Caiet de insemnari

Iulie 30, 2012

Traversarea Atlanticului

Alianta anglo-americana e solida si se manifesta la greu pe plan geopolitic, dar e foarte interesant s-o vezi si in filme. Salmon Fishing in the Yemen e o ilustrare impecabila a cat de stransa este colaborarea anglofonilor de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Un seic plin de petro-dolari si cu proprietati in Anglia da de veste firmei care ii administreaza banetul in Albion ca vrea sa introduca somoni si pescuitul lor in tara de bastina, Yemen. Evident ca suna a promisiune electorala din Romanica, dar, cand initiativa vine de la unul care isi muta lichiditatile cu tirul, trebuie luata in serios, asa ca o consultanta* de la respectiva companie (Emily Blunt) contacteaza un reputat expert in pesti si pescuit de la un fel de APIA britanica (Ewan McGregor). Acesta califica proiectul drept o idiotenie si raspunde in consecinta, dar insistenta consultantei**, precum si masinarii de ordin politico-functionaresc, in care isi vara coada si ofiteresa de presa a primului ministru britanic (Kristin Scott Thomas), il imping sa ia parte la el.

Cam pana aici actiunea se petrece, stilistic vorbind, in Anglia lui Jerome K. Jerome sau P.G. Wodehouse. Sicanele la care e supus McGregor (foarte simpatic in bucata de film care ii cere sa faca pe tocilarul de varsta a doua) de catre sefi ca sa accepte ideea fantezista sunt delicioase, iar viata sa conjugala are cel mai curat aer britanic, demential redat si in A Fish Called Wanda. De partea cealalta, consultanta*** isi face rost de un gagic ofiter, de care n-are parte prea mult, pentru ca e trimis in misiune sa ii escorteze pe Traian Basescu, Crin Antonescu si Victor Ponta pe un camp minat in Afganistan (mai precis, sa se asigure ca nu rateaza vreuna).

Cand cei doi protagonisti se apuca sa transpuna in practica viziunea piscicola a seicului (interpretat de Amr Waked – un tip interesant, la fel ca si ideea sa din film, spre deosebire de cele ale seicilor din lumea reala, care dau bani garla unor gelati agramati din fotbal), Salmon Fishing in the Yemen se muta usurel in SUA. Apare idila, apoi drama sentimentala, seicul baga filosofii adanci, ca un Jedi veritabil, iar Ewan McGregor se scutura de alura de profesoras si ia un aer mai viril, de Obi Wan aflat in vacanta. Numai Kristin Scott Thomas ramane consecventa rolului de vipera politicianista antipatica, aducandu-mi aminte de Corina Cretu (asta pentru cei care s-au nascut cu mult inainte de descalecatul lui Voda Basescu cel Detestat de boierii parlamentari hicleniti).

Evident, filmul scade in calitate in atare conditii, dar nu atinge vreun prag inferior, astfel ca nu i se poate suspenda epitetul de placut.

*, **, *** – De ce in cercetarile de laborator au inceput sa se foloseasca mai degraba consultanti decat sobolani?

Consultantii sunt mai numerosi decat sobolanii, tehnicieni din laborator se ataseaza mai putin de consultanti si exista unele lucruri pe care sobolanii refuza sa le faca.

Sunt sigur ca acestia doi s-au mutat intr-o casa in Popesti. Mai precis, o casa in Popesti Leordeni.

Anunțuri

Iulie 28, 2012

Ce ne mai jucam

Acum cateva saptamani mi-au trecut prin mana si prin fata ochilor doua jocuri pe calculator. Primul dintre acestea este Diablo III, pe care firma Blizzard, in dulcele-i stil clasic, l-a amanat ani de zile, argumentand ca asa il bibileste mai in detaliu. Istoria acestei serii se pierde in negura timpului: mai intai a fost Diablo, care a spart canoanele RPG-ului stufos si l-a dus spre o actiune mai intensa, fara a pierde din vedere o poveste bine inchegata si o atmosfera de efect; a urmat Diablo II, pe care eu, unul, l-am jucat pana la satietate. Reteta predecesorului a fost pastrata si imbunatatita: mai multe tipuri de luptatori, dupa maniile si preferintele fiecaruia, mai multi monstri si mai multe posibilitati de a-ti dezvolta personajul: ori vrajitoare focoasa, ori glaciala, ori barbar care da cu doua sabii mari ori barbar care da cu doua securi si mai mari etc.

