Caiet de insemnari

Martie 31, 2012

Aventura in stare pura

Ultima data cand am scris despre o carte de J.R.R. Tolkien, am starnit controverse (in special in comentarii), pentru ca am fost prea putin reverentios fata de un autor pe care romanii l-au descoperit de curand, dar si l-au insusit de parca au copilarit cu el de generatii.

Vad deja figuri amenintatoare si pumni inclestati, asa ca o sa-mi scurtez expozeul si o sa declar ca acum voi lua eu insumi drapelul si voi conduce trupa de admiratori ai lui Tolkien, caci, de curand am terminat de citit The Hobbit.

Nu stiu cu care dintre deliciile pe care mi le-a oferit acest roman sa incep. S-a intamplat ca grosul lecturii sa se petreaca intr-o perioada in care laptopul era plecat pe alte meleaguri si, cu toate acestea, n-am resimtit catusi de putin lipsa lumii virtuale. Socotind ca asta mi se mai intampla decat cand ma deplasez cu persona fizica in natura, e incredibil cat a putut sa ma inhate lumea fantastica din The Hobbit.

Hai sa va rezum si eu actiunea, desi sigur o stiti: cu ceva zeci de ani inainte de intamplarile din The Lord of the Rings, Bilbo Baggins, un foarte comod hobbit, se vede atras de vrajitorul Gandalf intr-o expeditie cu potentiale efecte funeste – niste dwarfi vor sa-si recupereze comorile furate de temutul si detestatul dragon Smaug.

Personajul obisnuit care se vede prins intr-o aventura extraordinara in timpul careia isi descopera calitati deosebite este un loc comun al literaturii si cinematografiei, dar maiestria lui Tolkien consta in faptul ca mutatiile personalitatii lui Bilbo Baggins au, cu toata atmosfera de basm inconjuratoare, un aer realist. Sub groasa crusta burgheza, exista o scanteie care tanjeste dupa aerul curat al naturii si pericolelor, ca sa creasca intr-o flacara in toata legea pe masura ce este alimentata cu diverse si palpitante patanii.

Aceste curg atat de lin si logic, incat cartea si mainile se dizolva si formeaza o osmoza care te urmeaza peste tot: la baie, la bucatarie, in parc sau la dentist. Mai mult n-am cuvinte a spune cat de mult m-a prins The Hobbit.

O calitate incontestabila a scriiturii lui Tolkien este ca se concentreaza pe actiune si nu pe reflectii, dar rezultatul este exact acela ca, in perioadele in care simti ca iti poti trage rasuflarea, te simti indemnat sa cugeti. Am o scena anume in minte cand spun asta: aceea cand Bilbo Baggins il intalneste pe Gollum in maruntaiele muntelui goblin-ilor.

Dincolo de faptul ca incantarea mea a atins zenitul, datorita inteligentei si suspansului cu care este construita, aceasta bucata mi-a relevat ceva ce simteam de mult, dar nu putusem exprima niciodata atat de transant: exista locuri in care literatura poate patrunde, dar cinematografia niciodata. Poti alege cele mai inspirate unghiuri de filmare, poti edita in cel mai misto mod cu putinta, poti avea cei mai talenti actori, poti pune voci fermecatoare (gen Michael Caine sau Morgan Freeman) pe fundal, dar nu vei reusi sa il introduci pe privitor in cotloanele mintii personajelor, asa cum te introduce The Hobbit pe tine, cititorul, in amalgamul de singuratate si rautate al lui Gollum sau in cel de teama si curiozitate al lui Bilbo Baggins.

Jean Paul Cariere si Umberto Eco aveau dreptate. Cartea si roata sunt doua inventii perfecte.

P.S. Le multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca am trait o aventura in stare pura.

Martie 27, 2012

Voluntariat pe acoperisul lumii

Kekexili (se citeste Căcăsili – hai, radeti acum, ca dupa ce o sa vedeti filmul, nu o sa va mai vina) este o creatie cinematografica aparte.

Vine din China, dar nu e chiar chinezesc, pentru ca actiunea se petrece in Tibet, iar limba in care se vorbeste este cea din partea locului, mai aspra, nu asa de melodioasa precum chineza din Crouching Tiger, Hidden Dragon sau Hero, este limba unor munteni invatati cu vitregiile naturii.

