Caiet de insemnari

Ianuarie 31, 2010

Al naibii Tarantino!

Sa dai cu tunul in puzderia de creatori din domeniul cinematografic si nu gasesti pe altul decat Quentin Tarantino care sa nimereasca la fix punctul in care oroarea si umorul sa convietuiasca in armonie deplina.

Inglorious Basterds e inca o dovada. Povestea binestiuta a grupului de evrei care se pun pe vanat (si scalpat nazisti) aproape ca face o nedreptate restului de componente narative care compun aceasta comedie morbida.

Ambivalenta lui Tarantino se vadeste si in modul cum aduce un omagiu satiric (sau o satira omagiala, daca exprimarea anterioara vi se pare fortata) artei care l-a consacrat; locul unde converg toate personajele si firele narative, unde isi dau mana situatiile hilare si violenta fara menajamente, unde regizorul-scenarist are tupeul sa rescrie istoria, este un cinematograf. Sala aceea intunecata, in care imagini si sunete ne joaca in ochi si in urechi, ne inalta, ne minte si ne poate aduce sfarsitul.

Pe langa scenariul care ia viraje halucinant de bruste in ceea ce priveste situatiile, Tarantino mai are un merit deosebit: stoarce maximul din fiecare actor, oricat de mica i-ar fi partitura. Nu e vorba numai de Christoph Waltz (care ia caimacul in orice duel verbal), de Brad Pitt (de departe mai consistent aici decat in Benjamin Button),  de Diane Kruger (incredibil cat de expresiva a fost fata de atitudinea de lemn din Troy!) sau de Daniel Bruhl (o interpretare la fel de subtila ca in Good Bye, Lenin!), ci chiar de cei care au avut doar cateva replici sau au murit rapid.

Ca veni vorba si de asta, cand va asterneti sa vedeti Inglorious Basterds, asteptati-va la o portia masiva de sange varsat din diverse parti ale corpului omenesc, ale unor diverse personaje. Insa, pentru ca niciunul dintre ele nu e fara pata, desi ii veti indragi pentru dialogurile delicioase pe care le vor avea, nu va va parea rau pentru niciunul.

Tarantino e prea bun sa isi permita sa i se strige ceva.

Ianuarie 27, 2010

Alergand prin literatura

In atletism exista doua probe de alergare, opuse ca durata si abordare, dar care solicita, in fond, aceeasi pregatire fizica si mentala: 100 de metri garduri si maratonul.

Prima intinde coardele agilitatii fizice la maxim, intr-un timp atat de scurt, incat nu ai voie sa gresesti. A doua este cea a rezistentei, a esalonarii cat mai eficiente a efortului.

Intamplator, doua dintre romanele cele mai recent citite mi-au provocat experiente mentale similare.

Cavalerul inexistent de Italo Calvino este o carte scurta, dar foarte exigent in ceea ce priveste resursele intelectuale pe care le solicita. In tabara imparatului Carol cel Mare exista un cavaler care nu exista. Nu va impacientati, n-am luat-o razna. Asta e doar primul lucru care te izbeste in acest pseudo-roman cavaleresc, care rasuceste in asa hal canoanele de gandire, valorile si situatiile, incat, dupa final, care survine rapid de altfel, ramai cu o iritanta apetenta pentru reflectie. Si mai suparator este ca nu-i poti gasi vreun cusur acestei alegorii absurde si satirice.

Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie este la polul opus. Are multe sute de pagini si ceva din trufia Unui veac de singuratate, adica ambitia autorului de a scrie romanul total, care sa scape de o interpretare comprimata in doar cateva randuri. Ideea: in noaptea proclamarii independentei Indiei, se nasc 1001 de copii inzestrati cu puteri magice. De-ar fi asa de simplu! Daca vezi romanul ca pe o istorie a mentalitatilor Indiei in secolul XX, ignori deliberat latura fantastica; daca il simti ca pe o cronica a pierderii ireversibile a inocentei copilariei, te faci ca ploua in privinta diatribei politice.

Un singur aspect va ramane in afara disputelor: limbajul luxuriant si imaginatia atat de fecunda a lui Rushdie, incat rivalizeaza negresit cu a lui Marquez. Si indianul si columbianul si-au atras de bunavoie asupra-le blestemul cate unei creatii inegalabile. Cand cititi Copiii din miez de noapte, nu va fortati sa intelegeti, pentru ca nimeni nu poate rezista unui asa diluviu de metafore si plasmuiri; incercati sa va cufundati in universul acestei carti si sa o simtiti si veti fi daruiti cu o experienta mai ceva decat orice cinematograf 8d.