Ar fi fost culmea ca realizatorii lui Diablo III sa nu mentina toate astea, dar nu e cazul. Jocul e si mai diversificat si pastreaza acea placere indescriptibila a lozului in plic: bantui pe coclauri si dai omor la monstri, asteptand cu nerabdare sa vezi ce obiect fermecat mai lasa in urma. Nici senzatia brucewillsiana de atotputernicie data de starpierea aproape de unul singur a legiuni intregi de aratari rauvoitoare n-a fost stirbita in vreun fel. Si totusi…

In niciun moment nu m-am putut sustrage senzatiei ca asist la curgerea unui izvor cam secat de idei; povestea nu e rea, dar nici nu te tine cu sufletul la gura, dialogurile nu sunt agramate, dar nici sclipitoare, design-ul nivelelor este dragut, dar ii lipseste un ce sa fie memorabil, iar confictul care sta la baza actiunii pare mai mult o incropeala de ramasite adunate de la jocurile anterioare. Poate ca e normal ca suflul sa se fi pierdut pana la acest al treilea episod, poate m-am maturizat eu sau poate ca toate lucrurile trebuie sfarsite la un moment dat, nu exploatate in nestire.

Al doilea joc e fix la polul opus: are fix 75 de MB, cam cati pixeli redau un coif al barbarului, e indie, adica e realizat de niste persoane care au lucrat pe cont propriu, fara sa-si vare coada vreo firma mare, si se numeste To the Moon. Si e superb.

Povestea e Inception + Memento, dar nu pare nicicum copiata. Doi doctori patrund in mintea unui muribund pentru a-i implanta o amintire, prin care acesta sa isi petreaca ultimele clipe avand convingerea ca si-a realizat un vis al copilariei. Cei doi inceptionisti se ciondanesc intr-una si parcurg anamneza pacientului, descoperind ce bucurii si tristeti a incercat, pentru a gasi momentul cand amintirea poate fi plasata cu succesc.

Grafica jocului este un 2D simplut, vizual vorbind, personajele sunt un pic mai rasarite decat Pac Man, dialogurile sunt numai sub forma de text si, cu toate acestea, To the Moon este o experienta intelectuala si emotionala minunata. Am simtit interes, induiosare, tristete, suspans si dilema si am ras copios. Am uitat de spalatul vaselor si am ignorat durerile de cap care izvorasc din prea mult stat la calculator, pentru ca mai puteam de curiozitate sa vad ce imi mai rezerva To the Moon.

Un joc care are doar 75 de MB!

Iulie 24, 2012

Nu, nu si nu

Nici in alte dati nu m-am sfiit sa critic filme vechi renumite, dar, de data asta, chiar ma vad nevoit sa dau intr-unul foarte renumit. Laura regizat de Otto Preminger este considerat un film noir clasic, preamarindu-i-se scenariul subtil, interpretarile inspirate si atmosfera tipica acestor pelicule.

Eu, unul, as avea obiectii in privinta primelor cateva aspecte. Povestea e, ce-i drept, promitatoare: un detectiv (Dana Andrews) ancheteaza moartea unei tipe din high-class si interactioneaza in acest scop cu logodnicul ei ei (Vincent Price), un pic alunecos rau, alta tipesa care il place (Judith Anderson) si un jurnalist filiform, foarte cinic si temut (Clifton Webb). Apar si tot felul de rasturnari de situatie, protagonistul afla detalii despre ascensiunea Laurei (Gene Tierney) de la simpla functionareasa la o diva pe care o ravnesc toti si sfarseste prin a se indragosti de ea pe nevazute. Problema numero uno: aceasta cadere in amor a detectivului a fost aproape insesizabila, dar as fi trecut peste, daca n-ar fi intervenit si alte bube.