Desi se bazeaza pe o poveste reala – lupta unor voluntari locali impotriva braconierilor care decimeaza o specie rara de antilope – nu e chiar un documentar, cu toate ca personajul care filtreaza povestea este un reporter din Beijing. Ca sa imi argumentez aceasta afirmatie, o sa fiu putin cinic si o sa recunosc ca nu neaparat drama, cat frumusetea autonoma a filmului m-a facut sa imi doresc sa scriu despre Kekexili (in engleza Mountain Patrol).

Aceasta frumusete se compune din mai multe. In primul rand, peisajele vaste ale podisului tibetan, filmate si redate cu atata dragoste de catre realizatori, incat pana si eu, spectator a carui experienta era mediata de tehnologie, am putut sa simt fiorul de a fi unul cu natura intr-un loc caruia i se spune pe buna dreptate „acoperisul lumii”.

Personajul central, conducatorul trupei de voluntari (interpretat de Duobuji)  este o figura cel putin interesanta. Luati expresivitatea faciala diminuata specific asiatica, reduceti-o si mai mult prin gravitatea unui om al muntilor si apoi incercati sa intuiti cand simte speranta, cand deznadejedea, cand e cat de cat vesel, cand e nevoit sa faca unele concesii altminteri de necrezut. Frumusetea este ca veti reusi, pentru ca toate aceste stari par a veni din suflet, nu sunt doar niste miscari ale muschilor fetei.

Trupa de voluntari este formata din personaje care nu se evidentiaza foarte mult, decat prin stoicismul cu care au indurat pe bune frigul tibetan in timpul filmarilor. O exceptie ar fi unul dintre ei care, pentru a face rost de bani de benzina, isi combina o gagica sa-i imprumute niste bani ca sa cumpere benzina, in conditiile in care tot el promisese ca o scoate din saracie si o face mare vedeta. O scena savuroasa, dar un pic amara.

Din partea braconierilor, exista un batran cu un instinct de supravietuire IN-CRE-DI-BIL, care m-a incantat in toate cele cateva minute cat a aparut. Inca un argument pentru autonomia laturii artistice a acestui film fata de povestea reala pe care se cladeste.

Spuneam ca aceasta din urma prezinta „lupta unor voluntari”. Ambele cuvinte ale acestei expresii trebuie luate literal: cei care actioneaza impotriva braconierilor nu sunt platiti pentru asta, indura lipsuri si privatiuni si, mai ales, pericole, pentru ca aceia care vaneaza antilopele au arme si nu ezita sa le foloseasca. La fel cum nu o fac nici voluntarii, astfel ca in aceasta inclestare se pierd vieti omenesti.

Asta m-a facut sa ma gandesc: as fi oare in stare sa iau viata unui om sau sa mi-o dau pe a mea pentru niste necuvantatoare? Nu am ajuns inca la un raspuns, dar deoarece Kekexili e un film atat de frumos, pot sa accept si sa respect modul cum au facut-o altii.

Martie 26, 2012

Gibran al economiei

Cei de la libraria online Libris au initiat o noua sectiune, de carti in limba engleza, din care am inceput sa ma infrupt si eu, iar antreul a fost cu totul special.

23 Things They Don’t Tell You about Capitalism de Ha-Joon Chang e o carte inrudita indeaproape cu Freakonomics sau The Tipping Point, adica socio-psiho-economie spusa cat mai pe limba vulgului, nu doar pentru profesionistii intr-ale finantelor. Spre deosebire de acestea, lucrarea coreanului e mai concentrata (cred ca imi faceam seppuku, daca imi scapa „focusata”) pe un anume subiect, mai precis capitalismul, si mai precis capitalismul salbatic de inspiratie americana.

Adversar fatis al conceptului de „piata libera”, fapt pe care il recunoaste fatis dupa nici 50 de pagini, Ha-Joon Chang ia aceasta forma a activitatii economice umane si o ataca din diverse directii, materializate in cele 23 de lucruri pe care se presupune ca nu le stiai despre capitalism. Acum, sa nu va imaginati ca autorul chiar o sa scoata din joben niste chestiuni absolut inedite, titlul fiind infuzat cu acea doza de marketing indispensabila economiei de piata (hmm, intram in paradoxuri, oare?).