Ianuarie 25, 2010

DJ Iulius nu dispretuieste Eurovision-ul

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Ian
Tags: , , , , , ,

Pentru mine, Eurovision-ul este un spectacol foarte agreabil. Are numeroase momente de umor involuntar, create de interpretii mai putin inspirati si de coregrafiile unele mai hilare decat altele, alimenteaza placerea chibitatului si a pronosticurile si, nu in ultimul rand, unele melodii castigatoare chiar merita ascultate si peste ani.

Nu ma nascusem pe vremea cand cei de la ABBA au castigat cu Waterloo, dar nu puteam ocoli ilustrul exemplu al acestei superbe formatii.

De cei de la Secret Garden nu prea imi aduc aminte, pentru ca de-abia facusem ochi pe vremea aia, dar am reascultat-o la un moment dat si m-a fermecat.

In privinta sarboaicei a carei infatisare ambigua e compensata de frumusetea vocii, ma pot mandri ca am mizat pe ea la competitia din acel an si nu m-am inselat.

Aveti aici prototipul melodiei cu care sunt sigur ca am reusi sa aducem acest mult ravnit trofeu si in Romania.

Ianuarie 23, 2010

Sevrajul post-relatie

(500) Days of Summer e un film care mi-a lasat o impresie ambigua. Bun nu il pot numi, pentru ca au fost momente cand m-am plictisit si altele cand am ridicat dintr-o spranceana, dar nici nasol nu ii pot spune pentru ca a avut momente consistente sau hilare si interpretari excelente.

Intr-o agentie de publicitate care se ocupa cu realizarea de felicitari, unui scriitoras fara prea mult tupeu ii cade cu tronc o colega de la secretariat, cu reputatie de ciudata si inaccesibila. Desi ajung impreuna si petrec clipe placute, ea nu isi dezminte faima si la un moment dat i se taie. Din acel moment incepe calvarul lui.

Scenariul e si nu e subtil, amintind in momentele nasoale de The Wackness si in cele inspirate de creatiile lui Woody Allen, si e suportabil mai ales multumita jocului actorilor, Joseph Gordon-Levitt (laudabila metamorfoza prostituatului din Mysterious Skin intr-un tip sensibil si prostut pe alocuri) si Zooey Deschanel (care intruchipeaza o asa descumpanitoare reprezentanta a sexului ei, incat nici o feminista nu ar putea fraterniza cu ea, cu atat mai putin un misogin ca mine). Pe langa cei doi protagonisti, se mai remarca si alte cateva personaje secundare, printre care sora lui, aproape la fel de bestiala ca a mea.

Realizatorii (500) Days of Summer au dovedit o induiosatoare preocupare pentru cei care obisnuiesc sa se implice emotional in vizionarea povestilor de dragoste si care ar fi trecut prin stari contradictorii, combinatie nociva pentru sanatatea mintala a oricui, asa ca au tocat filmul in bucatele si le-au amestecat in stil quentintarantinoian, rezultand un amestec omogen de scene idilice, suferinde sau izbavitoare.

Ianuarie 21, 2010

Sa privim pictura! (XXXVI)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Ian
Tags: , , ,

Lectia de dans

Edgar Degas are o pasiune pentru balerine si din cauza asta multi oameni, printre care si eu, au facut o pasiune pentru el.

Balerinele,  niste fiinte cand eterice, cand foarte umane, nu foarte deslusit infatisate, ceea ce le face cu atat mai atragatoare, sunt elementul central al impresionismului sau aparte.

La pictura asta imi place ca dansatoarele, pe care mi le inchipui vesele, guralive, frivole, unele chiar obraznice, stau si asculta de un batranel, un pic surd, schiop cu siguranta, care a vazut multe la viata lui si stie cum sa le tina in struna. Unele incearca sa il ia in raspar, altele sa traga chiulul, dar, cu ironie, fermitate si cate un baston peste fund, le readuce la matca si le transforma in niste artiste si atlete desavarsite.

Daca in locul batranului ar fi Bela Karoly si balerinele ar fi imbracate in gimnaste, inevitabil m-as intreba care dintre ele este Nadia.

Ianuarie 19, 2010

Do ya feel lucky, punk?

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Ian
Tags: , , , , ,

Replica asta apare de doua ori in Dirty Harry; prima oara e spusa la inceput de un Clint Eastwood relaxat care a impiedicat un jaf cat ai clipi din ochi si care il tachineaza pe unul dintre ghinionistii spargatori care i-au iesit in cale; a doua oara e la final, cu duritare si necrutare, de un Clint Eastwood care s-a chinuit realmente sa prinda un asasin in serie, ale carui tinte predilecte sunt copiii.