Actiunea este, era sa zic gaunoasa, dar suna urat, asa ca o s-o numesc gaurita. Incepe cumva si se termina altcumva si nu te tine acolo, in mijlocul ei, asa cum reuseste un alt film noir, mult mai putin cunoscut. Actorii isi fac treaba cum pot de bine (Vincent Price – insidios, Clifton Webb – amenintator sub masca respectabilitatii, iar Dana Andrews – om al legii viril si scump la vorba), dar sunt prea schematici pentru a fi intru totul memorabili, iar personajul central feminim este prea ambiguu: incepe gen Barbara Stanwyck in Double Indemnity, fapt care iti starneste pofta de urmari intortocheate, dar o coteste brusc spre o ingenuitate pe care nu mai aveam cum s-o inghit.

Faima acestei pelicule vine, cred, din admiratia celor pasionati strict de filme noir, care il vad ca o specie aparte a cinematografiei. Desi nu neg taxonomia foarte vasta a acestei arte, nu voi renunta niciodata la a-i imparti productiile dupa un scriteriu simplu: cat de mult imi plac.

Iar Laura nu prea imi place.

Iulie 18, 2012

Ce-i lipseste Craiovei

Ia sa vedem daca ghiciti. Spatii verzi? Tzzz. Locuri de munca (bune)? Tzzz. Civilizatie? Tzzz. Ce atunci? Un loc unde sa dai cu un baros in ziduri si sa le spargi, fara riscul unei infractiuni de vandalism.

Cand lucram la o anume firma, aveam sediul intr-o zona cu spatii de inchiriat, unde isi mai faceau veacul si alte intreprinderi private. In centrul curtii se afla o cotineata mai rasarita.

Intr-o zi, neavand cheie, ii asteptam afara pe colegii mai bine inzestrati cu astfel de accesorii si cascam gura la un grup de oameni vanjosi, care primisera, pare-se, dispozitia sa darame cotineata cu pricina. Poate ca am fost nedrept cu ea folosind acest termen, mai ales ca avea ziduri din caramida si BCA, bine sudate, fapt pentru care demolatorii ei foloseau un baros.

Intr-un moment de inspiratie pe care logica nu il poate explica, am cerut, cu sfiala, voie sa dau si eu cu barosul intr-o bucata de zid care se incapatana sa ramana in picioare. Zambind prietenos, dar si usor ironic, manuitorul uneltei mi-a inmanat-o. Era infinit mai grea decat imi imaginasem. Am ridicat-o cu chiu cu vai, desi instinctul de mascul m-a facut (sa incerc) sa ascund asta si am lovit zidul cat am putut de tare. Nu cred sa fi ramas vreo celula in corpul meu care sa nu se fi zguduit in momentul impactului; sincer sa fiu, cred ca am suferit mai mult decat zidul, care a ramas nestirbit, spre deosebire de orgoliul meu.

Binevoitor, manuitorul anterior al barosului m-a povatuit: Nu da cu forta, doar lanseaza-l si tine-l sa nu cada, ca e suficient de greu si-si face singur treaba. Dupa acest sfat impecabil, loviturile mele au inceput sa aiba efect, iar zidul sa se imputineze treptat. Mi-e greu sa descriu senzatia de eliberare pe care incercat-o la fiecare lovitura. Era ca si cum toti nervii mei pe colegii care nu mai veneau, pe slujba ingrata, pe lume in general, s-ar fi scurs prin baros. Unde mai pui ca spiritul mi-a parasit corpul, ca sa vada imaginea din exterior si mi-a marturisit la intoarcere ca aveam aerul unei divinitati nordice a tunetului. Ei da!

De-atunci imi staruie in minte o idee: ce-ar fi sa deschid o afacere in folosul comunitatii, care sa permita oamenilor sa-si descarce nervii; un spatiu, undeva in afara Craiovei, cu niste ziduri construite mai mult sau mai putin temeinic (ca sa nu simta unii descurajati) si cu instrumente de distrugere de diferite marimi, pentru bratele oricui.