Chiar si in formularea celor 23 de aspecte, coreeanul baga un strop de scandalos, unele titluri de capitole avand darul sa starneasca din start controverse: masina de spalat a schimbat mai mult lumea decat Internetul, nu exista piata cu adevarat libera, interventia guvernului in domeniul privat e uneori binevenita (era sa zic „salutara”, dar de cand cu Gadea si MRU, cuvantul asta e periculos) etc.

Calitatea cartii consta in modul cum autorul isi argumenteaza ideile, cum te mana prin subcapitole, cum repeta cand e cazul si face chiar pe avocatul diavolului cand e nevoie. E adevarat ca, asa cum afirma bestiala mea sora, cazuistica e la mare cinste, ca uneori apar paradoxuri si chiar contradictii, dar tocmai astea sunt cele care pun rotitele in miscare.

Tot bestiala mea sora deplangea lipsa de consistenta cifrica a argumentelor, dar ea e economista de profesie, am vazut-o petrecand ore si zile ca sa-si faca un referat despre piata asigurarilor; eu, in schimb, sunt umanist, iar pentru mine economia inseamna salariu, preturi, reactiile oamenilor la scaderea sau cresterea acestora, lacomie vs. prudenta.

De aceea, unele dintre afirmatiile lui Ha-Joon Chang m-au uns pe suflet, nu pentru ca am descoperit ceva nou, ci pentru ca ditamai profesorul de la Cambridge a confirmat ce gandeam si eu, un umil blogger care participa la RoBlogFest la categoria Blog de filme :). Societatea bazata pe cunoastere e o iluzie, trebuie sa punem mana sa muncim si cu bratele; piata libera nu e intregime libera, pentru ca exista o puzderie de restrictii pe care azi le luam de-a gata, dar intr-o vreme pareau de neconceput pentru unii; le e usor unora sa pretinda tarilor mai sarace piata libera, dupa ce ei au trecut prin secole de protectionism; criza mondiala a aparut pentru ca oamenii au facut prostia sa se joace cu bani pe care nu ii aveau.

23 Things They Don’t Tell You about Capitalism seamana in mintea mea cu Profetul de Khalil Gibran. Ambele carti iau aspecte ale existentei umane si ofera viziuni asupra acestora. Nu intotdeauna esti de acord cu ele, dar nu poti nega o atractivitate in forma care te obliga parca la reflectie.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru 23 de exercitii de gandire.

Martie 23, 2012

Vreau sa fiu ca Tom Hanks!

Tom Hanks nu e singurul actor care a reusit performanta sa castige doua premii Oscar in ani consecutivi:  in 1994 pentru Philadephia si in 1995 pentru Forest Gump. Venerabilul (nu pot sa-i spun altfel, desi a fost si el tanar la un moment dat) Spencer Tracy a obtinut, de asemenea, doua statuete, una in 1938 pentru Captains Courageous si alta in 1939 pentru Boys Town.

Fara a-i scadea in vreun fel meritele, cred ca Tracy a avut o misiune mai usoara, pentru ca, in acea perioada a Hollywood-ului, interpretarile erau mai „romantice”, asa ca gravitatea si aerul sau realist n-au avut mari probleme sa se impuna.

Tom Hanks, insa, a castigat intr-o perioada cand lumea filmului cunoscuse deja o extraordinara dezvoltare si in conditiile in care membrii Academiei mai dau premiile si pe baza unor compensatii (nu-i dam anu’ asta, ca e subiect controversat, lasa ca-i dam noi cumva la anu’) sau afinitati.

Asadar l-am luat pe Tom Hanks ca model, sperand sa pot reusi la RoBlogFest o performanta ca a lui. In 2011, cu ajutorul vostru, pentru care va mai multumesc o data, am castigat la categoria Cel mai bun blog de filme, asa ca anul acesta, in 2012, sper sa reeditez realizarea.

Pentru aceasta, am nevoie de ajutorul vostru. Cei care m-au sprijinit anul trecut isi mai aduc aminte ca era nevoie sa iti faci cont (ei nici nu trebuie sa isi faca altul, doar va logati cu contul de anul trecut – daca nu il mai stiti, doar cautati „roblogfest” in mail si veti gasi sigur mesajul in care sunt specificate numele de utilizator si parola).