Acest doua momente marginesc un thriller facut ca la carte. Din pacate, cel menit sa pastreze aceasta carte si sa o dea mai departe a scapat-o la un moment dat in apa, astfel incat multe dintre indicatii ei au devenit ilizibile. Asa ca acelora care din acel moment s-au mai incumetat sa faca vreun astfel de film nu le-au iesit decat variate diluate si superficiale, care nu trezesc nicio emotie.

Dirty Harry te socheaza si captiveaza prin violenta fara menajamente pe care o infatiseaza si prin cursa implacabila a justitiei absolute care se poticneste, se incurca si isi ia bataie, dar e neobosita in urmarirea si anihilarea raului la fel de absolut, pe care actorul Andrew Robinson il materializeaza in cel mai respingator personaj negativ pe care eu, in toata istoria mea de om pasionat de filme, l-am vazut vreodata.

Unghiurile de filmare, umbrele amenintatoare si muzica creeaza un cadru atat de terifiant, incat numai Clint Eastwood, cu vocea sa ragusita, figura leonin-osoasa si pistolul gigantic, putea supravietui in mijlocul lui drept un justitiar verosimil.

Dirty Harry este genul de film care da nastere unei legende facute sa reziste, sa reziste, sa reziste.

Ianuarie 17, 2010

Terorism relational

Un rege al Spartei a fost intrebat odata ce pretuieste mai mult, vitejia sau dreptatea, iar el a raspuns: Daca toti oamenii ar fi drepti, nu ar mai fi nevoie de viteji.

Toate cartile de dezvoltare personala, intre care Daca m-as asculta, m-as intelege de Jacques Salome nu e nici prea prea, nici foarte foarte, m-au facut sa ma gandesc ca, daca am fi drepti cu noi insine, n-ar mai fi nevoie de acte de curaj, genul sa ne infruntam temerile sau punctele slabe.

Cartea lui Salome e inca o abordare a relatiilor dintre oameni si, fara a fi inutila, are putine lucruri inovative. Se caracterizeaza printr-o densitate mare de informatii, situatii variate si solutii putine, ceea ce, din punctul meu de vedere, ii confera un grad sporit de credibilitate.

„Terorismul relational” e unul dintre conceptele care mi-au atras cel mai mult atentia. Se petrece atunci cand cineva vrea ceva sau il nemultumeste ceva la tine, dar nu spune nimic, ci te potopeste cu priviri urate, nervi iscati din te miri ce si multe alte manifestari pe care le-ati simtit si voi pe pielea voastra.

Asa ca o sa fac pe Bush Jr. si o sa va propun sa declaram razboi terorismului relational pretutindeni in lume!

Ianuarie 14, 2010

DJ Iulius scutura tirania conventiilor

Filed under: DJ Iulius — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Ian
Tags: , , ,

S-a fredonat prin Vietnam, Japonia, China, ca sa nu mai vorbesc de Spania, Germania sau SUA. S-au facut karaoke-uri peste karaoke-uri si versiuni adaptate care mai de care mai aberante. E vorba, bineinteles despre Dragostea din tei, a defunctei formatii O-Zone.

Eu ma opun vehement parerea ca aceasta este cea mai buna melodie a lor. Una care  mi se pare mai antrenanta si care nu depaseste limitele non-sensului este aceasta.

Luati de ascultati ca e moca!

Ianuarie 11, 2010

Despre dragoste si alti ingeri

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Ian
Tags: , , , , ,

Acum ceva timp am facut o promisiune ca voi citi o carte de Jane Austen pana la finalul lui 2009. Daca ne referim strict la termenul limita, nu mi-am tinut-o, dar l-am depasit doar cu cateva zile.

Mi-am ales Persuasion, pentru ca avea reputatia unei carti scrise cu mai multa gravitate decat celelalte pe care le stiam. A fost o alegere foarte inspirata, pentru ca mi-a demonstrat ca plapanda si fragila scriitoare engleza a inteles mai multe despre sufletul omenesc, si cel feminin, in special, decat o fac condeierii contemporani care redau intorsaturi abracadabrante ale fluxului constiintei sau memoriei involuntare.