Cei carora le-am impartasit aceasta aspiratie antreprenoriala s-au uitat la mine cu bunavointa aceea care nu inseala pe nimeni (Lasa-l ca e dus, saracu’), dar e clar ca ei n-au dat niciodata cu barosul si nu stiu cat de bine poate fi.

Iulie 16, 2012

Doua premiere asa si asa

Ultimele zile au presupus doua premiere pentru mine: un prieten a fost suficient de MARINinimos si increzator, incat sa-mi imprumute Kindle-ul sau, iar pe acesta am gasit A Game of Thrones; sper ca v-ati prins ca e vorba de carte.

Mai intai despre Kindle; vreo cateva ore m-am simtit foarte bine folosindu-l, aveam impresia ca sunt intr-un viitor indepartat in care lumea nu mai citeste deloc, decat eu, un mare iluminat, am descoperit capodopere ale unei umanitati de mult disparute. Dupa ce s-au mai atenuat fanteziile futurist-grandomane, am inceput sa vad si foloasele practice ale Kindle-ului, precum si neajunsurile sale.

Am o camera ticsita cu carti. Deja, cand apar noi achizitii, problema amplasarii lor undeva frumos si accesibil se ascute, iar accesibilul pierde teren (ma rog, ar fi multi care ar spune ca si configuratia bibliotecii mele sufera la capitolul frumusete, dar pe mine nu ma ating vorbele lor, pentru ca o simpla privire aruncata inspre ea imi provoaca incantare). Kindle-ul mi-ar depozita toate averea spirituala intr-un spatiu ridicol de restrans.

Dar aici intervin si minusurile. Nu numai ca tehnologia te poate lasa balta oricand si, daca i-a trecut un pic timpul, nu prea mai poti sa o repari cum se cuvine, dar un raft plin de carti are si rol terapeutic. Nu va ganditi la pozele care circula pe Internet, cu pat de carti, buda de carti, baldachin de carti etc., acelea sunt excese, la fel de nocive ca lipsa cartilor. Vorbim despre ceva mai simplu si mai uman. O polita plina de volume te invata deopotriva ordinea si diversitatea, sistematizarea si placerea aleatoriului sau a memoriei involuntare.

Lipsuri sunt si in insusi actul de a citi. Am crescut si traiesc cu reflexul datului de pagini, cu placerea rasfoirii si cu o usoara bruschete in a trata obiectul de hartie. La un Kindle, toate acestea nu mai sunt posibile; ca o dovada, ganditi-va doar sa aruncati cu reader-ul cat colo, cand lectura se ingreuneaza sau provoaca migrene. Nu puteti, pentru ca obiectul acela a costat bani buni, pe care nu-i aveti oricand si oricum.

Cam atat despre Kindle. Acum, despre A Game of Thrones.

N-am vazut nici o secunda din serial, deci acest univers imaginar al lui George R.R. Martin venea cu o faima nedefinita. O bucata buna de carte parea justificata: personaje cu duiumul, intrigi asijderea, planuri narative cat cuprinde si o tensiune care creste. Care creste, creste si nu se mai opreste.

N-am avut niciun fel de obiectie ca multe dintre personajele si situatiile care ma prinsesera imi miroseau a deja vu (fara a sti clar de unde sa le iau, dar, fiind centura neagra 3 Dan in citit, am incredere ca nasul nu ma inseala), dar cand m-am prins ca intr-un volum de cuvinte care lui James Clavell ii ajunge sa inceapa si sa sfarseasca bestialul sau Shogun, George R.R. Martin se taraie cu naratiunea exagerat de mult, atunci A Game of Thrones mi-a devenit indiferent.

Un dram de curiozitate m-a impinsa sa aflu ce se mai intampla in restul romanelor, citind niste rezumate online, care m-au lamurit pe deplin: itele se incurca si nu se mai descurca deloc, iar violenta excesiva il apropie pe George R.R Martin de Alejandro Gonzalez Innaritu prin aceeasi greseala: aceea de a crede ca, daca ma ingretoseaza, automat ma si cucereste.