Pe sustinatorii cei noi ii anunt ca e nevoie sa isi faca un cont. Din cate am remarcat, site-ul merge mai bine ca anul trecut, asa ca toata treaba asta n-ar trebui sa dureze mai mult de cateva minute. Totusi, va trebui sa pendulati un pic intre site si mail pana sa aveti contul activat, apoi dati un click in sectiunea voteaza si de acolo va descurcati fara doar si poate :).

UPDATE: Exista doua runde de vot. Prima dureaza pana pe 27 martie, asa ca sper sa am nevoie de ajutorul voastru si in cadrul celei de-a doua. La aceea e mai simplu, doar aveti contul facut deja, nu? 🙂

Martie 19, 2012

Sa privim pictura! (LXVI)

Dans la Bougival

Intr-o zi, un profesor, dezolat de rezultatele muncii elevului sau pe nume Renoir, il intreaba:

– Dumneavoastra pictati ca sa va distrati?

– Bineinteles – a raspuns Renoir – credeti-ma, daca nu m-ar distra, nu as picta.

Dialogul de mai sus s-a petrecut in realitate si, chiar daca nu ar fi fost asa, e suficient sa ii privesti tablourile, ca sa-ti dai seama ca exprima exact esenta artei sale. Exista o carte foarte frumoasa, intitulata Bucuria vietii, e scrisa de Irving Stone si prezinta in mod romantat viata lui Van Gogh, dar ar fi putut foarte bine sa fie, judecand dupa titlu, o biografie a lui Auguste Renoir.

Octave Mirbeau spunea ca „Renoir este probabil singurul pictor care nu a realizat niciodata tablouri triste”; subscriu la asta si adaug ca impresionismul sau are ceva aparte: e psihologie fina plus cromatica accentuata.

Dans la Bougival e o dovada elocventa in acest sens. Prim planul e luat de un cuplu care danseaza, puternic angajat in jocul seductiei. El ii invadeaza zona personala alungindu-si gatul spre buzele ei, iar ea il evita cu finete, dar si cu fermitate. In planul secund, niste figuri umane par a se distra de minune in fata unor pahare pe jumatate goale.

Dar farmecul tabloului nu e dat numai de atmosfera de bucurie estivala, ci de anumite elemente cromatice foarte apasat utilizate. Nu cred ca e cineva care, dand ochii de aceasta pictura, nu remarca prima data galbenul palariei lui si rosul bonetei ei. Nu numai ca sunt puternice, dar sunt si alaturate si, desi am o oarecare prejudecata mostenita de la bestiala mea mama, potrivit careia rosul nu merge cu galbenul, aici nu m-am putut sustrage atractiei pe care cele doua culori o emana.

Dans la Bougival se desprinde de realitate exact asa cum trebuie sa o faca orice opera de arta: subtil.

 

Martie 15, 2012

7 motive sa iubim Casablanca

In 2012 se implinesc 70 de ani de cand a aparut Casablanca, iar pentru fiecare decada scursa de atunci se poate gasi un motiv sa iubim acest film:

1. Sydney Greenstreet si Peter Lorre – unul mare, altul mic, doi actori deosebit de pitoresti, pe care, pe unde ii vezi, pe acolo ii indragesti.

2. Figura parca daltuita a lui Humphrey Bogart, imbibata in clarobscur. Cum ar zice englezu’: Need I say more?

3. Scenariul scriu si rescris de atatea ori, incat a naucit-o pe sarmana Ingrid Bergman, care nu a stiut pana in ultimul moment cu cine avea sa ramana, asa ca a rezultat o indecizie perfect naturala. Incredibil, daca stau si ma gandesc mai bine, cei care au facut Casablanca au atins visul sapiential al omenirii: sa afle ce vor femeile.

4. Glacialitatea lui Victor Laszlo, interpretat de Paul Henreid, diferita de cea a lui Bogart, una menita sa inspire admiratie, dar nu neaparat pasiune. Exact de ce avea nevoie acest triunghi amoros.

5. Da, ati ghicit, replicile acelea.

6. Capitanul Louis Renault, interpretat cu un absolument adorable savoir vivre de catre Claude Rains, recitand ultimele doua versuri din Invictus de William Ernest Henley: I am the master of my fate/ I am the captain of my soul.

