictisitor, care ii poarta o afectiune reala.

Nu sunt avid cititor al blogurilor altora, dar, chiar si asa, tot am dat pana acum peste vreo 3-4 de articole profunde, in care internautii scriitori respectivi deplangeau cu mult patetism aceeasi slabiciune femeiasca. Din moment ce va aflati pe acest blog, probabil ca v-ati intalnit si voi cu astfel de articole, dar sfatul meu e sa cititi si romanul lui Maugham, pentru ca veti descoperi ca a nu spune lucrurilor pe nume e mult mai elocvent.

Cartea are si o prefata care, la cateva pagini cate insumeaza, are un efect extraordinar asupra restului, daca te hotarasti sa o citesti inainte. La ani buni de la publicarea Magului, W. Somerset Maugham rememoreaza contextul in care a fost inspirat sa-l scrie; exista atata autoironie si luciditate in acest scurt cuvant inainte, incat restul romanului nu mai apare decat ca o ilustrare a faptului ca, si daca negam existenta supranaturalului, profesia de scriitor ramane cea a unui mag cu o putere inegalabila.

Ca veni vorba de inceputuri care te aseaza intr-o anumita stare, pentru ceea ce lui Maugham ii ia vreo 7 pagini, lui Herman Melville nu-i trebuie decat 3 cuvinte: CALL ME ISHMAEL. Fie ca sunt goosebumps, fie ca sunt fiori de placere, ii simt de fiecare data cand citesc asta.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ocazia de a cerne aur in pietrisul de rau.

Decembrie 5, 2011

Prea mult Tarkovski strica

Nu cred ca admiratorii lui Tarkovski reprezinta vreo majoritate covarsitoare in marea de cinefili contemporani, dar, chiar si asa, sunt sigur ca sunt destui care se uita chioras la ecran citind titlul. Daca sunt fani ai rusului, inseamna ca au rabdare, asa ca ii rog sa aiba si cu mine, pana reusesc sa explic.

Nu a trecut mult imp de la tentativa nebuneasca de a reda in cuvinte o capodopera in imagini, ca m-am si aventurat din nou sa privesc un alt film al lui Andrei Tarkovski, Solyaris. Un faimos roman SF sta si aici la baza lui, de data asta scris de Stanislaw Lem, deci implicatii filosofice absconse avem din belsug.

Ca sa ma achit si de obligatia redarii intrigii: un astronaut deziluzionat si inca nemangaiat dupa pierderea sotiei merge pe statia orbitala Solyaris, unde impreuna cu ultimii doi membri ai misiunii, incearca sa inteleaga ce vrea sa le spuna entitatea de pe Planeta cu acelasi nume, redata sub forma unui ocean ce isi schimba forma si culoarea din motive numai de ea stiute. Atmosfera de inexplicabil care domina statia orbitala este intregita de intruparea extraterestra a defunctei neveste a personajului principal, care este initial lipsita de constiinta si memorie, dar pe care le dobandeste treptat.

Cam pana aici pot sa merg cu logica. Desi nu pare la fel de inaccesibil ca Stalker, Solyaris este cel putin la fel de greu de rezumat in cuvinte. E genul de film care trebuie simtit, admirat, incercat cu degetul sovaitor al mintii, dar niciodata explicat pe de-a-ntregul. Ma rog, puteti incerca, daca vreti, dar sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

N-am incotro si o sa continui cu paralelele cu Stalker, pentru ca altfel, filmul asta ar sta undeva suspendat in vid, fara vreun termen de comparatie. E foarte vizual, ca si celalalt, dar aici vizualul nu mai e un scop in sine, e mai mult un mijloc de a transmite emotii si stari de spirit. Apropo de asta, exista o scena la inceput, care mi s-a parut cea mai inalta forma a independentei cinematografului fata de celelate arte: un fost astronaut, care a experimentat din plin ciudatele trairi de pe Solyaris, isi conduce masina pe niste autostrazi futuristice; imaginea e alb negru, dar sunt cateva culori plasate dibaci, cat sa nu le vezi din prima, dar nici sa nu le ratezi, iar muzica are ceva dinamico-nelinistitor. M-am uitat la scena asta si nu m-as mai fi saturat de ea. De ce? Habar n-am.

O statie orbitala cu personaje nevrotice si o entitate extraterestra e un cadru numai bun pentru tras sperieturi. M-am gandit ca, molcom fiind, Tarkovski nu are inclinatii sa-mi provoace asa ceva, dar culmea, s-a intamplat. Si fara pic de spatiu intunecat, colti sau muzica sinistra. Aici se vede maiestria rusului, in opinia mea – te trec fiorii, ramai blocat, iar Tarkovski te scutura usor de umeri si iti zice: Sa nu-mi spui ca te-ai speriat! Daca da, atunci totul e numai in mintea ta, pentru ca eu n-am facut nimic in privinta asta. A se aplica si la intelesuri ale filmului.

