Caiet de insemnari

Aprilie 30, 2013

Delir multicultural

One, two, three1Vodevil (Franta) in Berlin (Germania, dar cred ca va jignesc spunandu-va asta) in timpul Razboiului Rece (SUA vs. URSS). Mai pe scurt, Billy Wilder intr-o forma de zile mari.

One, Two, Three este o comedie deliranta, trepidanta si captivanta care n-o avea, poate, atingerea de geniu din Some Like It Hot, dar merita vazuta pentru un numar de motive egal cu minutele care o compun. Rar mi-a fost dat sa vad un film cu un ritm atat de sustinut si constant, care nu te lasa sa respiri, proces fiziologic de care ai mare nevoie, pentru ca hohotele de ras tind sa il anihileze.

James Cagney este directorul filialei Coca-Cola din Berlin in perioada cand rusii se pregateau sa sfartece orasul cu faimosul zid si prezinta toate trasaturile specifice acestei specii cvasi-umane a CEO-ilor: fonctia, fonctie, famelia relocata, famelia relocata, secretara platinata, secretara platinata. Perspectivele de promovare i se intuneca subit cand seful de la centru i-o trimite pe cap pe fie-sa. Odrasla respectiva intruneste multe dintre caracteristicele unei pitzipoance moderne (doar ca e mai simpatica) si, colac peste pupaza, se inamoreaza de un tip din Berlinul de Est, comunist infocat, dedicat si neimpacat.

Hazul exista dintru inceput, dar de acum se declanseaza delirul, pe care Billy Wilder il stapaneste impecabil, il solutioneaza inteligent si il filmeaza simplu si eficient. Interpretarile sunt simpatice, zgomotoase si exagerate, dar nu sunt stridente, sunt tocmai ce trebuie pentru o astfel de opera bufa, care nu iarta pe nimeni si nimic: venalitatea capitalista americana, fanfaronada comunista rusa, strictetea exagerata si bubele trecutului nemtesti. Singurul aspect partinitor e finalul, happy end-ul care e marca americana inregistrata si care era inevitabil si necesar. Doar nu era sa-mi strice vreo concluzie amara buna dispozitie acumulata in valuri pana atunci, nu?

James Cagney, un actor care, la vremea lui One, Two, Three (1961) avea deja o varsta aproape venerabila, resusciteaza arta debitului verbal coplesitor, atat de uzitata in anii ’30 – ’40 (vezi His Girl Friday) si lasata in umbra de metoda lui Marlon Brando. Prestatia sa nu e nici pe departe anacronica, e locomotiva componentei actoricesti a filmului, ii trage pe toti in acest iures care aiureste si care incanta.

Sa nu ne lungim degeaba. One, Two, Three e o nestemata a cinematografiei ce merita vazuta o data, de doua ori, de trei ori.

One, two, three2

Anunțuri

Aprilie 29, 2013

Norocul romanilor

La biroul nostru de traduceri din Craiova a sosit un domn care avea nevoie de o traducere urgenta in greaca, pentru ca urma sa plece in Grecia impreuna cu nepotica sa. In timp ce traducatorii nostri autorizati din Craiova lucrau cu maxima intensitate, simpaticul domn intretinea o conversatie care dovedea nu numai umor, ci si o cultura generala extrem de bogata…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com

Aprilie 25, 2013

Fundatiile monumentului

Caine mutiny1E interesant cum aspecte care mi se pare ridicole, aspecte care mi se par desuete si aspecte care mi se par formidabile pot coexista in acelasi film.

Imbucurator este ca acele ultime aspecte formidabile le acopera lejer pe restul, astfel incat The Caine Mutiny imi va ramane intotdeauna in minte drept un excelent studiu asupra dilemei: pana unde merge compasiunea fata de o persoana cu probleme psihice si de unde incepe actiunea drastica, menita sa previna urmarile nefaste ale comportamentului acesteia asupra celorlalti?

