Caiet de insemnari

Ianuarie 23, 2012

De ce bem bere?

Sper ca amicul care a fost realmente coplesit cand a aflat ca am vizitat o fabrica de bere sa citeasca si aceste randuri, pentru ca la el ma gandesc cand le scriu.

Te-ai gandit vreodata de ce bei atata bere (ma rog, tu bei si vin din belsug, dar despre asta o sa discutam cu alta ocazie)? Stiu ca esti ocupat pana peste cap, mai ales ca de vreo doi ani ai si un urmas in familie, si stiu ca reflectia nu e tocmai sportul tau preferat, dar ia incearca sa intri pe pagina de Facebook a celor de la Ciuc Premium si sunt convins ca nici atentatorii aia sinucigasi cu cele 50 de fecioare ale lor nu ar simti beatitudinea mai dihai decat tine.

Eu m-as incumeta sa spun ca toate opiniile prezentate acolo isi gasesc un loc in personalitatea ta generoasa, care, tocmai datorita acestei minunate licori inventate, pare-se, de sumerieni,  a devenit atat de incapatoare. Ca berea ti se pare gustoasa, de asta sunt convins; ca o bei pentru ca poti, e clar, stiu ca iti pare rau ca ai doua maini si doar o singura gura; ca te distrezi enorm cand sorbi din bere, asta fara indoiala, si cred ca stii cat ne distram si noi; ca pentru sanatatea ta psihica ai nevoie de bere, cunoastem, numai consoarta nu prea vrea sa inteleaga; si peste toate acestea troneaza socializarea, pe care ti-o manifesti cu atata duiosie prin palme date peste cefele tovarasilor de bere.

Acestea fiind spuse, nu stiu cum o sa-ti distribui votul. Am vaga banuiala ca, pana vineri, 27 ianuarie, cand va avea loc marea dezbatere, iti vei face conturi separate de Facebook sub nume aleatoriu alese de Messi, Xavi, Guardiola, numai ca sa le dai dreptate tuturor.

Cat despre mine, cel care ti-a fost si inca iti este recunoscator ucenic intr-ale berii, am o preferinta clara: socializarea. Nu numai pentru ca ideea unor oameni care beau si rad si uita de necazuri ma incanta, dar si pentru ca unul dintre avocatii acestei opinii este extraordinarul actor de comedie Radu Gabriel, despre care as putea parafraza ce spunea Calinescu despre nuvela Alexandru Lapusneanu: Ar fi ajuns un actor la fel de cunoscut ca Fernandel sau Loius de Funes, daca divertismentul romanesc ar fi avut suportul unei limbi universale.

Ianuarie 16, 2012

Sa privim pictura! (LXIV)

Internationala

Ne intereseaza sau nu, ingrijoreaza sau nu, protestele incepute acum cateva zile si bataile de ieri seara sunt pe buzele si pe retina tuturor, asa ca merge sa privim lucrurile si dintr-o perspectiva artistica, nu? 🙂

Tabloul acesta al lui Otto Griebel (1895 – 1972), pictor a proletariatului si care a avut niste problemute si cu Gestapo, m-a fascinat de cand am pus pentru prima data ochii pe el in antologia Istoria uratului, ingrijita de Umberto Eco. E ceva respingator si nelinistitor in el, dar pana aseara nu eram foarte constient ce anume.

Luati fiecare figura umana in parte si veti descoperi indivizi care nu par a avea prea multa scoala, cultura sau chiar minte, fara ca toate astea sa fie neaparat vina lor. Acum priviti-i ca un intreg, luati aminte la masa de priviri hipnotice si de frustrare mocnita si veti descoperi cea mai de temut stihie a societatii umane: multimea.

Avere, rang, inteligenta, nimic nu rezista in fata multimii. Daca ajungi in situatia ca multimea sa se dezlantuie in comunitatea in care traiesti, ori i te laturi, ori te feresti din calea ei, altfel vei fi zdrobit.

La noi, multimea nu s-a dilatat inca suficient pentru a fi de neoprit si probabil ca va fi dispersata curand. Dar gandul linistitor ca astfel de porniri s-au diluat de-a lungul secolelor si ca lumea s-a civilizat in mod statornic va iesi cam zdruncinat dupa toata povestea asta.

Ianuarie 15, 2012

Niste ageamii

Evenimentele din Bucuresti sunt marcante si ingrijoratoare, dar nu am de gand sa scriu despre ele, pentru ca s-au spus deja multe si am convingerea deplina ca nu as mai putea adauga ceva semnificativ.

Ce as vrea insa sa subliniez este diletantismul cu care asa zisii oameni politici au tratat acest moment. Deja evenimentele au evoluat spre masuri drastice, dar acum cateva ore, cand situatia mai avea un dram de calm, se puteau intreprinde niste miscari care ar fi rupt gura satului planetar la propriu.