A Game of Thrones si suratele ei constituie un exemplu de afacere scriitoriceasca reusita si merita sa ramana mai degraba in istoria marketingului, decat in analele literaturii.

Iulie 12, 2012

Sa privim pictura! (LXXII)

Doua maimute inlantuite

Spuneam altundeva pe acest blog ca una dintre combinatiile hilare de cuvinte care au contribuit la gasirea lui prin motoarele de cautare a fost „maimute chinuite”.

Pictura lui Pieter Bruegel cel Batran ar putea foarte bine sa se numeasca asa, pentru ca avem, si nimeni nu poate nega asta, doua maimute incatusate, fapt care nu le face foarte bine, cred.

Dincolo de figurile cel putin simpatice ale celor doua primate, multe lucruri se desprind din acest tablou. In primul rand efectul de perspectiva, sau, mai pe limba contemporaneitatii, iluzia 3D-ului, este inteligent redat prin redarea marginilor zidului in care se gaseste aceasta deschidere si prin culorile estompate, dar, totusi, foarte prezente ale fundalului.

Apoi avem alegoria ipostazelor celor doua maimute. Oarecum, aceasta imagine ma duce cu gandul la mitul lui pesterii al lui Platon. Una dintre vietati nu vede decat spatiul limitat al unei cetati, sau chiar inchisori, celeilalte i se deschide in fata spectacolul marii. Intr-o oarecare masura, inlantuirea celor doua ne atinge si pe noi, deoarece, in calitate de privitori, ne aflam de partea inchisa a spatiului pe care il sugereaza tabloul.

Insa simt o ambiguitate in aceasta judecata. Oare maimuta care priveste spre mare este orientata spre libertate, iar cealalta spre robie, sau e doar atrasa de un miraj, in timp ce partenera ei de captivitate scruteaza lucid lumea reala?

Iulie 9, 2012

Povara trecutului

Boy A este un film la care am ras copios, desi n-ar fi trebuit sa o fac.

De ce nu? Pentru ca are un subiect serios, tratat cu gravitate si un usor simt fatalist, care poate pune pe ganduri pe oricine. Andrew Garfield (noul om-arahnida) este un tanar de-abia iesit din inchisoare, care incearca sa-si cladeasca o viata sub un alt nume si cu ajutorul unui asistent social dedicat. Garfield (nu motanul, repet, nu motanul) impresioneaza prin prestatia sa, chiar mai buna decat cea din The Social Network, nici aceea rea, care contureaza o fiinta omeneasca stramb crescuta, dar care face eforturi consistente de a atinge normalitatea. Numai ca trecutul, care ascunde o fapta abominabila, il ajunge din urma si nu-i da pace.

Restul distributiei intregeste o poveste tipic europeana, fara menajamente, in care binele si raul sunt atat de strans impletite, incat nu e de mirare ca personajele recurg la ce m-a facut pe mine sa rad. Dar sa nu ne grabim. Povara sufleteasca pe care o poarta protagonistul se dezvaluie treptat, prin scene din copilaria acestuia, in care alegerea inspirata a unor actori cu varste fragede demonstreaza ce efecte terifiante pot avea familiile deviante si destramate si abuzurile asupra celor care nu sunt inca decat o plamada.

De ce am ras totusi? Pentru ca in Boy A se bea. Se bea la greu. Trei sferturi din scenele filmului includ pe cineva ducand un pahar la gura sau cerand altuia sa i-l umple. Iese protagonistul din inchisoare? Sa bem. Isi gaseste gazda? Sa bem. Isi gaseste loc de munca? Sa bem. Se reuneste un alt personaj cu fiul ratacitor? Sa bem. Ies cativa la discoteca? Sa bem, cum altfel? Isi face protagonistul gagica? Sa bem in doi. Am facut o fapta buna? Sa bem. Am in minte cativa pretenari care nu ar fi in stare sa vada filmul asta decat pana la jumatate, pentru ca li s-ar face prea sete si ar pleca sa-si ia de baut.