El si ea se simt atrasi unul de altul si par a fi sortiti unei casnicii. Numai ca averea si pozitia lui sociala nu sunt de invidiat, iar ea este destul de tanara, astfel ca asculta sfatul unei prietene mai in varsta si mai cerebrale, si ii respinge cererea in casatorie. Jignit, el pleaca si se consacra carierei, castiga avere si status social si, dupa ani, se intoarce in zona unde locuieste ea, devenind activ in mondenitatile specifice romanelor lui Jane Austen: vizite, serate, baluri.

Ea nu a incetat niciodata sa il iubeasca, iar paginile in care stanjeneala ei si pornirea de a evita situatiile penibile abia inabusa dorinta de a-l vedea si de a fi in preajma lui sunt de departe cele mai bune ale cartii. Lor li se adauga finetea, dublata de precizie, cu care Austen infatiseaza alte personaje, precum surorile ei, pline de ceea ce noi am numi fitze, un alunecos var curtenitor si exagerat de snobul ei tata.

Cea mai placuta senzatie pe care o provoaca aceasta carte este sa vezi ca, desi intre cei doi sunt indesate prejudecati, ratiuni, mandrii sau simtiri contradictorii, traseul relatiei lor curge inexorabil catre triumful dragostei. Cum sa nu te bucuri cand vezi ca oamenii au si puterea sa fie fericiti, nu numai sa se autodistruga?

Persuasion este o carte despre dragoste, scrisa cu dragoste, care merita citita cu dragoste.

Recenzie care participa timida la concursul BookMag.

Ianuarie 8, 2010

Fost-am si la Avatar

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Ian
Tags: , , , , , , , ,

O precizare se cuvine facuta inca de la inceput: eu am vazut filmul 2d, asa ca admit, fata de admiratorii infocati ai acestui film, ca acel 1d lipsa mi-a influentat poate perceptia.

Tot lor e cazul sa le spun ca am vazut filme 3d la viata mea si am simtit, chiar si fara IMAX sau ochelari, ca imaginile din Avatar sunt de asa natura facute, incat sa imi dea impresia ca intra peste mine in sala.

Avatar este un film remarcabil, atat in ceea ce priveste calitatile, cat mai ales defectele. Are efecte speciale remarcabile, remarcabile de multe si apasate influente si pastise din alte productii consacrate si, mai presus de toate, o puerilitate remarcabila.

Despre efecte nu e cazul sa insist; le stiti sau le veti vedea cu ochii vostri, bidimensionali sau tridimensionali. Suficient sa spun ca imaginile care m-au captivat inca de pe vremea cand am vazut teaser-ul sunt pe masura asteptarilor.

Povestea: un soldat imobilizat in carucior (Nascut pe 4 iulie!) ajunge pe o planeta numita Pandora, unde devine membru al unei echipe de cercetatori care intra in corpurile catorva exemplare de bastinasi, inalti, albastri si foarte incapatanati. Belicos la inceput, se indragosteste de o aliena cu coada sexi, invata caile vietii acestora bla bla. Nu va lasati inselati de aceste ultime cuvinte. Povestea in sine este frumoasa – sa nu-mi spuna mie nimeni ca nu si-ar dori sa-si gaseasca menirea, adevarata dragoste si o comunitate in care sa se simta in largul lui.

Problema e ca scenariul nu face nici un efort sa se distanteze de Ultimul Samurai, Pocahontas sau Dansand cu lupii, pe care le mirosi de la o posta, iar cine simte ca filmul nu il solicita intelectual prea mult (adica toti cu IQ-ul peste 60) poate incerca sa identifice si alte filme din care a luat James Cameron si a indesat in al lui. Eu unul am mai simtit un iz de Apocalypto si – de asta sunt foarte mandru pentru ca e foarte de detaliu – am recunoscut in imensul pasaroi pe care personajul principal il captureaza ca sa se reabiliteze in fata tribului si a alesei, pe ferocele creaturi din Pitch Black.

Vorbeam de pueril. Sigorney Weaver care face pe ecologista dura, dar fumeaza pretutindeni, colonelul agresiv si grizonat care, cand se afla la carma navei, are nume de cod Tata Dragon, oglinda retrovizoare de la robotii ultrasofisticati si figurile de mohicani animalizati ale bastinasilor sunt doar cateva dintre motivele pentru care am avut dezlegare sa rad chiar si in scenele cu mare incarcatura emotionala.

Nu cred ca e cazul sa cad in tragic si sa spun ca Avatar deschide calea unui nou tip de filme, care nu se mai adreseaza cognitivului, ci doar senzorialului, adica mai pe romaneste – tampesc, pentru ca puterea de a alege ce si cum vedem e a noastra.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.