Caiet de insemnari

Decembrie 16, 2013

Well done, you cold hearted b*tch!

Jocurile foameiMi s-a reprosat nu o data ca disec prea mult lucrurile, vaduvindu-ma astfel de placerea de a le savura. Accept ca sunt supus unei astfel de privatiuni, dar mai exista si o alta placere pe care o poti incerca, aceea de a vedea inauntrul lucrurilor, minunat sau intunecat, si de a-ti duce viata mai departe in deplina cunostinta de cauza.

In virtutea acestei trasaturi, am receptat Jocurile foamei intr-un mod inedit. Cand am dat ultima pagina, am simtit un profund respect pentru autoarea Suzanne Collins si senzatia de a fi vazut cu ochii mei pe cineva inteligent ducandu-i pe altii de nas.

Stephenie Meyer a fost acuzata ca si-a construit saga Twilight vizand pubere, foarte susceptibile la un triunghi amoros damnat, in care ea este suficient de vag conturata, incat sa poata incapea orice personalitate de cititoare. Siroposeniile creatoarei de vampiri apar insa ca inofensive in contrast cu cinismul lui Suzanne Collins.

Creatoare Jocurilor foamei a gandit mult mai departe si n-a vrut sa-si asume riscul ca doar adolescentii sa o indrageasca, iar restul sa o ia la misto, asa ca a intins spectrul de public care poate gasi in cartea sa ceva demn de interes.

Cadru distopic – bogatii sunt baricadati, dezumanizati si prosperi, iar saracii sunt grupati pe gheto-uri si sufera de foame (Bonus I – o temere mereu contemporana) si impilare. Cunoastem? Da.

Mania pentru reality-show – anual, niste copii (Bonus II – accentuarea socantului) alesi dintre saraci se infrunta pe viata si pe moarte intr-un spectacol mediatizat, spre deliciul bogatilor. Cunoastem? Da.

Adolescenta prinsa intre doi baieti – protagonista are un inceput de gagic in spatiul initial, dar o superba lucratura mediatica o aduce in preajma altuia, iar dramele interioare n-au cum sa lipseasca. Cunoastem? Da.

Naratiune de supravietuire – modul cum o persoana reuseste sa nu dea ortu’ popii in salbaticie, in conditii precare, este, de la Robinson Crusoe incoace, o mare atractie pentru un cititorul urban, confortabil instalat pe sofa. Cunoastem? Da.

Gastronomie si fashion – nu exista niciun fel de zgarcenie cand vine vorba de descris feluri de mancare si garderobe care de care mai ravisante. Cunoastem? Da.

Bonus III – naratiune la persoana I (pentru Bonusurile I si II, vezi mai sus).

Bonus IV – varcolaci (in carte li se spune lupi pe doua picioare, dar astea sunt simple detalii).

La acest din urma aspect autoarea s-a lacomit, a vrut sa mai inhate pe cativa in mrejele socantului si a dezvaluit o fisura in urzeala-i de succes, dandu-mi prilejul sa privesc inauntru si sa-i vad toata schelaria.

Chiar si asa, nu pot decat sa ii spun:

Well done, you cold hearted b*tch!

Intre Etiopia si Eritreea – Tigrinya

Pentru ca unii membri ai biroului de apostile Haga Constanta au fost de parere ca inca nu au refacut echilibrul in ceea ce priveste atentia acordata limbilor din intreaga lume, cativa colegi de la biroul de apostilare si legalizare Constanta au continuat sa se aplece asupra unor limbi din Africa, dar, furati si de atractia catre continentul asiatic, au ales o limba din extremitatea estica a acestui continent – Tigrinya…

Continuarea pe www.biroutraducericonstanta.wordpress.com.

Decembrie 15, 2013

Prea tanar pentru o carte

jocul-cu-margele-de-sticla_1_fullsizeM-a biruit o carte!

Ce n-au reusit Republica de Platon sau Bhagavad-Gita a reusit Jocul cu margele de sticla de Herman Hesse.

Aceasta aparent trista contra-performanta mi-a relevat, insa, si un aspect cat se poate de imbucurator: chiar daca am schimbat prefixul, mai am de trecut prin destule ierni, ca sa pot ajunge la coacerea mentala adecvata pentru acest roman.

N-am nimic sa-i reprosez lui Herman Hesse pentru epuizarea la care m-a condus lectura cartii sale. A impletit fara cusur un mozaic de influente culturale si cronologice pe care oricine altcineva le-ar fi facut terci. Hesse era, la momentul cand a scris/publicat Jocul cu margele de sticla, la o varsta inaintata, dupa o viata de intense cautari interioare, iar rezultatele de pe hartie nu sunt accesibile unei persoane care se afla la inceputul acestora. Asta se aplica, bineinteles, daca aceasta este scopul romanului, lucru de care nu sunt sigur, caci daca as fi fost, nu mi-as fi clamat cu atat entuziasm infrangerea.