Imaginati-va ori pe presedintele Basescu, ori pe unul dintre liderii opozitiei Crin Antonescu/Victor Ponta mergand in apropierea protestatarilor (evident, cu acoperisurile blocurilor intesate de lunetisti) si declamand urmatoarele:

Traian Basescu: (pe o scena, cu portavoce in mana): Dragi compatrioti, ma urati, stiu. Ma urati pentru pensiile si salariile taiate, pentru instabilitatea tarii si pentru saracia care a cuprins-o. Va simt nemultumirea, supararea, ura. Dar nu va lasati prada lor. Nu distrugeti ceea ce este al vostru, doar pentru ca simtiti imboldul lor.

Cei care protesteaza au acest drept si oricat m-ati uri, eu il voi apara cu toata fiinta, dar cei care se dedau la violente sa stie ca institutiile statului, oricat de hulite ar fi, isi vor face datoria si ii vor apara pe cetatenii respectabili ai acestei tari si bunurile lor.

Crin Antonescu/ Victor Ponta (pe o scena, cu portavoce in mana; pot fi chiar amandoi si si-l trec unul altuia): Dragi romani, sunt(em) aici alaturi de voi ca sa protestam impotriva coruptiei desantate pe care presedintele, premierul si toata clica lor au introdus-o in toate sectoarele vietii publice. Dar nu suntem aici ca sa incalcam legea, sa distrugem sau sa ii indemnam pe altii sa distruga. Si va rugam ca nici voi sa nu va lasati atrasi in acest iures al dezordinii care ne face rau tuturor.

Aveti o arma mult mai puternica decat pietrele de caldaram si sticlele incendiare; peste doar cateva luni va veti prezenta la vot si veti pedepsi coruptia, nesimtirea si incompetenta actualei guvernari. Iar cei care simt ca nemultumirea legitima a altora e doar un prilej sa distruga si sa semene haos sa stie, ca si daca vor contribui la caderea acestui regim, mana legii ii va ajunge, oriunde ar fi.

E multa demagogie in ce mi-as fi dorit eu, dar macar am fi stiut ca politicienii nostri au stil si grandoare; in schimb, de vreo trei zile incoace, toti se fac ca ploua si asteapta sa inceapa saptamana de lucru de parca ocaziile de a da lovitura ar avea vreun orar fix sau se uita la televizor si asteapta sa intervina telefonic (!), ca sa ia de aialalti.

Si cand ma gandesc ca pe unii dintre ageamii astia trebuie sa ii votez, aproape ca ma enervez :).

Dragoste chinuita

Ca bucata de literatura, Gargui nu e stralucit, ca roman de dragoste asijderea, dar ca studiu asupra mentalitatilor contemporane este excelent.

Citindu-l, e clar ca nu se mai poate scrie normal despre iubire in secolul al XXI-lea. Nu mai merge cu povestea unor tineri din familii care se urasc, asta e deja telenovela. Nu mai merge cu un stil simplu, omniscient in care vocea demiurgica a naratorului ne ghideaza prin traierile celor doi.

Acum e nevoie de naratiuni intortocheate, cu iz supranatural si care trec prin multe epoci istorice, doar, doar ne-om lasa covinsi de perenitatea acestui sentiment, in conditiile in care cercetatorii de nu stiu unde au descoperit ca dragostea dureaza pana in 4 ani maxim.

Gargui bifeaza aceste cerinte tehnice si, in ceea ce ma priveste, a pierdut din start niste puncte din cauza marketingului de pe coperte, unde se preamareste debutul fulminant al autorului si faptul ca s-a documentat nu stiu cati ani si ca a adunat de nu stiu cate ori mai mult material decat insumeaza romanul.

Adica e musai ca mie sa-mi placa aceasta carte pentru ca omul s-a chinuit mult la ea si as fi nesimtit daca as avea alta parere. Din pacate, eu chiar sunt nesimtit (mi s-a spus si am acceptat cu seninatate aceasta aparent jignitoare eticheta) si imi permit fara nicio problema sa o critic, unde e cazul.

Povestea e asa cum pomeneam mai devreme – intortocheata. Un actor de filme porno goneste cu masina cu peste 100 la ora, beat si drogat, pe niste serpentine si, sa vezi surpriza, cade intr-o rapa, unde masina ia foc si el odata cu ea. In bucata asta, Andrew Davidson face niste puncte prin detalierea foarte stiintifica (si la persoana I) a modului cum sufera combustia inerenta unui atare accident. Descriere minutioasa si cinica a acestui tip de suferinta, incluzand aici toate referirile care vor urma in roman, reprezinta singurul aspect in privinta caruia pot spune ca documentarea acerba functioneaza in spirit literar.