Acesta ar fi, abstractizat, subiectul filmului. Un tanar de neam, absolvent de militarie (Robert Francis), vrea sa isi demonstreze siesi ca nu e cazul sa se ascunda dupa fusta mamei si isi alege o arma grea: marina. Mai mult decat atat, este repartizat pe un vas paradit, unde domneste o stare de dolce far quasi niente, pornind chiar din capul trebii de la un foarte relaxat capitan (Tom Tully, haios si nominalizat la Oscar). Situatia se schimba cand la carma navei este desemnat un lup de mare cu figura aspra (Humphrey Bogart), care pare chitit sa impuna disciplina esentiala pe niste ape tulburi si in vreme de razboi.

Nu trece mult, insa, si strictetea noului capitan se dovedeste a fi o suma de manii, marunte si meschine, punctate si de pusee de incompetenta care ii pun in pericol pe toti. Cand vaditele sale probleme psihice ating paroxismul, cu potentiale urmari funeste pentru intregul echipaj, secundul ia decizia de a-l revoca din functie, fapt care se cheama revolta (in engleza exista un termen specific – mutiny), pasibil cu pedepse nasoale in fata Curtii Martiale, unde ajunge impreuna cu toti care ii sustin decizia.

Toate intriga pare a sta sub semnul gravitatii, dar are si momente cand o da pe langa. Cel mai consistent exemplu este o idila eminamente inutila a protagonistului celui tanar cu o tipa cu o profesie nu foarte respectabila, care n-ar fi pe placul mamei celei usor castratoare. Pe scurt, o siropeala care putea fi extirpata fara niciun fel de efect advers asupra actiunii per ansamblu. Hilara este si muzica saltareata care acompaniaza cadrele generale ale navei si care se potriveste ca nuca in perete cu drama ce se compune treptat la bordul si in cabinele ei.

Desuetudinea de care pomeneam la inceput caracterizeaza modul in care este reconstituit universul maritim, cu obiceiurile si procedurile sale specifice. Nu e neaparat nereusit, dar am simtit o oarece patina a timpului, similara cu aceea din The Guns of Navarone. Asta e, cateodata nu ma pot dezbara de conditia de om al secolului XXI.

Caine mutiny2

Partile bune ale filmului, care impresioneaza inzecit fata de cat dezamagesc celelalte, sunt interpretarile. Tanarul Robert Francis (decedat, din pacate, la scurt timp dupa ce isi facuse intrarea in lumea cinematografiei intr-o companie putin spus selecta) reuseste sa nu fie coplesit de greii pe care ii are ca parteneri pe ecran. Fred MacMurray este la fel de alunecos cum il stim din Double Indemnity sau din The Apartment, in rolul unui scriitor cinic care isi face serviciul militar cam in lehamite si care demonstreaza ca aceia care expun bine morala nu sunt neaparat cei mai morali; Van Johnson in rolul secundului care isi ia un mare pacat asupra-i impune prin conflictul care i se naste treptat in suflet, intre datoria directa de militar si responsabilitatea mai inalta fata de ceilalti; Jose Ferrer (Cyrano de Bergerac si Toulouse-Lautrec) in rolul avocatului celor implicati in rebeliune debordeaza de metode percutante si isi face simtit talentul in doar 15 minute de aparitie.

Si asa am ajuns si la Humphrey Bogart si la interpretarea sa despre care afirm, fara urma de echivoc, ca este mai buna decat cele care l-au proiectat in nemurire, din Casablanca sau Soimul Maltez. La scurt timp dupa ce adevarata personalitate a celui pe care il intruchipeaza a inceput sa se dezvaluie, am inceput si eu sa simt o senzatie cu de toate. Un pic de teama in fata unui om dereglat, un pic de dezgust fata de pornirile sale, un pic de compasiune pentru suferinta sa si multa, multa incantare pentru modul cum Bogart imi inspira toate acestea. Din cate stiu, in ultimii ani ai vietii (filmul e facut in 1954, marele actor s-a stins in 1957), a suferit de o boala necrutatoare, dar aceasta nu e un impediment aici. Boggie pare a-si hrani energia creativa din durerea care il incerca, o canalizeaza si produce miracolul artei.

Sam Spade si Rick Blaine sunt fatadele monumentului numit Humphrey Bogart, dar capitanul Queeg este una dintre fundatiile pe care acesta se sprijina.