Ce pot sa afirma cu deplin simt de raspundere este ca aceasta carte merita citita pentru foarte percutantele reflectii asupra societatii si naturii umane care se strecoara in povestea lui Magister Ludi Joseph Knecht. Capcana este ca aveti sanse mari sa le ratati daca doar survolati paginile cu privirea, iar daca lecturati intens o sa vi se incleieze mintea in proza impecabila, dar deloc facila a lui Hesse.

In legatura cu asta, un alt aspect pe care l-am receptat si pot sa-l redau in cuvinte este cameleonismul acestei scrieri: nu e biografie pura, nici SF, nici filosofie in stare pura, e cate putin din fiecare si tocmai de aceea este atat greu de apucat. Circula in perioda asta pe Internet o comparatie reusita intre a imbraca un copil si a baga o caracatita intr-un sac de rafie, bagi un brat si ies toate celelalte. Cam asa e si cu Jocul cu margele de sticla.

Am stat un pic si m-am gandit de ce acest joc cu margele de sticla, expresie a supremei dezvoltari personale (cum le spuneam unor cunoscuti, expresia asta e precum jolly-ul din rummy, poti s-o folosesti unde vrei, se gaseste cineva sa-ti dea puncte pentru ea), se raporteaza la matematica si la muzica. In special cea de-a doua componenta mi-a atras atentia si i-am gasit o logica.

Dintre arte, muzica singura pare a conduce la serenitatea vizata de roman. Literatura tulbura gandurile, pictura incita simturile. Muzica e un insotitor mai putin solicitant si, de aceea, a devenit indispensabila.

Sa fi avut Herman Hesse atata forta vizionara, incat sa-si imagineze vagoane de metrou pline de oameni care prefera sa se rupa de realitatea palpabila si sa isi puna castile?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care, apropo, asigura transport gratuit) pentru ca m-a facut sa ma simt tanar.

Decembrie 12, 2013

Clasificarea limbilor

Membrii centrului de traducatori din Craiova tin sa va linisteasca: articolul care urmeaza nu vizeaza vreo prezentare a tuturor limbilor mapamondului, cu familii, ramuri si sub-ramuri, pentru ca o astfel de initiativa ar necesita mai multe pagini decat toata seria A Game of Thrones (pe care unii traducatori autorizati din Craiova o adora, iar altii o detesta) la un loc. Este vorba despre o clasificare a limbilor in functie de gradul de pericol in care se afla…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com.

Decembrie 9, 2013

Savoarea moderna a clasicilor

IfigeneiaCa sa poti aprecia cu adevarat filmul Ifigeneia, n-ar strica sa fi citit in prealabil piesa Ifigeneia. Daca, vorba bancului, n-ai prealabil, poti s-o faci si dintr-o colectie de dramaturgie antica greaca.

Marele regizor Mihalis Kakogiannis (Zorba Grecul) si-a pus talentul si patriotismul in slujba transpunerii pe ecran a piesei lui Euripide: patriotismul l-a impiedicat sa altereze continutul monumentului literar mai mult decat o cer exigentele cinematografiei, iar talentul l-a ajutat sa faca niste alegeri stilistice inspirate. Cea mai importanta a fost decizia de a filma in locuri reale, dar nu recreate, ci in forma de ruina in care se prezinta acum.

Doua imagini imi staruie in minte ca definitorii pentru atemporalitatea superba rezultata din aceasta punere in scena: cortegiul condus de Clitemnestra parasind Micene prin faimoasa poarta cu leii afrontati si Ifigenia urcand trepte mancate de calcar in drum spre locul sacrificiului.

Apropo de sacrificiu, sa vorbim rapid si despre subiectul filmului/piesei: Aheii sunt chititi sa mearga sa o recupereze pe Elena din Troia si sa faca rost de niste prada babana, dar se vad blocati intr-o exasperanta inactivitate, datorata lipsei de propulsoare – recte energie eoliana. Consultand pe un profet, liderul lor, Agamemnon, afla cu groaza ca, pentru a putea ridica ancora, va fi nevoit s-o jertfeasca pe scumpa sa copila, Ifigenia. Sfasiat sufleteste, accepta sa o cheme, sub pretext ca vrea sa o marite cu Ahile (care aici nu e Brad Pitt, repet, nu e Brad Pitt), nestiind ca infipta-i sotie, Clitemnestra, tine mortis sa asiste la maritisul fiicei.

Ca pondere de prim-plan si forta interpretativa, Ifigeneia se poate imparti in trei.