Dincolo de toata bascalia, Boy A este un film care merita vazut pentru ca e precis in tragedia sa si ilustreaza impecabil ce spunea William Faulkner:

The past is never dead. It’s not even past.

Iulie 7, 2012

Istorie la misto

1000 Years of Annoying the French? Cum ai putea rezista unui asemenea titlu?

Stephen Clarke scrie o carte de istorie intr-un mod tupeist, care, in epoca politically correctness-ului, pare o rara avis. Mai pe sleau, se ia de francezi, de la cucerirea normanda din 1066 si pana in zilele noastre, demonstrandu-le vecinilor de peste La Manche cat de mult au patimit de-a lungul timpului din cauza „amicilor” din insulele britanice sau, mai oripilant pentru cetatenii lui Francois Hollande, cat le datoreaza anglo-saxonilor: Razboiul de 100 de ani, Ioana d’Arc, vinurile frantuzesti, the fellatio seat al regelui Eduard al VII-lea, treburile geopolitice si cele cultural-societale, teme sunt de toate pentru toti.

Insa Stephen Clarke nu e nesimtit, e doar amuzant. Ia imaginati-va cartea 1000 de ani de cicalit bozgorii scrisa de Corneliu Vadim Tudor: probabil ca, drept rezultat, in Ungaria, figura lui Avram Iancu ar fi spanzurata in piete publice, iar tratatul de la Trianon ar fi scos din nou pe tapet. Totusi, n-am auzit de vreun protest diplomatic al Frantei impotriva lucrarii lui Clarke, fie pentru ca francezilor le-a placut la nebunie, fie pentru ca nu s-au obosit sa o citeasca, pentru ca este in engleza, iar in tara in care mouse-ul este la souris, chestii de-astea nu prea au cautare.

1000 Years of Annoying the French este voluminoasa, dar se citeste cu pofta si nu cade greu la stomac, ba chiar face bine intr-o pauza de pranz, cand Excel-urile incurcate storc de energie si pe cel mai brav amploiat roumain. Nu necesita cunostinte prealabile de istorie, pentru ca Stephen Clarke spune povestile pe indelete, iar cand treaba risca sa devina prea serioasa, mai tranteste cate o poanta cu iz contemporan, care tine interesul treaz pana la capat.

Acum, ca sa ma bag singur in seama, o sa iau apararea francezilor un pic si o sa-i dau replica lui musiu Stephen Clarke. Am urmarit cu aviditate si Roland Gaross-ul si Wimbledon-ul si pot sa spun ca publicul francez este mai bine imbracat, mai degajat si mai simpatic; in partea cealalta, avem fie notabilitati pline de scortosenie, imbracate aproape la fel de bine ca la nuntile romanesti, fie babatii care poarta cercei sub forma de mingi de tenis in marine naturala. Ete na!

P.S. I am grateful to the people from the online book shop Libris, pour un livre tout a fait delicieux.

Iulie 5, 2012

Tricoul il face pe blogger

Filed under: Special — Iulian Fira @ 13:43 +00:00Iul
Tags: , , , ,

Acest tricou este special pentru mine pentru ca reprezinta premiul de la RoBlogFest 2011 pe care l-am castigat la sectiunea Blog de filme. Nu, nu este o parte a premiului, ci este premiul insusi. Stiu, si eu m-am mirat, eufemistic spus, cand l-am primit si am avut mari dificultati apoi in a demonta scenariile persoanelor binevoitoare care imi preziceau ba 1000 de Euro, ba ceva tehnologie de varf.

Asta nu insemna ca acest tricou imi displace; dimpotriva, purtandu-l, simt testosteronul saltand si ma imaginez in stare sa bat cu o mana 10 malaci si cu cealalta sa prind de mijlocel o diva parfumata care se topeste la atingerea-mi barbatoasa.

In concluzie: unii beau ca sa-si faca nitel curaj, eu doar iau acest tricou pe mine.

Blog la WordPress.com.