7. Rezonanta insasi a numelui Casablanca; nu ar fi fost la fel, daca totul se intampla in Rabat sau in Marrakesh, nu? Casablanca trimite la exotism, la cosmopolitism, la idile, la mister.

Casablanca este camera de asteptare pentru lumea viselor.

Martie 14, 2012

Entertainment morbid

Ce-ati face, daca vi s-ar spune ca ati fost otravit cu o substanta care isi face efectul rapid, astfel incat administrarea unui antidot e inutila si nu va mai raman decat doua zile de trait?

La final o sa va spun ce-as face eu, unul, dar pana atunci sa va povestesc despre D.O.A. (Dead on arrival), un film noir care porneste fix de la premisa de mai sus.

Desi incadrat drept pelicula de categoria B, adica buget redus, fara nume mari in distributie (cu exceptia actorului principal), cu decoruri reduse la minim, D.O.A. sare, insa, fara nicio problema in categoria A.

Un prim argument este protagonistul: Edmond O’Brien. Pasionatii de filme mai vechi il cunosc, poate, drept un excelent interpret de roluri secundare (Oscar pentru The Barefoot Contessa si nominalizare pentru Seven Days in May), asa ca nu mica mi-a fost surpriza sa constat cat de bine se descurca si intr-un rol principal. Si nu unul usor, dat fiind ca notarul pe care il intruchipeaza porneste cu atitudine usurica, sa nu zic usuratica, are o viata misto, o secretara care ii e si amanta si careia ii respinge constant tentativele de ceva mai serios.

Apoi, intr-o incercare de a se mai destinde un pic, pleaca intr-un oras mare, unde tentatii sunt din belsug. Numai ca, intr-o discoteca in care distractia are un ritm nebun, cineva ii toarna ceva in al nu stiu catelea pahar. Dimineata, chefliul se simte naspa, crede ca e mahmur, apoi ca a ingurgitat ceva stricat, asa ca merge la doctor sa se caute. Acolo il asteapta o veste cumplita: o sa dea coltul in doua zile maxim.

De la naturaletea in a reda stari fizice neplacute, Edmond O’Brien trece cu o superba abilitate la acea stare indescriptibila, dar pe care o vom numi conventional disperare, de a sti ca acum esti, dar in curand nu vei mai fi. Sunt cateva minute foarte neplacute pentru privitor, paradoxal, tocmai din cauza calitatii lor artistice. Apoi rasuflam usurati, deoarece nefericitul se inarmeaza cu energie si cu hotararea de a-si gasi propriul asasin.

Intriga are elemente noir standard, include personaje la limita bizareriei, nu e stralucita, insa modul de rezolvare a situatiilor e aparte. Un om care stie sigur ca nu mai are mult de trait nu se mai agata de reguli sociale, nici nu are nevoie sa fie prea subtil, iar rezultatele interactiunilor cu restul personajelor au ceva aproape amuzant, date fiind circumstantele.

Un alt argument forte pentru calitatea filmului este suita de briz brizuri care insotesc anumite scene. De exemplu, cand O’Brien ajunge in hotelul din oras, mai ca nu isi suceste gatul, intorcandu-se dupa reprezentante ale sexului opus, iar fiecare contorsiune este insotita pe fundal de acel fluierat special, prin care masculii bipezi raspund la feronomii emanati voit (sau nu) de catre femelele la fel de bipede. Un artificiu de care s-ar fi ferit orice cineast serios, dar care merge de minune aici. Apoi, discoteca unde se petrece funestul eveniment care va genera actiunea ulterioara, este construita trepidant din prim planuri cu trompetisti de culoare asudati, fum gros de tigara si muzica in crescendo. Curat loc al pierzaniei!

Am mai folosit in destule randuri sintagma „bijuterie uitata„, iar acum o sa o dezvolt putin. Vazand D.O.A., m-am simtit exact ca in acel magazin de vechituri din Sinaia, unde am dat peste un extraordinar ou stil Fabérgé, pe care am platit o nimica toata.

V-am promis ca va spun ce-as face eu in situatia personajului lui Edmond O’Brien; as fi vrut sa pot spune ceva frumos si nobil, dar adevarul este ca tot ce mi-a venit in minte a fost lista de persoane pe care m-as duce sa le bat.