Caine mutiny3

Aprilie 22, 2013

Perseverenta pana la moarte

Gabriel-Garcia-Marquez__Dragostea-in-vremea-holerei-130Le-am cerut prietenilor de la Libris Dragostea in vremea holerei pentru ca, la un moment dat, am citit afirmatia tulburatoare a unui om cu simt de raspundere, nu imi aduc aminte cine, dar era cunoscut, oricum, care sustinea ca acest roman este adevarata capodopera a lui Gabriel Garcia Marquez.

Grava afirmatie, care trebuie sprijinita de argumente, pe care, insa, nu mi le mai aduceam aminte, asa ca am procedat la a mi le prezenta sau demonta singur, utilizand cea mai sigura metoda: cititul cartii ca atare.

Un lucru care se remarca din start e ca in acest roman Marquez nu mai uzeaza de diluviile sale narative, cele din Un veac de singuratate sau Toamna Patriarhului, cele care ne buimacesc la inceput, dar pe care sfarsim prin a le indragi si savura ca pe un serbet. Dragostea in vremea holerei patrunde si ea in ungherele mentale ale celor trei personaje centrale, dar o face in stil mai clasic si ne da timp sa rasuflam intre fraze.

Triunghiul amoros care constituie subiectul cartii este format dintr-un doctor cultivat, cu simt civic si cu mici scapari de comportament, un functionar fara prea mult sex-appeal, dar inimos si femeia care de care se inamoreaza amandoi. Ea are o logodna de la distanta cu al doilea, dar ajunge sa il ia de barbat pe primul, spre disperarea fostului, care ii jura dragoste vesnica si face din concupiscenta un veritabil stil de viata.

Un lucru inedit la Marquez in acest roman este modul cum isi compune naratiunea. Un veac de singuratate, in ciuda densitatii sale, are o curgere liniara, cu toate trimiterile la trecut si la defunctii membri ai familiei Buendia, pe care nu-i tin minte decat cititorii cu gust pentru scheme scrise. Dragostea in vremea holerei debuteaza ca un thriller, cu moartea unuia dintre protagonisti si declaratia reinnoita de dragoste a celuilalt catre va dati voi seama cine.

Dupa aceasta, columbianul incepe sa se joace cu mintea noastra, ducand povestea inapoi in timp, spre copilaria celor care sunt implicati in ea si facandu-ne sa ne intrebam permanent: crezi c-o va…? Pe parcurs, perceptia asupra fiecaruia dintre personaje variaza: doctorul Urbino pare cand plin de abnegatie, cand porc de barbat, Fermina e cand agasanta prin incapatanare, cand victima unui mariaj decis pe fuga, ca sa nu mai vorbim de Florentino Ariza, care e cand cavalerul prin excelenta, devotat fara scapare domnitei inimii sale, cand un mega porc de barbat, care arde tot ce-i iese in cale. Galeria amorurilor sale e simpatica, dar nu-i prima, nici ultima din literatura mapamondului, asa ca nu ma pot declara extaziat de ea, cum am auzit pe cineva.

Limbajul lui Marquez nu mai debordeaza de metafore, dar e precis in a reda stari de spirit si a infuza naratiunea cu reflectii asupra batranetii, asupra evolutiei unui mariaj si a altora chestiuni de interes general. O bucata de vreme, afirmatia care m-a starnit spre aceasta lectura parea fundamentata, dar a torpilat-o finalul cartii, care este, sa ma ierte Marquez si legiunile sale de fani, siropos. Nu siropos in sens absolut, ci in contradictie cu tonul general al romanului, care nu cade in sentimentalism, nici nu se prabuseste in pesimism, penduland intre cele doua, asa cum se intampla lucrurile si in sufletul unui om obisnuit.

Ca sa facem bilantul, Dragostea in vremea holerei nu-i vreun magnum opus, dar este un argument solid pentru pozitia lui Gabriel Garcia Marquez drept unul dintre cei mari ai secolului care a trecut si, probabil, ai secolului care de-abia a inceput.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a oferit ocazia sa-mi lamureasc una dintre multele dileme existentiale pe care le am.

Aprilie 18, 2013

Cum se strica o ispasire

Seven PoundsE imposibil sa nu-ti placa Will Smith. Are ceva copilaros (dar nu infantil) in figura si atitudine, ceva care se mentine de la film la film, indiferent de registru, fie el comic sau dramatic. Daca stau si ma gandesc, singurul rol al lui Will Smith care nu mi s-a parut reusit este unul pentru care a fost nominalizat la Oscar – Ali. Nu ca interpretarea sa n-a fost meritorie, dar nu s-au pliat prea trainic in mintea mea.