Prima parte ii apartine lui Agamemnon, jucat de impunatorul Kostas Kazakos, care se zbate intre ambitie si sentimente paterne; bucata sa poate fi considerata si o alegorie a capcanei in care se gasesc cei ce detin puterea, care nu pot sa se ghideze dupa propriile valori, ci trebuie sa isi intretina imaginea si sa ii multumeasca pe cei multi pe care isi fundamenteaza aceasta putere.

Ifigeneia2

In a doua, atentia ti-e absorbita de Clitemnestra, mama care pleaca incantata sa isi marite fata si descopera ce soarta ii rezerva chiar tatal ei. Pe Irene Papas o stiu de mult drept o mare actrita, dar aici, in limba ei si intr-o opera pe care, probabil, a simtit-o dintotdeauna apropiata (asa cum un roman simte O scrisoare pierduta, de pilda), da adevarata masura a fortei sale actoricesti. Cum spuneam, Agamemnon e impunator, dar chiar si el se face mic in fata furiei de tigroaica a mamei care, pentru a-si apara odrasla, e hotarat sa infrunte mii de barbati pusi pe ucis.

In a treia, eroina eponina, Ifigenia, isi revendica filmul care, in fond, ii apartine. Tatiana Papamoschou, cvasi-decorativa pana atunci, reda o multitudine coplesitoare de reactii: se roaga pentru viata ei, incearca sa convinga si isi accepta soarta cu un curaj induiosator. Astfel, cand tragi linie, intelegi de ce Euripide a considerat-o pe ea cea mai importanta figura a piesei. In ea se regaseste umanitatea perpetua care uneste arta si creatiile de la inceputul lumii si pana in zilele noastre.

Un film mare se recunoaste si prin modul cum iti modeleaza perceptiile. Intotdeauna am considerat-o pe Clitemnestra drept un personaj negativ, prin prisma a ce face dupa ce Agamemnon se intoarce din razboi. Figura Irenei Papas din finalul filmului nu o scuza, dar e pledoarie convingatoare asupra a ce a motivat-o sa procedeze astfel.

Vai de barbatul pe care il urmareste sotia cu o astfel de privire!

Ifigeneia3

Shona si limbile Africii

Membrii centrului de traduceri autorizate Constanta si-ai propus sa repare o mica nedreptate pe care au facut-o pana acum universului fascinant al limbilor de pe mapamond. Europeni fiind, traducatorii autorizati din Constanta s-au aplecat asupra limbilor vorbite pe batranul continent, n-au putut ignora Asia, evident, si si-au indreptat privirea si spre cele doua Americi. Un fapt semnalat de un client mai vechi a fost ca lipsesc mentiunile la limbi din Africa, iar membrii firmei de traduceri legalizate din Constanta s-au mobilizat imediat, aducandu-va detalii despre Shona…

Continuarea pe www.biroutraducericonstanta.wordpress.com.

Decembrie 3, 2013

Cad lipitori din cer

haruki_murakami_kafkaIar n-a luat Haruki Murakami Nobelul. Nu stiu de ce, dar, tot atat de bine s-ar putea intreba unii, de ce l-ar lua?

Daca data trecuta porneam de la aceasta opinie de-a gata, acum, mai ales ca nu pot sa repet tertipul cu antrenamentul pentru Nobel, trebuie si sa explic de ce.

Haruki Murakami este un autor smecher. Citind Kafka pe malul marii, cam a sasea carte scrisa de el care mi-a cazut in mana, pot deja sa pun degetul pe acele mici trucuri specifice japonezului.

Unul ar fi descrieri cat mai veridice ale realitatii, in care sunt impinse fenomene care pulverizeaza granitele logicii, dar redate cu aceeasi naturalete. In cazul de fata, lipitori care cad din cer, colonelul Sanders (de la KFC pentru cei mai eco) care face pe proxenetul si personaje care vorbesc cu pisici.

Altul ar fi copulatia, prezentata amanuntit si anatomic, fara vreo restrictie in privinta varstei participantilor.

Paranormalul si sexul, doua subiecte pentru revistele de scandal pe care le desfid acei intelectuali care il citesc avid pe Murakami. Sa fie vorba despre ipocrizie din partea lor sau are niponul altceva ce le face irezistibile si la nivel metafizic?

Raspunsul meu este: fara doar si poate. Murakami le invaluie pe ambele cu un suspans care te infasoara si pe tine, cititor, intr-o crisalida din care nu poti iesi, indiferent cat te-ai zbate. Citesti cu nesat, poate s-o indura autorul sa iti explice rolul „pietrei de intrare” sau de ce a ramas batranul Nakata fara memorie cand era copil. Cat despre sex, stii sigur ca Murakami iti va servi o portie, nu stii cand si cum, dar o astepti cu un interes vecin cu voyerismul.