Martie 11, 2012

Un alt soi de Candide

Oare cum s-ar fi vazut actiunea din Mandrie si prejudecata din perspectiva domnului Bennet, flegmaticul pater familias care are de gestionat marea de pasiuni a femelelor din viata sa?

Vicarul din Wakefield ar fi o varianta in privinta asta, dar o atare perspectiva ar acoperi doar o latura a romanului lui Oliver Goldsmith. Inca din prolog, autorul se pozitioneaza intr-un mod ciudat; deplange materialismul si opulenta epocii sale (ca o idee colaterala, daca rupeti pagina asta si o alipiti unui roman postmodern, tot se potriveste, semn ca hedonismul e un cal de bataie perpetuu) si se recomanda ca un om cu inclinatii spirituale si deloc spectaculoase.

De obicei nu compar cartea cu personalitatea autorului decat dupa ce impresia pur artistica mi se cristalizeaza in minte, dar acum, am simtit ca sub umilinta primei pagini se ascunde o vanitate sporita si usor frustrata, deci interesanta. Un pic de documentare, realizata chiar in perioada cand inca mai citeam cartea, mi-a hranit dorinta de a deslusi caracterul unei persoane de mult decedate din randurile literare sub care s-a pitit.

Vicarul din Wakefield prezinta o suita de mondenitati provinciale, napaste economice, dezastre amoroase si solutionari fericite care o inrudesc cu romanele lui Jane Austen sau cu piesele lui Moliere. Naratorul face diferenta, prin faptul ca nu e vreun cronicar impartial, ci isi desarta si desaga sa plina de calitati si defecte in cursul actiuni. E cand lucid, cand naiv, cand revoltat, cand plin de compasiune crestineasca, cand modest, cand plin de el, tot timpul familist convins si generos. In goana dupa a da nastere unui personaj care sa fie pe placul publicului, dar si incapabil sa reziste tentatiei de a se exprima pe sine, Oliver Goldsmith a creat o figura umana care poate fascina si astazi prin complexitate, pentru ca reducerea unei personalitati la cateva trasaturi schematice este doar o conventie menita sa usureze ingrata munca a psihologilor si psihoterapeutilor.

Remarcile vicarului si, implicit, ale lui Goldsmith, asupra impulsurilor nocive ale celor bogati sunt, de asemenea, foarte actuale si, dupa ce placerea de a regasi idei a caror valabilitate poate fi probata si astazi intr-o carte de la 1766 a lasat loc reflectiei, am cam inceput sa deslusesc drama vietii autorului. Un tip inteligent, fara doar si poate, care n-a avut suficienti bani, incat sa patrunda in cercurile de sus, dar a avut prea multa minte si prea multa cultura ca sa isi gaseasca mangaierea in cele de jos. Pe langa existenta in acest insuportabil interstitiu, a mai si cazut in greseala de a crede ca acela care are dreptate trebuie neaparat sa aiba si succes.

Am intalnit multi oameni de acest gen si inca nu m-am hotarat daca sa ii condamn sau sa imi para rau de ei. Lui Oliver Goldsmith, insa, nu pot decat sa-i fiu recunoscator pentru o carte excelenta, care chiar te face sa crezi ca exista o alternativa la fericirea data de bani.

Recenzie care participa la campania vALLuntar.

Martie 9, 2012

In slujba boborului

Nu fac mare caz de combinatiile de cuvinte cheie care ii aduc pe internauti pe site-ul meu, desi unele mi-au smuls cel putin un zambet (decapitari umane cu barda, maimute chinuite sau filme porno cu 2 lesbiene). De curand, insa, una dintre mele m-a doborat, pur si simplu, prin sublimul ei. Iat-o, fara niciun fel de adaos sau ciuntire:

informati despre viata lui leonardo da vinci referat scurt de 2 pagini de caiet studentesc

Ce m-a fermecat nu a fost atat demersul cultural, cat precizia lui. Nu sunt sigur ca rezultatele motoarelor de cautare au fost pe masura doleantelor respectivei persoane insetate de cunoastere, asa ca am simtit un navalnic impuls de marinimie si am redactat eu insumi acest referat, respectand intru totul parametrii lui tehnici.

Ca sa stie tot boborul ca pe blogul lui Iulian Firea se gasesc de toate, pentru toti. Sau, cum spunea Marin Sorescu: Avem si stechere, mestere!