Aflandu-se pe patul de spital ca vai de el, ars si fara principalul obiect al muncii (o stiti pe aia cu Ion Pendula?), personajul incepe sa nutreasca ganduri de suicid, pana cand incepe sa fie vizitat de Marianne, o tipa ciudata, cu evidente probleme la comitetul central, care insista ca s-au mai intalnit intr-o ipostaza similara intr-o viata anterioara, cand ea era calugarita intr-o manastire din Evul Mediu si el soldat perpelit intr-o batalie. Imobilizat la pat, parlitul nostru n-are incotro si asculta periplul prin istorie pe care il insira Marianne si, treptat, se lasa patruns de un sentiment pe care nu il mai experimentase niciodata pana atunci.

Pana sa ne afundam in povestea iubirii care strabate veacurile, Andrew Davidson mai puncteaza o data, dar masiv, intr-o bucatica din roman, sub o pagina, cred, in care atinge sublimul, pur si simplu. Este un mic episod care mi-a adus aminte de unul similar din Jane Eyre si care se incheie cu insasi definitia frumusetii: Nu dureaza decat o clipa.

In rest, niciun alt mecanism al lui Davidson nu s-a mai soldat cu puncte din partea mea, ba chiar l-am penalizat in cateva randuri prin pedanteria cu care introduce detalii istorice. In doua ocazii, depunctarea a fost consistenta, pentru ca a umplut doua pagini cu enumerari de feluri de mancare. Adica din susul paginii pana in josul ei nu apar decat produse gastronomice, de parca autorul a flamanzit in ultimul hal in decursul multilor ani de documentare si a vrut sa compenseze in planul imaginatiei.

Alte artificii postmoderniste care au ramas fara efect au fost boldarea unor replici apartinand demonului interior al personajului principal, adica o serpoaica localizata, potrivit firavelor mele cunostinte anatomice, intre zona cervicala si rect, si un acrostih format din primele si ultimele litere ale fiecarui capitol, despre care nu am aflat decat din postafata, deci nu s-ar puncta oricum.

O amica a facut o comparatie interesanta intre Gargui si Adam si Eva de Liviu Rebreanu, despre care spunea ca i-a placut mai mult. Subscriu la asta si adaug ca, desi romanul din literatura noastra e, de asemenea, rodul unei documentari atente, veritabilul har literar al lui Rebreanu contribuie la atmosfere mai reusite ale epocilor istorice pe care le parcurge.

La intrebarea foarte legitima: Omule, pana la urma, recomanzi cartea asta de bine sau de rau? as raspunde cu un foarte echidistant: Depinde. Stiind ca asta e cea mai iritanta replica posibil, am sa dau cateva exemple:

Gargui vs. Persuasion = Persuasion fara doar si poate

Gargui vs. Anna Karenina = Anna Karenina de departe

Gargui vs. Saga Amurg = Gargui de mai multe ori

Raed Arafat vs. Traian Basescu = Gargui

iPhone vs. Samsung Galaxy = Gargui

FC Barcelona vs. Real Madrid = Gargui

(daca sunteti prietena care nu mai suporta blestematul ala de El Clasico)

S.A.M.D.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un studiu criptic asupra mentalitatilor secolului XXI.

Ianuarie 10, 2012

Fiti salvatorii lor!

Fiti salvatorii lor! este o expozitie de pictura cu scop caritabil care se va desfasura in perioada 10 ianuarie – 10 februarie in foaierul Filarmonicii Oltenia. Organizatorii (Lions Club Craiova, Cenaclul „Constantin Brancusi” si Filarmonica Oltenia) intentioneaza sa vanda tablourile expuse pentru a cumpara aparate si teste pentru 60 de copii diabetici, insulinodependenti, aflati in posibilitatea de a se trata.

A cumpara un tablou nu este la indemana oricui, dar permiteti-mi sa va prezint o strategie mentala care ar putea sa va convinga, totusi, ca nu este atat de greu.

Un unchi foarte drag mie avea obiceiul ca, de pilda cand sora mea ii prezenta incantata vreo bluza noua pe care si-o cumparase, sa calculeze cate paini ar fi putut sa ia cu banii cheltuiti pe respectivul articol vestimentar. Rezultatele erau descumpanitoare si, nu o data, sora mea a inceput sa simta indoieli ca ar fi facut intr-adevar o miscare comerciala reusita. Convingerea in intelepciunea simpla, dar patrunzatoare a unchiului meu mi-a fost intarita cand am citit pe un site de psihologie foarte solid exact despre aceeasi manevra ca fiind una foarte de efect pentru o mai buna gestionare a finantelor personale.

Ii invit acum pe  fumatori ca, aflandu-se in fata unui tablou din cadrul acestei expozitii caritabile, sa aplice aceasta strategie mentala, dar un pic invers: sa calculeze de cate pachete de tigari ar trebui sa se lipseasca pentru a-l cumpara si a contribui la sanatatea unor copii bolnavi de diabet, dar si la a lor.