Fata de Stalker, in Solyaris actorii au mai mult scenariu de rontait si, ca urmare se poate vorbi de interpretari. Natalia Bondarciuk  e cea care clar atrage atentia, si pentru ca e frumoasa, si pentru ca e singura femeie, si pentru ca joaca admirabil. Desi e neindoios plamadita din carne si oase, ii lipseste ceva uman. Sau poate doar ea are acel ceva, pe cand cei din jur l-au pierdut. Din nou, habar n-am.

Din toate cele enuntate mai sus, precum si din multe altele, declar sus si tare ca Solyaris e un film greu si cu greutate. Si tocmai ca sa nu cada greu la creier, e bine sa lasati cel putin sase luni, daca nu un an, intre vizionarea a doua creatii ale lui Tarkovski. Oricum nu e cazul sa va grabiti, pentru ca rusul nu are multe, dar sunt toate unul si unul.

Decembrie 1, 2011

Cvasi-apostolul urii

Impresia favorabila pe care mi-a lasat-o cartea lui Michel Houellebecq se hraneste mult din primele pagini, unde o voce furibunda (n-am prea inteles daca autorul in persoana sau un alter ego sau vreun personaj al romanului) isi revarsa ura impotriva omenirii.

Fiorii de placere pe care i-am simtit (catalizati de recurenta expresiei „Temeti-va de cuvantul meu”) mi-au adus aminte de alte manifestari ale urii care m-au incantat de-a lungul timpului: inceputul unui excelent joc pe calculator, I Have No Mouth and I Must Scream, fabulosul discurs al lui Peter Finch din The Network sau Ura, poezia lui Alexandru Macedonski, pe care o veti gasi la finalul acestui articol. Traiasca intertextualitatea si cine a inventat-o, ca mari delicii mi-a adus pana acum!

Nici restul cartii nu e rau, brodand in jurul deja preferatelor teme ale lui Houllebecq: dezumanizarea si despiritualizarea lumii contemporane, hedonismul si cinismul care iau locul prieteniei si dragostei si o suma de altele pe care le stiti, ori de la el, ori de la altii care isi castiga painea infierandu-le.

Structura narativa castiga niscaive puncte la capitolul inedit. Vocea principala este a lui Daniel1, comediant de succes in prezent, care se confrunta cu goliciunea vieti sale si este terorizat de inexorabilul proces de imbatranire, care il indeparteaza, intr-un fel sau altul, de doua mari iubiri, o desteapta si o bunaciune, evident, entitati distincte (shhht, nu vrea sa aud nicio acuzatie de misoginism). Curiozitatea si valurile vietii il aduc in contact cu o secta tehnicist-ateista (care exista in realitate si despre care a facut Blogatu cateva emisiuni :)).

Fiind unul dintre preafericitii carora li se conserva ADN-ul, personajul nostru beneficiaza de o existenta perpetua, gratie unor fictive descoperiri in tehnologia clonarii si a ingineriei genetice, prin care faptura ii este duplicata, de fiecare data cand versiunea anterioara expira. Pentru continuitate si pentru a asigura transmiterea unei personalitati cat mai apropiate de cea originala, fiecare intrupare trebuie a isi redacteze memoriile. Asa apar in schema Daniel 24 si Daniel 25, fiecare in cate un moment cheie al existentei unei astfel de clone, numai bune pentru reflectii: sfarsitul si, respectiv, debutul intr-o noua viata.

Avem si cateva pagini de SF post-apocaliptic, cu un peisaj natural si uman gen Fallout sau Mad Max, dar nu prea conteaza oricum, pentru ca sunt scufundate in multele elucubratii ale lui Houellebecq, in care am simtit aceeasi nostalgie dupa o varsta fericita a omenirii, cand dragostea, comuniunea cu natura si solidaritatea chiar contau. Nu stiu daca asta nu e cumva vreun tertip motivational la care francezul recurge pentru a-si face dejectiile (pe care le scrie excelent, de altfel) mai suportabile de catre un anume segment al publicului; daca insa chiar crede ce exprima in Posibilitatea unei insule, atunci sa-i spuna cineva ca toate alea de mai sus exista si acum, numai ca n-a stiut el sa le caute.

De asta i-am si zis cvasi-apostol, pentru ca mai are scapari, fiind sub William Burroughs la capitolul puritate a urii.

Ca o concluzie: daca intr-adevar ajungem sa va prelungiti viata la nesfarsit prin mijloace artificiale, musai sa cititi si Posibilitatea unei insule; si chiar daca n-aveti norocul asta, tot puteti s-o cititi, pentru ca partile mai greoaie sau plictisitoare sunt dispensabile, fara a se pierde nimic din efectul romanului ca intreg.

Daca-as fi trasnet, v-as trasni,

V-as ineca, daca-as fi apa

Si v-as sapa mormantu-adanc,

Daca-as fi sapa.

Daca-as fi streang, v-as spanzura,

Daca-as fi spada v-as strapunge,

V-as urmari, daca-as fi glont,

Si v-as ajunge.

Dar eu, desi raman ce sunt,

O voce-adanca imi murmura

Ca sunt mai mult decat orice,

Caci eu, sunt ura.

(Alexandru Macedonski, Ura)

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste fiori ai urii :).

Blog la WordPress.com.