Martie 8, 2012

There Is No Country for Army Men

Toate parerile pe care le auzisem despre The Best Years of Our Lives il recomandau drept un adevarat lord al cinematografiei. 7 premii Oscar, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun actor in rol principal, cel mai bun actor in rol secundar, cel mai bun scenariu, cel mai bun regizor sunt, cumulate, argumente solide in a fi sigur ca n-ai cum sa dai gres, daca-l vezi.

Filmul pare plin de gravitate, daca judecam dupa rezumatul standard al subiectului: trei americani care au luptat in Al Doilea Razboi Mondial se intorc in oraselul natal si descopera ca vietile lor si ale familiilor lor au fost iremediabil schimbate de anii petrecuti pe front. Pare leit The Deer Hunter, dar nu e. Este mai luminos si are acea candoare clasic hollywoodiana pe care o ironizam adesea, dar de care avem mare nevoie.

Cei trei protagonisti: Fredric March – infanterist si fost bancher, Dana Andrews – comandant de bombardier si fost vanzator de inghetata si Harold Russell – un tanar de-abia iesit din adolescenta, care si-a petrecut razboiul ca marinar, au intr-adevar dificultati in a-si gasi locul in familii si in pasnicul orasel pe care nu l-au mai vazut de atat timp.

Bancherul nu-si mai intelege copiii, pe care ii gaseste mai mari si cu alte conceptii, si trebuie sa-si reia slujba de finantist nemilos, pe care e nevoit sa o indrepte, culmea, impotriva unor alti veterani, pe care ii intelege, dar pe care ar trebui sa ii  refuze tocmai cand au mai mare nevoie. Vanzatorul de inghetata constata ca gradul si gloria din razboi nu ii tin de foame si trebuie sa revina la a vinde peste casa catre gospodine sictirite si, in plus, se confrunta cu snobismul crescand al sotiei, pentru care uniforma a fost mai importanta decat persoana. Iar tanarul marinar (al carui interpret, Harold Russell chiar si-a pierdut ambele maini in timpul razboiului) are de infruntat stanjeneala celor din jur, care habar nu au cum sa se poarte cu dragul lor frate/fiu/iubit care nu mai este acelasi

Ce e frumos in The Best Years of Our Lives e lipsa patetismului, a fatalismului in prezentarea celor de mai sus. Povestile nu sunt pur si simplu transate si amestecate, ci se imbina natural si chiar mai genereaza si altele. Intre chipesul comandant de bombardier si fata bancherului (Teresa Wright) se naste o idila simpatica, aparent sortita esecului, dat fiind ca el e casatorit, dar careia ii tii pumnii, pentru ca simti ca intre ei e acel ceva la care viseaza femeile si (in adancul sufletului) barbatii.

Marele actor Fredric March e intr-o situatie paradoxala: are cea mai reusita interpretare, dar cel mai putin reusit personaj. March e cand chefliu neostoit, cand businessman glacial, cand tata ironic sau protector, dar aceasta varietate nu se incheaga niciodata cu totul, incat sa rezulte o personalitate complexa. Un mic neajuns al scenariului, care nu-i stirbeste cu nimic meritele actorului, pentru ca March insufleteste fiecare scena in care apare si imprima filmului acea nota de usuratate pozitiva care il impiedica sa devina grav si apasator.

La polul opus se afla Harol Russell, veteranul care isi joaca propriul rol. Poate ca pe alocuri se vede lipsa deprinderii actoricesti, dar asta nu il impiedica pe cel care si-a pierdut mainile in razboi sa creeze un personaj memorabil, un amestec de incapatanare si fragilitate, de voie buna si depresie. Scenariul ii rezerva cele mai emotionante si umane scene, iar Harold Russell va ramane in istorie drept actorul care a primit, in acelasi an, doua Oscaruri, unul pentru interpretare si unul onorific, pentru demnitatea  si curajul cu care a intruchipat pe toti cei a caror viata a fost iremediabil afectata de razboi.

Exista un dublu happy end, dar si si inzecit sa fi fost, tot mi-ar fi placut. America si omenirea ravasite dupa ani de privatiuni si sacrificii aveau nevoie de speranta, iar Hollywood-ul le-a redat-o asa cum numai el stie.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.