Ianuarie 4, 2012

Eroic fara cuvinte

Rise of the Planet of the Apes m-a surprins in doua directii: de la Inception incoace nu mi-au mai fost depasite atat de mult asteptarile; de la The Last Samurai incoace n-am mai dat peste vreun film eroic care sa ma entuziasmeze intr-atat.

Ce este un film eroic? Gladiator, Braveheart, The Last Samurai. Ce nu este un film eroic? 300, King Arthur, The Last Legion. Nu ma afund in detalii despre de ce am pus pe unele intr-o categorie, iar pe restul in cealalta, va puteti da seama si singuri. Cert e ca filmul eroic infatiseaza povestea unui individ cu calitati exceptionale, pe care circumstantele il aduc in situatia de a-i conduce pe altii, de obicei in lupta pentru idealuri inalte – onoare, libertate, dreptate – de multe ori cu sacrificii supreme.

Un film eroic reusit e un intreg in care e absolut necesar ca partile, scenariul, actorii si muzica (esentiala) sa conlucreze impecabil. Exact asta se intampla in Rise of the Planet of the Apes.

Ideea filmului e veche si a generat destule reincalziri ale acestei ciorbe, fapt ce avea potential de a pune probleme realizatorilor, care au eludat-o insa in mod admirabil: nu s-au preocupat de ea decat pentru a bifa obiectivul setat in titlu – sa explice inceputul procesului prin care oamenii si-au luat-o pe coaja, iar maimutele au ajuns la putere. Tinand minte tot timpul ca asta le e menirea finala, s-au putut preocupa de filmul propriu zis care, la o adica, s-ar fi putut intitula si Rise of the Planet of the Quokkas (stiti bancul cu „daca imi dai o bucata de blana iti spun”?)

Foarte pe scurt, apocalipsa se intampla pentru ca oamenii (de la o companie farmaceutica, noii nazisti ai cinematografiei in ultima vreme) fac experimente pe cimpanzei si le inoculeaza un virus care le creste formidabil inteligenta, toate cu speranta ca vor descoperi un leac pentru Alzheimer. Omul de stiinta care se ocupa de asa ceva e James Franco, manat fiind si de dorinta de a alina suferinta tatalui sau (John Lithgow), lovit de aceasta cumplita boala.

Intamplarea face ca un experiment esuat sa-l puna in postura sa ia acasa un pui de maimuta de laborator, adorabil si lipsit de aparare, care, cu timpul, ajunge sa faca parte din familie. Botezat Caesar, cimpanzeul vadeste o inteligenta care o depaseste cu mult pe a oamenilor, dublata de agilitatea specifica speciei sale. Alte intamplari pe care nu o sa le amintesc, pentru ca si asa mi se pare ca m-am intins prea mult si nici macar n-am ajuns la partea care ma intereseaza in mod deosebit, il trimit pe Caesar intr-un univers concentrationar brutal, in care cunoaste violenta oamenilor si abuzurile la care sunt supusi semenii sai. Simtindu-se parasit de stapanii si prietenii sai umani, Caesar se transforma treptat intr-un om, pardon, cimpanzeu, hotarat sa isi infrunte si schimbe destinul.

Pana atunci apreciasem regia curata, interpretarile (cu un plus pentru veteranul John Lithgow si un minus pentru decorativa Freida Pinto in rolul gagicii lui James Franco), dar cand Caesar (ale carui expresii faciale apartin cui altcuiva decat uimitorului Andy Serkis) incepe sa ia aminte la ce exista in jurul sau, sa actioneze si sa isi faca prieteni, atunci am inceput sa simt acea usoara dilatare a cutiei toracice despre care stiu, fara dubiu, ca insoteste o stare de incantare la un film.

Filmele eroice mai o caracteristica: au scene grandioase, chiar daca nu sunt de amploare. Ganditi-va la confruntarile dintre Russell Crowe si Joaquim Phoenix sau la discutiile dintre Tom Cruise si Ken Watanabe; ceva asemanator avem si in Rise of the Planet of the Apes, numai ca sunt, nota bene!, fara cuvinte. Foarte greu de realizat asa ceva, dar regia, muzica si extraordinarele expresii faciale ale lui Andy Serkis compenseaza pe deplin.

Ca orice film eroic, trebuie sa existe si o batalie epocala, spre final. Exista, intr-adevar, si reprezinta o asa desteapta si coerenta desfasurare de forte din partea maimutelor, cum n-am vazut nici in cei trei mari pe care i-am pomenit la inceput.

Rise of the Planet of the Apes a fost categorisit ca „summer blockbuster”. Eu l-am vazut iarna, dar tot a reusit sa ma incalzeasca la suflet.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.