Seven Pounds incepe cu un Will Smith mai serios decat de obicei in rol de om chinuit de o fapta nasoala din trecut. Nu se fac eforturi prea mari pentru a o ascunde, insa scenariul si montajul fac tot posibilul pentru a imprima o atmosfera apasatoare si de a face din Will Smith un erou damnat, care isi urmeaza un plan ciudat menit a schimba vietile catorva necunoscuti, pe care ii urmareste indeaproape.

Printre acestia se afla si Rosario Dawson, o tipa care sufera de inima pe care protagonistul incepe sa o pandeasca, farmecul lui a la Hitch se exercita inevitabil si din asta rezulta o idila previzibila care pulverizeaza tot ce reusise filmul pana acum. In alte conditii, siropeala celor doi ar fi putut rivaliza cu ceva gen The Notebook, numai ca toate cusaturile sablonarde ale unei povesti romantice ies si mai abitir in contrast cu inceputul incarcat de emotie al peliculei. Rosario Dawson se straduieste onorabil in rolul tipei care face pe sarcastica, dar care in interior e plapanda psihic, insa eu nu m-am putut abtine sa nu-mi aduc aminte de dansu-i salbatic din Alexander si de harjonelile-i animalice in compania lui Colin Farrell. Barbatii sunt niste porci.

Spre final, cand planul lui Will Smith, care e usor intuit de la un moment dat incolo, Seven Pounds resusciteaza o parte din atmosfera apasatoare de la inceput si chiar capata accente inaltatoare.

Numai ca realizatorii au reusit sa strice si asta, adaugand inca o scena, inutila prin melodramaticul ei si inepta prin mini-efectul special care se voia a fi incununarea cathartica a povestii unei ispasiri. Procedand astfel, mi-au alterat impresia favorabila despre rolul episodic bunicel al lui Woody Harrelson si mi-au falimentat si cele de pe urma ramasite de investitie emotionala.

Misto drumul spre ispasire.

Misto drumul spre ispasire.

Despre ideea generala a filmului nu ma pronunt, poate ca pare exagerata, insa mi-a reamintit ceva din contemporaneitate, ceva ce ma enerveaza latent. Dupa ce a facut ce-a facut, a scapat de inchisoare si a promis ca se retrage din viata publica, Huidu da semne ca ar vrea sa se intoarca in prim plan – ba un nume pe generic, ba o aparitie fugitiva. Nenicule, nu adauga la toate pacatele tale si pe cel al nesimtirii, ca oamenii nu sunt prosti sa uite. Sau da?

 

Aprilie 15, 2013

Sa privim pictura! (LXXXI)

Loteria de stat

Loteria de stat

Am fost foarte surprins cand am descoperit aceasta acuarela timpurie a lui Van Gogh. Nu este acel Van Gogh plin de culori care te coplesesc, nici acel Van Gogh intunecat al Mancatorilor de cartofi. De acest din urma tablou Loteria de stat se apropie, insa, prin tematica sociala.

Loteria este o instutie omniprezenta in statele lumii si nu exagerez cand spun ca a dobandit valoare de simbol, pe care olandezul l-a surprins cu o acuitate care poate fi confirmata si azi. Inca nu m-am hotarat daca ideea de a te imbogati peste noapte doar pentru ca ies datele de nastere ale familiei este o tortura subtila a maselor din partea cercurilor conducatoare sau este o farama de speranta menita a le anestezia. Ca si Van Gogh, am remarcat in nenumarate randuri spectacolul mai degraba trist al sirurilor de oameni care asteapta cu o rabdare ruda cu resemnarea sa ajunga la ghiseul unde isi vor depune biletelul. Un zid al plangerii mai abstract.

Interesanta este alegerea stilistica a pictorului de a uniformiza corpurile personajelor din acest tablou si de a le individualiza un pic figurile. Compasiunea nervoasa fata de oameni, pe care o regasim pretutindeni in opera sa se manifesta si aici: artistul ne reaminteste ca aceasta masa compacta de oameni este formata din indivizi, cu suparari, dorinte si vise si ca putem sa ne intristam la gandul ca isi leaga sperantele de o iluzie, dar ca nu e frumos sa ii dispretuim.