Toate acestea sunt trasaturi generale pe care le-am deslusit in stilul scriitorului. Ca particularitati ale romanului Kafka pe malul marii, am remarcat un umor mai pronuntat. Are doua fire narative despre care speri ca le vei vedea impletindu-se, fara a ti se implini dorinta suficient, unul al unui adolescent fugit de acasa si altul al unui batran inapoiat mintal care porneste intr-o calatorie ciudata.

Aceasta din urma directie a cartii il include la un moment dat pe cel pe care il consider cel mai reusit personaj, un tanar sofer de camion, care printr-un concurs de imprejurari, ajunge sa se ralieze cautarii misterioase a batranului si sa il ajute neconditionat, in ciuda bizareriei companionului si a misiunii sale. Umorul sau frust si transformarea dintr-un simplu camionagiu intr-un om cu o constiinta de sine sunt deliciile speciale ale acestei carti.

In final, de ce ar lua Murakami Nobelul? Pentru ca stie sa scrie, de-aia.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care mai nou, au transportul gratuit) pentru o noua runda de paranormal simpatic.

Cuvinte portmanteau

Membrii biroului de traduceri din Craiova s-au angajat acum ceva timp sa va prezinte un concept lingvistic foarte captivant, interesul pentru acesta fiind starnit de discutia despre Spanglish. Asa cum aratau colegii de la traduceri autorizate franceza Craiova, numele hibridului engleza-spaniola este un portmanteau…

Continuarea pe www.biroutraducericraiova.wordpress.com.

Decembrie 1, 2013

De cati somalezi e nevoie pentru a deturna un vapor?

captain-phillips1De patru, daca e sa ne luam dupa Captain Phillips. Dar acesta este un film si trebuie tratat ca atare.

Multi zic ca este un film foarte bun. Eu as zice ca este mai degraba un film bine realizat: bine regizat, bine filmat, bine jucat. A insista ca este inspirat din realitate nu ar face decat sa-i stirbeasca din efect.

Paul Greengrass struneste precis o poveste situata intre United 93 si seria Bourne, care mimeaza realismul, dar este si antrenanta in acelasi timp. Ar fi mers de minune o forfecare de 30 de minute spre final, cand actiunea treneaza, scenariul se osifica in vechile sabloane americane, iar puscasii marini se cam cacaie inainte de a ne demonstra cat de eficienti sunt. Imaginile variaza de la cadre largi cu marea brazdata de nave si barci la prim-planuri si detalii care construiesc si intretin tensiunea. Bucata urmaririi vaporului urias de catre o umila barcuta cu motor concureaza prin dinamism cu orice scena rutiera de gen.

Sunt destule personaje in Captain Phillips, fiecare actor fiind ales exact pentru ce are de facut (inclusiv sindicalistul care a distrat-o pe bestiala mea sora), dar protagonistii sunt aceia care salta filmul peste media contemporana a thriller-ului.

Tom Hanks este un talent deosebit. Are o figura careia i-ai putea spune comuna, pana deschide gura si este pus in diverse situatii. Atunci intra in joc o combinatie unica de tonalitati subtil schimbate si grimase de mare finete. Finalul ii prilejuieste un moment de interpretare pur organica, care a comprimat parca daruirea din Cast Away si care il pune pe acest extraordinar actor in cursa de a-l egala pe Daniel Day-Lewis.

Tom Hanks

Dar, asa cum remarcau foarte bine cei de la Total Film, Hanks are de muncit serios, pentru a nu-i fi furat filmul de capul piratilor somalezi, jucat cu neasteptata subtilitate de amatorul intr-ale actoriei Barkhad Abdi, care apartine paradigmei interpretilor care provin din chiar mediul pe care il infatiseaza, alte exemple notabile fiind Harold Russell in The Best Years of Our Lives sau Haing S. Ngor in The Killing Fields.

Uscativ, cu ochii exagerat de mari, este o figura pitoresca in sine, dar personajul sau nu se limiteaza la simplul rol de antagonist. Barkhad Abdi nu este villain-ul in deplin control, asa cum Tom Hanks nu este eroul desavarsit. Tanarul somalez intretine un mecanism al iluziei care mi-a adus aminte de personajele din Of Mice and Men, iar asta nu facut decat sa-mi sporeasca placerea de a-l urmari.

captain-phillips3

Tom Hanks si Barkhad Abdi sunt ca si nominalizati, iar lor li se vor mai adauga regizorul si alti cativa pe la categoriile tehnice, facand din Captain Phillips unul dintre candidatii de la Oscarurile de anul viitor. Despre premii este, insa, prematur sa vorbim.

Film Review Captain Phillips

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.