Aprilie 11, 2013

Orfeu era pe Moarte si Moartea mai voia

orphee

Mi-a placut foarte mult Orphée, dar tot nu mi-am putut reprima pornirea catre bancul din titlu, pentru simplu motiv ca pelicula artistului polivalent Jean Cocteau nu mi-a inspirat acea adoratie care o insoteste de obicei.

Genericul de inceput ar putea singur sa constituie un argument pentru vizionare, prin maiestria liniilor care compun nume si figuri omenesti, ca si scurta introducere in mitul lui Orfeu (indispensabila, ca doar n-o fi avut toate lumea pe Alexandru Mitru in casa in perioada copchilariei) care puncteaza un mare adevar: legendele au avantajul ca pot fi folosite oricand si oriunde si tot isi pastreaza aura de semnificatii si mister.

Orphée  este o poveste despre un triunghi amoros compus din poetul Orfeu (Jean Marais), sotia iubitoare, dar retrasa Eurydce (Marie Déa) si Moartea (Maria Casares). Da, Moartea, care, in viziunea lui Cocteau este o fiinta frumoasa, dominatoare si, cel mai socant, capabila de iubire. Acest triunghi se complica la un moment dat prin aparitia unui sofer pe care l-am asociat simbolic lui Hermes, iar patrulaterul astfel rezultat devine o proportie in care mezii si extremii penduleaza intre sovaiala si convingere, intre lumea reala si cea de dincolo (coborarea in Infern este inevitabila in cadrul acestui mit). Mai avem si un grup de feministe denumite bacante, care il detesta pe Orfeu, asa ca toate elementele arhicunoscute sunt acolo.

orphee2

Cocteau se joaca mult cu ele, dar nu strica mitul, doar il invalmaseste si ii adauga noi valente, pastrandu-l inteligibil. Om destept, a inteles ca povestea artistului care se duce pana jos de tot, ca sa isi salveze iubita, e un bun al umanitatii intregi si nu e indicat sa ii aduci atingere in esenta. Apreciind asta pe parcursul filmului, am fost surprins mai degraba negativ de conventionalitatea finalului. Dar, asa cum am invatat cu alte ocazii, nu eu hotarasc cum trebuie sa se incheie o naratiune, ci autorul ei si trebuie sa respect asta.

Efectele speciale, de care are nevoie Orphée pentru a reda transmutarile de pe un taram spre altul, par oarecum stangace in executie (filmul e totusi facut in 1950), dar sunt superbe in conceptie. Utilizarea oglindei mi-a placut in mod deosebit, poate pentru ca acest obiect vine din oficiu incarcat cu semnificatii si puteri transcedentale. De asemenea, m-a atras si aspectul dezolant-poetic al Infernului si miscarea celor care il populeaza.

Beneficiind de o lentoare cinematografica specific frantuzeasca, Orphée iti acorda timp sa ii admiri protagonistii. Jean Marais nu mi-era necunoscut, dar l-am descoperit mai bine pe cel care, acum o jumatate de veac, se batea cu Paul Newman pentru inimile damelor si demoazelelor de pretutindeni. Barbat bine, actor excelent, combinatie fatala. Maria Casares in rolul Mortii ii cam fura lui Jean Marais scenele printr-o glacialitate care evolueaza suprinzator, dar credibil, spre afectiune. Nu va asteptati insa la pasiuni fulminante gen The Notebook (bleah), aici totul este redus la minimul necesar, fara a ajunge la deshidratarea interpretativa despre care vorbeam in Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (na, ca am trait sa mai scriu o data titlul asta).

Orphée nu poate fi un obiect de cult, dar este, fara doar si poate, un obiect de arta, care merita admirat si pastrat cu grija.

orphee3

Aprilie 9, 2013

Mai e speranta, mai e

revolverulNu stiu cum s-a intamplat, dar la piesa „Unde-i revolverul?” n-am reusit sa ajung decat acum, desi este in repertoriul Teatrului National din Craiova de peste doi ani.

S-a facut ca am mers la aceasta piesa in timpul haosului simpatic numit „Saptamana altfel”, perioada in care profesorii si elevii au avut program de voie (sau de nevoie). Ca urmare, sala mare a teatrului din Craiova era plina de pustime, fapt ce m-a tulburat un pic, pentru ca mi-a luat ceva timp pana sa identific niste spectatori mai varstnici decat mine. In atare conditii, m-am gandit ca exista sanse ca piesa sa nu fie dusa pana la capat, cum era sa se intample acum cativa ani la o alta, cand directorul si regizorul Mircea Cornisteanu a aparut inopinat pe scena si a tinut o cuvantare mult prea elevata pentru varsta puberilor care incepusera sa chiuie cand se stinsese lumina.

Dar lucrurile n-au evoluat asa. Copiii au stat relativ cuminti, cu exceptia catorva pe care i-a chinuit in mod repetat vezica sau plictiseala, iar implinirea unei temeri majore (sunete penibile de telefon) n-a venit, culmea, de la vreun scolar, ci de la un profesor, din grupul celor care scrutau sala cu aerul ca le miroase ceva stricat si cu o privire care glasuia ceva gen: Tineretul din ziua de azi e sub orice critica.

Si mai imbucurator, piesa in sine i-a captivat pe elevi si i-a tinut, cu exceptiile mentionate mai sus, tintuiti in scaune, asata fara ca subiectul sa fie neaparat usurel. Unde-i revolverul? este o parabola, simpla in esenta, complexa in manifestare, a axiomei ca, indiferent ce clasa sau categorie sociala detine puterea, o foloseste spre folosul propriu si intru dominarea celorlalte.

Distributia este formata din actori unul si unul: un veteran – Valer Dellakeza, un semi-veteran – Angel Rababoc, doi maturi – Marian Politic si Sorin Leoveanu si un tanar – George Albert Costea. Toti au interpretat formidabil roluri ambivalente si de tot hazul, dar, fara a le face vreo nedreptate celor mai mari ca varsta si experienta, o sa declar ca mezinul George Albert Costea este cel care infuzeaza piesa cu energie, este cel care da dinamism unei manifestari artistice altminteri prea statice pentru publicul cel tanar, care a gustat reprezentatia pe deplin.

Tineri in public, tineri pe scena. Stiu ca o sa am aerul unui venerabil (ceea ce refuza sa cred ca sunt), dar pot sa spun cu o indreptatita insufletire: mai e speranta, mai e.

Aprilie 6, 2013

De ce sa citim?

Prietenii de la Libris, librarie online, dar si foarte reala, mai accesibila fizic celor din Brasov (restul omenirii are la dispozitie oferta de carti online) m-au provocat sa gasesc 10 motive pentru care lumea merita sa citeasca. Cu modestia-mi proverbiala declar ca le-am gasit si ca nu mi-a luat mai mult de 2 minute la fiecare. Iata-le:

1. La inceput a fost Cuvantul. E posibil sa nu va placa fraza asta, sa nu aderati la sistemul pe care se sprijina, dar e de necontestat ca unii isi fundamenteaza astfel credinta. In ultima instanta, a citi inseamna a cinsti una dintre cele mai importante inventii ale omenirii: alfabetul si cuvantul scris.

2. Cititul te face BMF (cei care nu stiu ce reprezinta BMF sunt invitati sa vizioneze de urgenta Pulp Fiction). Un exemplu rapid de BMF generat de citit. In The Rock, regizat de Michael Bay, cu Nicolas Cage si Sean Connery, agentii FBI se duc sa-l scoata dintr-o inchisoare pe singurul om care a evadat vreodata din Alcatraz. Cadru scurt cu o usa de grilaj care isi arunca umbra asupra urmatorului cadru – coperte de Sun Tzu, Shakespeare et comp. Adaugati la asta prezenta scenica a unui Sean Connery batran, dar in forma, cu vocea-i unica, si aveti un BMF.

3. Orson Welles spunea: in avion nu exista decat doua senzatii – plictiseala sau teroarea. De a doua am fost ferit, dar nu si de prima, pentru ca nu am avut nicio carte la mine, asa ca am citit materialele promotionale pana am invatat preturile la suveniruri mai bine decat stewardesele si instructiunile de salvare pana am simtit ca plesnesc.

4. Toata lumea vrea sa se dea mare. Pe Facebook, pe Twitter, pe strada, peste tot si in fel si chip. Cititul este un motiv de fala care este aproape scuzabil. Aproape.

5. Cititul previne dementa. Nu ma refer doar la afectiunea persoanelor mai in varsta, ci mai ales la cea a tinerilor. Poate ca dobitocul care a omorat doi oameni cu masina nu ar fi simtit atat impulsul hormonal de a apasa acceleratia, daca ar fi pus mana pe cate o carte si si-ar mai fi lasat intelectul ferfelita sa fie slefuit un pic. Cat de dureros este acest „poate” cand vorbim de o tragedie iremediabila!

6. Il voi cita pe Will Smith care spunea: Un barbat adevarat (varianta atenuata de BMF – n.n.) trebuie sa faca doua lucruri in viata – sa alerge si sa citeasca. Lasam deoparte discutia cu alergatul si ne concentram pe citit. Spunea Will Smith ca orice problema ai avea, undeva, candva, cineva a scris ceva despre asta. Cititul iti ofera intelegerea si compasiunea pe care uneori lumea ti le refuza.

7. Cititul duce spre introspectie, instrospectia duce catre eul interior, eul interior este cheia unei existente implinite. Master Yoda ar fi mandru de rationamentul asta: Right are you, my Bulgarian Padawan!

8. Omul cat traieste, invata. Mai ales intr-o lume exagerat de alerta, precum cea contemporana. Indiferent ce tehnici NLP folositi, ce metode audio-inductive va recomanda psihologul, procesul de invatare este indisolubil legat de citit. Iar disponibilitatea pentru invatare este precum musculatura – o dezvolti lucrand-o.

9. Cine citeste isi dezvolta vocabularul, gramatica, abilitatile de comunicare si atitudinea proactiva. Limbajul de lemn are beneficiile lui, nu-i asa?

10. La inceputurile Evului Mediu, carturarii cu pretentii de creativitate erau un fel de disidenti. Foarte bine vazuti erau, in schimb, cei care se pricepeau si apelau exclusiv la compilat ce scrisesera altii. Permiteti-mi, deci, sa ma prefac a trai in acea perioada istorica si sa reiau tot ce au spus atatia inaintea mea, ca acela care citeste nu traieste doar o viata, ci o mie. Si traind atatea, ajungi sa iubesti pe aceea care este reala si irepetabila.

Libris.ro

Aprilie 5, 2013

Pentru adulti, prin copii

Scar1Deoarece ma apuca uneori gustul pentru inedit, le-am cerut prietenilor de la Libris o altfel de carte, una pentru copii, scrisa si editata ca pentru copii.

Am argumente foarte solide pentru acest acces de infantilism: The Scar (scrisa de Charlotte Moundlic si ilustrata de Olivier Tallec) prezinta povestea unui baietel care si-a pierdut mama si modul cum invata sa traiasca in conditiile acestui gol imens. O sarcina insuportabil de grea pentru un adult, daramite pentru un copil si totusi The Scar reda un proces sufletesc ingenios si induiosator.

Nu va spun ce anume, pentru ca revelatia de la final poate fi augmentata de placerea de a descoperi ca, intr-o carte care are atat de putine pagini, incat nici nu sunt numerotate, care e scrisa mare, incat o parcurgi intr-un sfert de ora, poate salasui o intelepciune la fel de pregnanta ca in lucrarile motivationale sau in marile romane.

Ca orice carte care, declarativ, e pentru copii, The Scar are ilustratii. Rolul lor e de a intregi povestea, dar alegerea cromatica ma face sa cred ca functioneaza pe post de emolient cognitiv. Rosul aprins care domina fiecare pagina pare a-ti forta barierele mintii si a lasa ideea sa se strecoare mai usor, asa cum tii deschise usile unui lift, pentru a permite unui pasager intarziat sa isi gaseasca loc inauntru.

The Scar e pentru copii, dar o recomand ardent si adultilor, pentru ca e despre un adevar frumos universal: triumful vietii, nu impotriva mortii, ci in prezenta ei.

Scar2

Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un strop de intelepciune pe care merita sa ti-o insusesti la orice varsta.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.